Reforme necesare, dar improbabile

În această toamnă ar trebui să se scrie programele economice cu care partidele vor veni la alegeri anul viitor. În cele ce urmează am să descriu politici necesare dar care este improbabil să găsească suportul politic sau atenția necesară din diverse motive.

Situația actuală

Economia României este aparent într-o stare foarte bună. Avem creștere economică (Q1 2,4%, Q2 1.1%) peste media europeană (Q1 1,1%, Q2 0.5%) , inflația pare să revină sub control (IPC Iunie 2022: 15,05%; iunie 2023: 10,25%), șomajul este scăzut (Iunie 2023: 2,91%).

Ca tablou general, România stă relativ bine, lucru confirmat recent de Agenția de Rating Fitch prin menținerea ratingului ca stabil. Probabil și celelalte agenții de rating vor menține ratingul actual.

Într-o comparație regională, în ceea ce privește principalii indicatori macroeconomici, România stă binișor. În acest moment se reduc decalaje istorice față de Ungaria, Austria și Polonia.

Aparențele sunt însă ceea ce sunt, aparențe. Există câteva slăbiciuni majore:

1. Balanța comercială. Deficitul de cont curent și deficitul de cont financiar face ca să avem o economie dependentă de finanțare internațională. Fie că vorbim de fonduri europene, fie că vorbim de împrumuturi de stat sau împrumuturi private sau investiții private internaționale, fluxul de capital din exterior este cel care permite o balanță comercială mereu deficitară.
2. Deficitul bugetar. Chiar și ținta de deficit de 4,4% este în pericol să fie depășită, existând proiecții de deficit posibil de peste 6%. Dacă în perioada COVID avea o logică să avem un deficit peste 3% în prezent România funcționează cu un deficit rezervat perioadelor de criză economică.
3. Resursele umane. Emigrația, scăderea natalității, educația prost orientată și o multitudine de alți factori fac ca România să fie într-o criză de personal care reduce serios PIB-ul potențial.
4. Războiul la graniță. Vrem nu vrem suntem o țară adiacentă unui teatru de război, ceea ce adaugă un nivel de incertitudine pe termen scurt, o probabilitate de extindere a războiului sau apariția unei crize umanitare de mari dimensiuni, precum și incertitudini legate de ce ar putea însemna finalul războiului.

   La nivel internațional, din punct de vedere economic, semnalele sunt haotice. După unii marile economii ale lumii merg bine, după alții suntem la secunde de colaps. Strict obiectiv, ambele abordări, deși diametral opuse, sunt adevărate. Marile economii ale lumii, SUA, China, Japonia, Germania, India, UK, Franța, Canada, Italia etc au toate probleme majore, unele comune, altele proprii, dar toate sunt la o decizie proastă de un dezastru.

   Probabil în următorii zece ani vom asista la o schimbare de ierarhii. China pare să amenințe poziția de lider a SUA, dar probabil se apropie de apogeul dinamismului odată ce se face schimbul de generații, și este foarte posibil să piardă contextul de a atinge poziția de lider. Japonia, după o lungă stagnare ajunge la limitele posibilităților sale, și probabil va intra într-un declin de poziție. Germania, UK și Franța sunt țări mici pentru noul nivel de competiție. Asta se știa de când s-a pus problema constituirii UE, și, ce se întâmplă acum cu UK a dovedit și mai mult același lucru. Canada este în acest moment alimentată de emigrație, de resursele de pe teritoriul imens pe care îl administrează, dar are probleme majore cu piața imobiliară, și, pe măsură ce ”progresismul” aplicat cu agresivitate va fi tot mai profund, probabil va deveni o țară foarte puțin atractivă.

   Singura țară realmente dinamică pare să fie India. Are un potențial enorm, cel mai probabil va depăși China ca populație, și, absoarbe tehnologie și capacități de producție cu o viteză apreciabilă. De fapt, India este în momentul de față o economie extrem de interesantă.

   Din poziția de membrii ai UE ar trebui să avem în vedere că în curând UE va fi o piață sub SUA, China și India, cu o colecție de țări dependente de emigrație, cu natalitatea sub orice nivel de alertă, cu o generație de plătitori de taxe care se pensionează concomitent cu scadența unor datorii imense, prinsă în stagnarea specifică societăților birocratice paternaliste. UE riscă să devină irelevantă, învechită, cu o agendă prăfuită și ruptă de realitate Soluția nu este să ieșim din UE, ci să încercăm să găsim o agendă care să rezolve probleme reale și să o promovăm la nivel de UE.

   Ce ar trebui să se întâmple în următorii 4-5 ani?

   Imperative clare cunoscute:

   1. Reducerea deficitului bugetar. România trebuie obligatoriu să ajungă la un deficit bugetar sub 3% din PIB. Din păcate reducerea acestui deficit presupune o serie de măsuri nepopulare, majorări de taxe și impozite și reduceri de cheltuieli publice. Probabil cea mai inteligentă soluție ar fi majorarea taxelor pentru serviciile statului nu a impozitelor directe sau indirecte, pe muncă sau capital. Cel puțin așa cetățenii ar plăti servicii nu ar plăti bani fără contra-prestație. Dacă s-ar reduce numărul de posturi treptat prin pensionare și redistribuirea muncii ar putea fi reduse administrativ costurile, fără o legislație specială. Reducerea costurilor în multe domenii presupune revizuirea legilor și informatizarea astfel încât procesele administrative să se simplifice și să fie mai expeditive. Asta este aproape imposibil de realizat pe termene scurte de timp, dar, poate și trebuie să fie un obiectiv pe termen lung. A curs multă cerneală pe tema asta, s-au ars neuroni, au consumat curent pixeli și procesoare, nu cred că pot veni cu ceva nou, poate doar să repet ceea ce au zis unii sau alții. Poate ar trebui sa zic ceea ce trebuie făcut și nu îndrăznește nimeni.
   2. Reducerea deficitului de balanță comercială. Aici trebuie avut în vedere faptul că nu există la nivelul României un control asupra politicilor de comerț exterior, acesta fiind o prerogativă a UE. În cadrul UE nu poate exista protecționism. Ceea ce se poate face este să se creeze un mediu investițional foarte propice. Revin cu ideea foarte veche, să concentrăm eforturile pe indicatorii din ”Doing Business”. Orice minut redus din perioada de autorizare, avizare, orice simplificare a procesului investițional poate avea efecte de multiplicare exponențiale. Am mai vorbit despre tema asta cu câteva ocazii, nu voi aprofunda acum subiectul.
   3. Stimularea dezvoltării resursei umane. Pe termen scurt România trebuie să devină un importator de forță de muncă. Trebuie revizuit cadrul legal și sistemul administrativ astfel încât expații să găsească în România un mediu propice și, să și rămână aici, nu să tranziteze spre vest. Dar, acesta este în cel mai bun caz un plasture pe termen scurt. Începem să vorbim de o soluție doar dacă vom vedea două dezbateri majore, natalitatea și educația.
   4. Actualizarea sistemului de securitate națională. Pentru o țară la granița NATO este imperativă modernizarea și actualizarea forțelor armate, ceea ce înseamnă costuri, dar și posibilitatea dezvoltării ramurilor economiei legate de sectorul apărării. Pe termen scurt și mediu, sistemul de securitate actual este satisfăcător, dar pe termen lung orice este posibil. Nefiind specialist în domeniu pot spune doar că procentul din PIB alocat apărării ar trebui să fie peste 2%, probabil în zona 4-5%, și că marea majoritate a acestor cheltuieli ar trebui să fie sursa de finanțare a dezvoltării sectorului militar-industrial intern. Trebuie să avem fabrici de muniție, drone, producție și mentenanță de mijloace de transport, etc. Sic vis pacem, para bellum.
      

      Reducerea deficitului bugetar-Reforma administrației

      Nimeni nu poate să înceapă o discuție serioasă despre reforma administrației fără să piardă instantaneu suportul politic concret (nu declarativ). Reformele și reformismul sunt clamate, declarate, dar, aproape imposibil de aplicat.

      Chiar dacă sunt conștient că nu se poate susține politic o inițiativă care să cuprindă ideile care urmează, am să enumăr câteva reforme necesare și cu efecte majore asupra sustenabilității bugetare.

      1. Comasarea satelor și comunelor limitrofe orașelor cu orașele (Comunele limitrofe devin cartiere). Ar dispărea un număr semnificativ de primării și o parte din costul de administrare aferent. Pe de altă parte gestionarea problemelor de ansamblu ale aglomerării urbane ar putea fi rezolvate mai efectiv.
      2. Coagularea comunelor cu număr mic de locuitori. Probabil ar trebui să calculăm la ce număr de locuitori devine o comună capabilă să finanțeze o administrație. O astfel de măsură poate fi realizată în două moduri, fie se stabilește un număr minim de locuitori (5-10-15.000) fie se introduce o regulă conform căreia orice comună care nu se poate susține financiar vreme de trei ani să fie comasată cu o comună vecină care se administrează eficient începând cu următorul ciclu electoral. În acest fel, localnicii care vor o primărie aproape trebuie să plătească impozite, respectiv să solicite mai puține ajutoare sociale.
      3. Comasarea județelor, fie la nivel de regiune, fie pentru atingerea unui număr minim de locuitori (de ex minim 500.000-700.000). Comasarea la nivel de regiune poate avea sens numai dacă se desființează consiliile județene și toate instituțiile județene, fie devenind regionale, fie municipale sau orășenești. Nu cred că o administrație regională ar fi suficient de aproape de cetățeni pentru a fi numită administrație locală. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro