Refugiatul politic Enescu

Ascultandu-l pe Enescu, gandul imi fugea la Joyce. Ca si celebrul scriitor irlandez, contemporanul sau, compozitorul roman impinge limbajul la limite. Aici, scriitura, fie ea literara sau muzicala, se ingemaneaza si indica geniul. O „specie” foarte rara in zilele noastre, marcate de pragmatism si cine-idoli ieftini.

Tocmai de aceea, tot mai sarac pare a fi interesul pentru un exercitiu cultural de marca, pentru ceva care „nu place” pentru ca intai trebuie inteles, si pentru a intelege nu trebuie doar simtire marunta, ci un simtamint al complexei armonii universale.

Recent incheiatul festival Enescu din Germania, Franta si Belgia, a dat nu doar masura geniului componistic enescian -pus alaturi de titanii muzicii universale-, a deosebitei prestatii de scena a interpretilor sai, ci si masura relativei demonetizari in randul publicului larg, a unor valori clasice, perfid substituite prin kitsch.

UNESCO a declarat anul 2005, „An Enescu”, cu ocazia implinirii semicentenarului de la moartea compozitorului roman. Pentru publicul strain, „acordul” Enescu e de reinvatat, in conditiile in care acesta din urma si-a dat cu un secol in urma proba maiestriei in Europa, fiind considerat in presa straina a vremii „micul Mozart romanesc”.

In consideratiile unor autoritati in domeniu ca Pablo Casals sau Yehudi Menuhin, Enescu reprezinta un fenomen muzical de exceptie, atat ca si compozitor, cat si ca dirijor, pianist, violonist, profesor si Mecena al tinerelor talente.

Romanii din strainatate insa, cu relativ putine exceptii, raportat statistic la numarul lor de ansamblu, nu s-au inghesuit in salile de spactacol din Heidelberg, Mannheim, Strasbourg sau Bruxelles.

Aceasta, in ciuda faptului ca, omeneste si simpatetic vorbind, destinul lui Enescu dupa 1945 -ca refugiat in Vest din motive politice, urmare a protestului sau impotriva dictaturii bolsevice si comuniste instaurate in Romania- se identifica cu multe destine de expatriati romani traitori si astazi peste granite.

Candva favorit al Curtii Regale romanesti si rasfatat al reginei Carmen Sylva, protectoare a artelor si tinerelor talente din Romania antebelica, dupa 1946 exilatul Enescu e tot mai apasat de surghiun si de sanatatea subrezita. Dupa o viata intreaga de creatie de exceptie si decenii de sacrificiu in educatia tinerilor muzicieni, Enescu s-a stins din viata la 5 mai 1955, sarac si instrainat.

Cimitirul Pere Lachaise din Paris este leaganul viorii sale fermecate de atingerea cu eternitatea.

In „incapatanarea” sa de a-i reda lui Enescu locul cuvenit pe frontispiciul muzicii simfonice mondiale, pianistul Eduard Stan -originar din Brasov, emigrat in 1978 in Germania, unde profeseaza, din anul 2000, ca docent la Scoala de Muzica din Lübeck- a initiat festivalul Enescu din Heidelberg-Mannheim (29 octombrie-13 noiembrie 2005).

Conducerii sale artistice a seriei de concerte sustinute in mari sali de spectacole, dar si in licee, biblioteci si scoli, i s-a alaturat organizarea prin Societatea de Cultura Al. I. Cuza, Impresariatul de concerte Daniel Schmidt, sub tutoratul Departamentului cultural si al primaritei orasului Heidelberg, Beate Weber.

Institutul Cultural Roman condus de ministrul Culturii Horia-Roman Patapievici a sustinut financiar, alaturi de Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul pentru Relatia cu Romanii de Pretutindeni, acest proiect amplu, cu ecou european.

O delegatie MAE, reprezentata prin consulul directorul Directiei Comunitati Romanesti, Gabriel Branzaru, secretarul de stat DRRP, Mihai Gheorghiu, atasatul cultural de la Ambasada Romaniei din Berlin, Claudiu Florian si experta DRRP Laura Jerca, a participat alternativ, la concertele de deschidere si inchidere de la Heidelberg-Mannheim.

Festivalul nu a fost conceput doar ca virtuozitate muzicala, ci si cu o dimensiune referentiala si pedagogica, la care si-au adus aportul compozitori contemporani, dirijori, ansambluri, conferentiari, moderatori ai concertelor pentru copii si tineret, artisti romani si straini de reputatie mondiala. Cateva nume de referinta: prof. Aurel Stroe, prof. Gheorghe Balan, Dr.

Saviana Diamandi, Violeta Dinescu, Remus Azoitei, Friedemann Eichhorn, Gheorghe Costin, Guy Livingstone, Verona Maier, Luminita Dumitrescu, Bianca si Remus Manoleanu, Ioana Meier-Ostafi, Rudolf Meister, Liviu Prunaru, Christophe Roy, Noemi Schindler, Claudia Schmidt, Katharina Albrecht, Michael Flaksmann, Aurel Stroe, Laura Tomas, Trio Contraste, Cvartetele de Coarde Ad Libitum si Voces,

Filarmonica de stat Banatul din Timisoara, Centrul superior de balet din Frankfurt.

Familia Herlo (Iosif, Maria si Bianca) au fost sufletul organizatoric al festivalului. Miile de invitatii la concerte, transmise pe cai traditionale, dar si prin mijlocele media electronice, n-au avut insa impactul dorit la public, dupa cum ne spunea Iosif Herlo, presedintele Asociatiei

Al. I.Cuza. Participarea de public fiind reper din devizul de finantare de la Bucuresti, impasul momentan al organizatorilor nu este de neglijat, caci in calculul de fezabilitate a viitoarelor proiecte culturale finantate din bani bugetari sau europeni in strainatate, se pot lua ca reper experientele Enescu din Heidelberg sau Strasbourg. Dupa parerea mea, ar fi o pista falsa.

Caci enesciana, muzica simfonica, in general, sau orice alt eveniment cultural „de rasa”, nu trebuie asimilate la „cantabile, dansabile si digestive”, pentru care „events” par a exista inepuizabile resurse de public.

In vibratia la acorduri celeste e nevoie de coarde ale sufletului sensibile, dar si de o educare si re-educare artistica, pentru care ar trebui sa gasim mai mult timp, fiecare dintre noi.