România ar putea avea cel mai mare parc național din Europa. Unde ne-am împotmolit / Interviu cu doi biologi străini care au văzut potențialul uriaș al Munților Făgăraș
România ar putea avea cel mai mare parc național din Europa, în zona Munților Făgăraș, într-un loc sălbatic uriaș, de o frumusețe rară, așa cum pe bătrânul continent, în țările supradezvoltate, nu mai există. Un parc național asemănător celebrului Yellowstone. Însă „nașterea” unui astfel de parc este un lucru foarte complicat într-o țară în care mafia lemnului prosperă, în care oamenii nu știu că a trăi în armonie cu natura le poate aduce bani frumoși.
Barbara și Christoph Promberger, doi biologi străini care s-au stabilit în urmă cu aproape 20 de ani în România au văzut acest potențial uriaș, au înființat fundația Conservation Carpathia, salvează pădurile aflate în pericol în aceste zone, însă cea mai mare provocare este schimbarea mentalității – să convingă comunitățile locale că înființarea unui parc național poate aduce mult mai mulți bani decât organizarea partidelor de vânătoare și tăierea pădurii.
HotNews.ro: Când ați venit în România și de ce ați rămas aici?
Christoph Promberger: Fiecare dintre noi are altă poveste. Eu m-am născut în Germania, am făcut Facultatea de Silvicultură, în Munchen și masterat în Canada, despre lupi. Când am terminat facultatea, m-am gândit să continui să studiez lupii și m-am uitat unde în Europa sunt cei mai mulți lupi. În Portugalia erau 150, Italia 300, Polonia 600 și în România erau 3.000. Așa am hotărât să vin aici, m-am uitat pe hartă, nici nu știam unde este România. Așa am ajuns în România și am început acest proiect de cercetare despre lupi. Era în 1993.
Am rămas datorită munților, m-am îndrăgostit de ei, e așa de frumos, pădurile sunt foarte frumoase, sunt animale sălbatice, nu știu un loc asemănător în Europa. Una este cantitatea, cât câștigi, ce mașini ai, ce telefon ai și alta este calitatea vieții. Pe noi asta ne interesează, dacă noi ieșim să ne plimbăm și vedem un cerb, un mistreț, un urs, pentru noi asta înseamnă o viață de calitate, să trăim în natură.
Barbara Promberger: Eu m-am născut în Austria, am făcut Facultatea de Biologie. Tot timpul am spus că nu vreau să rămân la Universitate, eu vreau să lucrez cu animalele sălbatice. Inițial m-am gândit să merg în Canada, cunoscută pentru imensele zone sălbatice. Am intrat în legătură cu niște oameni de acolo, cercetători, și ei mi-au spus că, uite, e și în Europa cineva care face o cercetare despre lupi, când Cristoph a început acest proiect de cercetare în România. Am sunat la facultate și am întrebat dacă nu au nevoie de cineva ca mine, în practică. Și așa am ajuns în România. Pe Cristoph nici nu l-am întâlnit atunci, dar m-am îndrăgostit de pădurile acestei țări și tot ce este în ele. Am rămas ca să fac teza, l-am cunoscut și pe Cristoph, ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit. Am crescut proiectul de cercetare, am crescut și doi copii aici, am rămas aici.
Când vezi ce este aici, nu mai vrei să te întorci în alte țări. Ne-a întrebat multă lume, de ce am venit aici când atât de multă lume pleacă. Pentru noi, o viață frumoasă nu depinde de bani ci de ce este în jurul nostru, asta ne motivează, noi trăim aici mult mai bine decât în altă parte.
„Poate găsim un prost care cumpără pădurile retrocedate și le protejează”. Ha, ha, ha, ce glumă bună”
Cum a apărut fundația Conservation Carpathia și de unde ați găsit finanțare?
Christoph Promberger: Asta a fost mult mai târziu. Noi am făcut acest proiect de cercetare și conservare a lupilor timp de 10 ani, din 1993 până în 2003. Apoi am simțit că nu prea mai avem idei noi și am zis să facem altceva. Barbara a crescut cu cai, a fost foarte îndrăgostită de călărie, și am zis, hai, să încercăm să facem un centru de echitație, dar nu știam nimic despre turism, afaceri, business. Am avut niște bani și am început să construim o pensiune cu grajduri și un centru de echitație. În 2004, am înființat centrul de echitație, bineînțeles că banii nu ne-au ajuns, am luat niște împrumuturi și până în 2007 am făcut aproape tot, eram și ghizi, și îngrijitori de cai, bucătari, plus doi copii mici, a fost foarte intens, nu am avut nicio zi liberă, și am ajuns să simțim că asta nu este viața noastră.
Cred că în 2006 a fost – trebuia să tipărim o hartă cu toate traseele pe care făceam cu cai, aveam nevoie de o imprimantă și singura din zonă era la Administrația Parcului Național Piatra Craiului. M-am dus acolo să tipăresc harta și, în timp ce așteptam, a venit directorul Parcului, pe care îl cunoșteam din proiectul de cercetare și conservare a lupilor, am început să povestim și ne-a spus că e dezastru ce se întâmplă cu parcul, s-a retrocedat pădure, lumea taie, nu pot opri tăierile, confiscă tractoarele, dar a doua zi sunt înapoi. Noi am fost un pic șocați, pentru că noi cunoșteam parcul foarte bine și am întrebat dacă nu se poate face nimic în situația asta. El a făcut o glumă și a zis „poate găsim un prost care cumpără pădurile retrocedate și le protejează”. Ha, ha, ha, ce glumă bună.
După două săptămâni de la această întâmplare, ne-a sunat o doamnă din Elveția, pe care o cunoșteam fiindcă a fost în 1997 cu un grup de turiști la noi și a văzut ce facem în proiectul de cercetare a lupilor, și în fiecare an ne-a adunat câte 10.000 de euro pentru cercetare, dar după 2003 nu am mai avut niciun contact cu ea. Ne-a sunat și a zis că vrea să vină să vadă ce mai facem, să discute cu noi ceva.
A venit și ne-a spus că ea nu a avut bani mulți niciodată, că e mai spre stânga și trăiește modest, dar fratele ei este om de afaceri în Statele Unite, a pierdut contactul cu el, dar acum s-a întors și i-a dat în cont 20 milioane de franci elvețieni. Ne-a spus că își amintește că în facultate i-am împrumutat 100 de franci și vrea să-i dea înapoi cu dobândă. Ea i-a spus fratelui ei că nu vrea banii, că toată viața a trăit modest, iar acesta i-a sugerat să facă o fundație pentru că tot s-a implicat de-a lungul timpului în proiecte de conservare a naturii. Și a venit la noi să ne întrebe de ce fel de fundație ar fi nevoie și în ce zone este cea mai mare nevoie de bani.
Și ne-am gândit la ce a spus directorul Parcului Natural Piata Craiului, i-am zis că știm că pare absurd că statul strică un parc național și un privat trebuie să cumpere pădurea ca să o salveze, dar asta e. Am făcut un calcul și i-am spus că ar trebui cumpărate cam 7.000 ha din Piatra Craiului, ce s-a retrocedat, și ar fi nevoie cam de 20 milioane de franci să le cumpărăm.
Ea a spus că nu poate să dea toți banii pe care i-a primit pentru asta, dar va vorbi cu fratele ei (n.r. Hansjörg Wyss), fiindcă pentru el este nimic. El a venit cu avionul lui, l-am luat din Sibiu, și ne-a zis că avem 24 de ore la dispoziție să-i arătăm. Am închiriat un elicopter și am mers peste Piatra Craiului, să vadă tăierile și ne-a tot întrebat acolo ce este – Bran, acolo ce este, Rucăr, acolo ce este, Zărnești, apoi a zis că este cam mic parcul nostrul. Deja ne gândeam că am pierdut. Apoi am mers spre munții Făgăraș și ne-a întrebat ce este acolo. Am mers și am mers, nici noi nu văzusem niciodată această sălbăticie, am zburat peste mii de hectare fără să găsim nicio așezare. Când am aterizat, nu a zis nimic, apoi am mers la cafea și ne-a zis: „eu cred că asta este ce trebuie protejat, Munții Făgăraș, pentru că nu am văzut în toată Europa o zonă sălbatică atât de mare, nu mai există altundeva, este o bijuterie care trebuie păstrată. Este cea mai mare zonă sălbatică din Europa.
A zis, eu vă ajut, facem un proiect, creăm un Yellowstone European, dar condiția este să gândim la scară mare, să nu ne limităm la Piatra Craiului, fiindcă zona este frumoasă, dar nesemnificativă pe plan european, sunt 300 de parcuri de acest fel în Europa.
Apoi ne-a mai spus că el nu finanțează niciodată singur un proiect, trebuie să să găsim și alte surse de finanțare. Noi ne gândeam că nu cunoaștem niciun miliardar, suntem doar biologi, dar am zis hai să facem asta că doar o dată în viață primești șansa să faci ceva de anvergura asta. Așa am început și el ne-a zis că ne ajută să cumpărăm toate pădurile pe care le putem cumpăra în Piatra Craiului și apoi ne extindem pas cu pas. Până acum a finanțat fundația cu 60 milioane de euro.
„Vânătorul se duce pe munte, împușcă un urs mare pentru trofee și ce se întâmplă cu comunitățile locale nu interesează pe nimeni”
Ce ați făcut în acești 15 ani, care sunt cele mai importante proiecte făcute de fundație și câți bani ați investit în România?
Christoph Promberger: Suntem undeva la 120 de milioane de euro din donații și fonduri nerambursabile. Am cumpărat 27.000 de ha de pădure care era în pericol, am reintrodus zimbrii și castorii, am reîmpădurit aproape 2.000 de ha de pădure distrusă, am luat 5 fonduri de vânătoare pentru a proteja animalele sălbatice și comunitățile. Sistemul de vânătoare este că vânătorul se duce pe munte, împușcă un urs mare pentru trofee și ce se întâmplă cu comunitățile locale nu interesează pe nimeni. Pe noi nu ne interesează ursul de pe munte, el trăiește în liniște, pe noi ne interesează cei care vin în sate și aici intervenim noi, de asta am luat 5 fonduri de vânătoare, protejăm ce este în pădure și controlăm ce vine în jurul satului.
Fundația este unul dintre cei mai mari proprietari de pădure din România, dar după statutul nostru această suprafață de pădure poate să se întoarcă în patrimoniul statului dacă va fi protejată. Intenția este să înființăm un parc național conform standardelor europene. Nu vrem să plecăm cu pădurea sau să o ținem pentru noi.
De ce nu a fost înființat parcul până acum? Unde v-ați împotmolit?
Barbara Promberger: Vrem să înființăm Parcul Național Făgăraș, un parc de circa 200.000 ha. Dar fundația nu poate să înființeze parcul singură, noi putem doar să împingem acest proiect în față pentru că în final cei care decid sunt comunitățile locale și statul român. Noi suntem doar catalizatorul și trebuie să facem foarte mult ca să-i convingem pe oameni că asta este o idee bună, că un parc național nu înseamnă doar restricții, fiindcă în momentul de față oamenii asta cred, că sunt numai restricții și străinii pleacă cu muntele.
Este chiar invers, un parc național poate să devină un beneficiu pentru comunitățile locale și pentru stat, pentru economie. Și chiar am făcut niște studii pe impact economic și social care arată foarte clar că un Parc Național, cu o dezvoltare de turism, este bun și pentru natură, dar și din punct de vedere socio-economic pentru toată zona și pentru bugetul statului.
De ce credeți că există ura asta față de natură în România tăiem pădurile, împușcăm urșii, betonăm spațiile verzi?
Barbara Promberger: Eu nu cred că românii fac asta, este vorba doar despre câțiva indivizi care au un beneficiu. Dacă ne uităm la tăierile la ras, sunt o mână de oameni care o fac și obțin o grămadă de bani, iar pentru restul rămâne nimic, pentru generațiile care vin după noi va fi foarte dificil cu toate problemele pe care le lăsăm. Eu chiar simt că românii iubesc pădurea, iubesc natura, mă refer la societatea în mare.
Cum am putea să stârpim acest fenomen?
Barbara Promberger: Cu un efort comun, sunt politicieni care vor fi aleși de noi, dacă sunt o gramadă de oameni care cer protejarea naturii, mă gândesc că și politicienii în timp o să schimbe atitudinea.
Christoph Promberger: Când a avut Bill Clinton campania electorală, a avut aceste discuții cu unul dintre consilierii lui, fiindcă a avut o agendă foarte socială, și Bil Clinton i-a spus „It is economy”. Asta este adevărul peste tot și pentru noi. Dacă vrem să avem succes cu conservarea trebuie să le arătăm oamenilor că pot câștiga mai bine din conservare decât din tăiere.
Barbara Promberger: Conservarea poate să fie alternativa. Fiindcă nu poți să îi spui unui om care stă pe lângă pădure și nu are niciun venit, că nu are voie să taie un lemn ca să încălzească casa. Trebuie să fie ceva realist și să găsim alte posibilități de câștig pentru oamenii care trăiesc din asta.
„Se construiesc foarte multe pensiuni, dar ceea ce lipsește este o viziune pentru comunitate”
Concret, cum pot fi ajutați acești oameni să trăiască decent fără să mai taie pădurea?
Barbara Promberger: Sunt foarte multe posibilități. Se plătesc compensații pentru conservare. Sunt aceste certificate de carbon, adică dacă ai o pădure poți să tai și să vinzi lemnul sau să vinzi certificate verzi către firmele care poluează. Ecoturismul, avem acest program ecoturistic în zona Argeș și acolo deja avem oameni care câștigă din transport, avem punctele acelea gastronomice prin care sprijinim producătorii locali să vândă produsele lor mult mai bine, constructori care ne ajută să construim infrastructura, este un întreg lanț, banii circulă în comunitate, iar oamenii văd că pot trăi și în sat foarte bine.
Mai este și vizibilitatea, se construiesc foarte multe pensiuni, dar ceea ce lipsește este o viziune pentru comunitate. Se vede aici, la Făgăraș Fest, că interes există, aceste tururi în natură au avut succes, lumea vrea să învețe ceva.
Christoph Promberger: Ne trebuie o poveste, munții Făgăraș, cu toate animalele, sunt aici de mii de ani, știe cineva în străinătate de ei, cât de frumoși sunt? Nu. Din acest motiv nu vin să viziteze. Ne trebuie povestea și aceasta este Parcul Național Făgăraș. Dacă Guvernul spune mâine că va crea aici cel mai mare parc național din Europa, asta se găsește în Guardian, The Spiegel, în toate ziarele mari din vest, lumea află.
Dar există cineva care nu vrea ca acest parc național să existe? Guvernul nu vrea, comunitățile locale nu doresc?
Barbara Promberger: Guvernul nu cred că vede încă potențialul pe care-l are România pe partea asta verde. Dacă ne uităm pe cifre, la numărul de turiști străini în România anul trecut, a fost 1,4 milioane de vizitatori. În Germania, fiecare parc național are peste 1 milion de vizitatori anual. Adică este cerere pe plan european. Asta România încă nu înțelege.
Christoph Promberger: În Pădurile Bavareze, circa 80% dintre turiștii care vin în zonă au spus că vin pentru că este Parcul Național. Zona este frumoasă și fără parc național, dar lumea vine pentru că Parcul Național este povestea.
„Localnicii nu știu ce înseamnă un parc național, pentru ei un parc național înseamnă restricții”
Unde v-ați impotmolit mai exact?
Barbara Promberger: Toată mafia lemnului, toate atacurile vin de acolo. Ei știu că pierd, ei sunt cei puțini care câștigă. La fel și vânătorii, care vor să împuște urșii pentru trofee. Localnicii nu doresc fiindcă nu știu ce înseamnă un parc național, pentru ei un parc național înseamnă restricții. Un parc natural nu înseamnă să delimitezi o zonă pe hartă, trebuie și o strategie, niște bani alocați, acolo vrem noi să sprijinim cu proiectul, să facem promovare, infrastructura necesară. Facem partea de conservare, acolo suntem bine, dar fără infrastructura necesară și promovare, nu se poate. Nu are rost să faci un parc național împotriva voinței comunităților locale, fiindcă nu are niciun viitor. De asta noi încercăm să convingem comunitățile că acesta este un beneficiu.
Pădurea distrusă de tăierile nelegale
„Guvernul crede că este un lux conservarea naturii”
Ce părere aveți despre modul în care statul român protejează mediul?
Barbara Promberger: Cred că trebuie să luptăm împreună pentru protejarea mediului deoarece problemele pe care le vom avea dacă stricăm natura vor fi enorme. Vedem deja cu schimbările climatice. Nu cred că mai este timp să arătăm cu degetul pe cine nu a făcut, trebuie să luptăm împreună pentru că avem nevoie de toată puterea și banii care există să oprim asta.
Christoph Promberger: Guvernul crede că conservarea naturii este un lux. Vrem să mergem după modelul austriac cu pârtii de schi peste tot, vrem să ne dezvoltăm după modelul Germaniei, după modelul Suedez, dar acum aceste țări investesc o grămadă de bani ca să combată schimbările climatice și niciodată nu vor ajunge unde suntem noi, noi avem aici o avere care poate fi și o avere economică, dar trebuie să recunoaștem că asta este averea noastră. Putem să dezvoltăm și Dacia, și domeniul IT, în oraș, nu deranjează pe nimeni, dar să nu pierdem ce avem în spațiul rural.
Dacă ne uităm la turism, după pandemie lumea preferă să rămână mai mult pe continent și să se întoarcă la natură și noi avem în Europa 500 milioane de oameni, din care să zicem 300 milioane de oameni merg în concediu, dacă acum partea de ecoturism este de 20%, vorbim de un potențial de cel puțin 60 de milioane de oameni care caută ceva. Nu o să vină 60 de milioane în România, dar potențialul este uriaș. Peste 24% din Costa Rica este Parc Național și trăiește foarte bine din asta. România poate să devină așa.
Barbara Promberger: Noi putem să facem mai bine decât a făcut Austria, să sărim peste această perioadă în care Germania a stricat tot și acum încearcă să repare, cu costuri uriașe. Noi, în România, putem să luăm fața Europei și să facem ceva fără să stricăm mai întâi.
INTERVIURILE HotNews.ro