Schimbare climatică și schimbare socială. Mesopotamia, de pildă

Peștera Gol-e-Zard se află în umbra Muntelui Damavand, care la peste 5000 de metri altitudine domină peisajul din nordul Iranului. În această peșteră, stalagmitele și stalactitele cresc lent de-a lungul mileniilor și păstrează în ele indicii despre schimbările climatice din trecut. Într-un nou studiu la care am contribuit împreuna cu colegii mei de la Oxford, Universitatea din Groningen, Universitatea din Cape Town și Serviciul Geologic Iranian utilizăm schimbările în compozitia chimică a stalagmitelor din această peșteră pentru a face legătura dintre prăbușirea Imperiului Akkadian și schimbările climatice cu mai bine de 4000 de ani în urmă.

Imperiul Akkadian este primul imperiu din lume și a fost înființat în Mesopotamia în urmă cu 4300 de ani de Sargon de Akkad, care a unit o serie de state-oraș independente. Influența sa se întindea de-a lungul râurilor Tigris și Eufrat din ceea ce este acum sudul Irakului, până în Siria și Turcia. Extinderea vastă pe axa nord-sud a imperiului înseamnă că acoperă regiuni cu climă diferită, de la zonele fertile din nord, care depind foarte mult de precipitații (unul din grânarele Asiei), la câmpiile aluviale irigate cu apa din râurile Tigru și Eufrat. Pe parcursul a câtorva decenii se pare că imperiul a devenit din ce în ce mai dependent de productivitatea terenurilor din nord și a folosit cerealele provenite din această regiune pentru a alimenta armata și a le redistribui susținătorilor cheie. Apoi, după aproximativ 100 de ani de la formare, Imperiul Akkadian s-a prăbușit brusc, urmată de migrația în masă și creșterea conflictelor sociale. Angoasa erei este perfect capturată în blestemul Akkad, un text antic care descrie o perioadă de turbulență marcată de secetă și lipsa de hrană: “… terenurile mari arabile nu au dat nici o grână, câmpurile inundate nu au produs pești, iar livezile irigate nu au produs sirop sau vin, norii groși nu au plouat “(vezi aici).

Motivul acestui colaps este încă dezbătut de istorici, arheologi și oameni de știință. Una dintre opiniile cele mai proeminente, inițial propuse de arheologul Harvey Weiss, este că prăbușirea catastrofală a Imperiului Akkadian a fost cauzată de o apariție bruscă a condițiilor de secetă care a afectat grav regiunile productive din nordul imperiului. Weiss și colegii săi au descoperit dovezi în nordul Siriei că această regiune prosperă a fost abandonată brusc în urmă cu aproximativ 4200 de ani, sugerată de o lipsă de fragmente ceramice și alte dovezi arheologice (http://science.sciencemag.org/content/261/5124/ 995). În schimb, solurile fertile din perioadele anterioare au fost înlocuite cu cantități mari de nisip, indicând condiții de secetă.

Această interpretare a fost privită cu scepticism de unii, care au susținut că nivelul de detaliu și datarea indiciilor arheologice și climatice nu este suficientă pentru a permite o corelație solidă între schimbarea socială în Mesopotamia și secetă. Acum însă, datele produse de noi din stalagmita din Iran aduc o nouă contribuție la această controversă, oferind atât datări foarte precise cât si un nivel de detaliu al schimbarilor climatice regionale între 5200 și 3700 de ani în urmă care nu a fost atins până acum.

Peștera Gol-e-Zard se află sub influența directa a vânturilor din câmpiile siriano-irakiene, iar studii recente indică faptul că aproximativ 90% din praful din nord-estul Iranului provine din deșerturile Siriei și Irakului. Stalagmitele din această peșteră se fromează atunci când apele infiltrate in rocă dizolvă calcarul iar mineralele dizolvate sunt re-depuse în peșteră pentru a forma stalagmite, stalactite și alte formațiuni de peșteră. Praful provenit din Siria și Irak are o concentrație mai mare de magneziu decât calcarul local și în consecință segmentele de stalagmită formate din apele care au fost în contact cu praful de deasupra peșterii vor avea concentrații mai mari de magneziu. Prin urmare, cantitatea de magneziu din stalagmitele din Gol-e-Zard poate fi utilizată ca si un indicator al prafului de la suprafață, cu concentrații mai mari de magneziu indicând perioade secetoase. În comparație cu alte metode de reconstruire a climei, stalagmitele au avantajul suplimentar că pot fi date foarte precis folosind cronologia uraniu-toriu. Combinând aceste metode, noul nostru studiu oferă o istorie detaliată a prafului în Orientul Mijlociu și identifică două perioade majore de secetă care au început acum 4510 și 4260 de ani, și au durat 110 și respectiv 290 de ani. Ultima perioadă coincide cu momentul prăbușirii Imperiului Akkadian și oferă un argument convingător că schimbările climatice au fost cel puțin parțial responsabile pentru schimbările sociale abrupte documentate în Mesopotamia în această perioadă.

Prăbușirea Imperiului Akkadian a fost urmată de o migrație în masă de la nord la sud, care a fost întâmpinată de rezistența populațiilor locale. Chiar și un zid de 180 km a fost construit între Tigru și Eufrat într-un efort de a controla imigrația, o soluție similară cu unele strategii propuse astăzi pentru a controla afluxul de refugiați. Istoria schimbărilor climatice abrupte din Orientul Mijlociu se reflectă, prin urmare, de-a lungul mileniilor până în prezent. În trecut, regiunea a fost afectată de mai multe secete, dar există dovezi că seceta recenta din 1998-2012 a fost cea mai gravă din ultimii 900 de ani

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro