Sari direct la conținut

Science Report: Care ar fi altitudinea maximă pe care ar putea-o atinge munții pe Terra? Schimbare majoră de paradigmă în cazul Marii Morți, cea mai mare extincție a vieții din istorie. Ai o memorie bună? Nu te baza pe asta!

HotNews.ro
everest, Foto: Robert Harding Productions / robertharding / Profimedia
everest, Foto: Robert Harding Productions / robertharding / Profimedia

​Care ar fi altitudinea maximă pe care ar putea-o atinge munții pe Terra? ● Schimbare majoră de paradigmă în cazul Marii Morți, cea mai mare extincție a vieții din istorie ● Ai o memorie bună? Nu te baza pe asta!

Care ar fi altitudinea maximă pe care ar putea-o atinge munții pe Terra?

De la anul 1956, anul recunoașterii oficiale a altitudinii vârfului Everest, altitudinea de 8.849 de metri a rămas recordul oficial al altitudinii terestre. E discutabilă treaba, atâta vreme cât în ecuație poate intra și vulcanul Mauna Kea din Hawaii care, plecând de la baza sa submarină și până la vârf, ar avea în jur de 10.000 de metri. Întrebarea este însă alta, respectiv: care ar fi altitudinea maximă la care poate ajunge un vârf terestru?

Din datele geologice pe care le avem în prezent, Everestul nu ar fi fost cel mai înalt vârf din istoria Terrei. Unele date sugerează că Alpii scandinavi ar fi atins altitudini și de 10.000 de metri, în timp ce Munții Apalași, unii dintre cei mai vechi de pe Terra, cu aproape 400 de milioane de ani vechime, ar fi atins sau chiar depășit actualele recorduri din platoul tibetan.

Predicțiile geologilor spun că vârfuri chiar mai înalte decât Everestul, K2, Kangchenjunga sau Lhotse se vor forma în actualul bazin mediteranean, pe măsură ce placa continentală africană va continua să înainteze spre cea eurasiatică. Ca să faceți alpinism acolo va trebui însă să așteptați în jur de 50 de milioane de ani, până când va lua naștere viitorul continent, Eurafrica, și până când Munții Mediteraneeni vor atinge altitudinea maximă.

Altitudine care, că asta ne interesa pe noi azi, nu ar depăși 10.000 de metri, aceasta fiind altitudinea maximă medie pe care ar puteau-o atinge un vârf de pe planeta noastră. Comparativ cu Marte, acolo unde Olympus Mons atinge 21,9 km. altitudine, sau cu satelitul Io și al său Boösaule Montes de 18,2 km., Terra are câteva lucruri pe care corpurile cerești menționate nu le au, sau nu le au în totalitate. Primo, plăci tectonice. Secundo, o forță gravitațională mai mare. Terțio, elemente care duc la o eroziune mai accentuată.

Acestea fiind zise, elementele menționate acționează pe Terra în așa fel încât, undeva pe la 10.000 de metri altitudine, se creează un echilibru ce nu mai poate fi depășit. Forța gravitațională ar împinge un munte sub propria greutate, baza sa ar deveni mai moale sub acțiunea temperaturilor ridicate de sub crusta terestră, iar eroziunea produsă de ghețari și alte fenomene naturale ar duce, toate la un loc, la stabilizarea altitudinii undeva la un maximum de 10 kilometri. Deci, asta este altitudinea medie maximă care, teoretic și practic, poate fi atinsă pe Terra.

Schimbare majoră de paradigmă în cazul Marii Morți, cea mai mare extincție a vieții din istorie

Acum 252 de milioane de ani, viața pe Terra ajungea la un punct care părea fără întoarcere. După îndelungi dezbateri privind motivul pentru care viața s-ar fi putut sfârși brusc, înainte de a începe bine, s-a stabilit că vinovat a fost un super vulcan siberian cere ar fi erupt continuu între 200.000 și 1 milion de ani, cu o calderă care ar fi egalat suprafața Europei de azi.

Mega erupția de atunci ar fi dus la un efect de domino care a avut ca rezultat dispariția în proporție de circa 90% a vieții, cea mai mare extincție pe care a văzut planeta asta vreodată. Problema este că încă aflăm ce s-a întâmplat atunci. Iar surpriza vine din China, mai precis de la Universitatea de Geologie din Wuhan, acolo unde oamenii de știință chinezi au descoperit noi dovezi cu privire la ceea ce a generat Marea Moarte.

Din studiul publicat de aceștia în revista Earth and Planetary Science Letters reiese că nu a fost vorba de o singură erupție, ci de trei. Iar procesul nu a început acum 252 de milioane de ani, ci a fost precedat de două episoade majore, acum 262, respectiv 259 de milioane de ani, la mijlocul Permianului.

Analizând izotopii de uraniu din mostre de sediment din Marea Chinei de Sud, precum și mostrele de mercur existente în aceleași sedimente, cercetătorii chinezi au concluzionat că apele de atunci au devenit anoxice în urma a două erupții vulcanice majore petrecute pe actualul teritoriu al Chinei. Două episoade în care, astfel, viața a primit două lovituri puternice.

Prea puține se știu în acest moment despre efectele celor două erupții. Doar că viața din oceane primește o lovitură puternică. Faptul că nici nu apucă să se refacă bine înainte de a fi lovită de supervulcanul siberian devine o certitudine. Iar faptul că a ajuns în pragul dispariției definitive în urma nu a unui eveniment catastrofal, ci a trei, pare să explice mai bine apocalipsa de la finalul paleozoicului, sau a finalului „vieții vechi”.

Ai o memorie bună? Nu te baza pe asta!

Amintirile false se pot crea într-o fracțiune de secundă. Mai mult, amintirile se pare că sunt nu o reflecție a ceea ce am trăit, ci a ceea ce ne-am fi așteptat să trăim, se arată într-un studiu mai mult decât interesant publicat în PLOS One și semnat de o echipă de cercetători de la Universitatea din Amsterdam.

Echipa respectivă a testat nu mai puțin de 534 de voluntari cărora le-a arătat o serie de litere din alfabetul latin. Imediat după ce au vizionat literele respective, subiecților li s-a cerut să își amintească prezența unei litere anume. Să spunem litera C.

Ei bine, după doar jumătate de secundă de la vizionare, aproape 20% dintre cei chestionați au răspuns că au văzut-o. După trei secunde, numărul lor crescuse la 30%. Problema este că litera C nu apărea acolo, decât în varianta ei întoarsă. Cum au zis specialiștii, o pseudo-literă. Dar particianții nu au văzut-o astfel.

Asta înseamnă că, spun cercetătorii olandezi, creierul nostru alterează memoria, creând amintiri false, în funcție de ceea ce s-ar aștepta să vadă. În aceeași ordine de idei, memoria pe termen scurt ar putea fi mult mai înșelătoare decât am crede.

Faptul că numărul celor care au greșit a crescut în timpul alocat (recte alea 3 secunde), mai arată și că memoriile false s-au format nu imediat, ci în timp. Iar cu cât timpul crește, memoriile de lungă durată tind să fie cât mai departe de adevăr. În concluzie, dacă vă bazați pe memoria voastră „de elefant”, ar fi bine să vă gândiți de două ori la asta, după ce citiți un astfel de studiu.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro