Sari direct la conținut

Science report: Cum vom extrage apa de pe Lună? La cuptorul cu microunde. Saturn tocmai a devenit planeta cu cele mai multe luni din sistemul nostru solar. Cât de mari puteau crește giganții oceanici din Jurasic?

HotNews.ro
mostre de regolit, Foto: US Navy Photo / Alamy / Alamy / Profimedia
mostre de regolit, Foto: US Navy Photo / Alamy / Alamy / Profimedia

​Cum vom extrage apa de pe Lună? La cuptorul cu microunde ● Saturn tocmai a devenit planeta cu cele mai multe luni din sistemul nostru solar ● Cât de mari puteau crește giganții oceanici din Jurasic?

Cum vom extrage apa de pe Lună? La cuptorul cu microunde

Faptul că moleculele de apă sunt o prezență comună în univers s-a stabilit deja. Că și pe Lună există suficientă apă pentru a ține funcțională o bază permanentă e iar un fapt dovedit, căci altfel nu mai vorbeam azi despre cursa spațială dintre China și SUA pentru construirea bazei respective.

Ce s-a mai dovedit este și faptul că apa se află în concentrație mare la polii lunari, sub formă de gheață. Ei, aici e aici, căci apa trebuie extrasă de acolo. Iar asta chiar e o provocare pe care publicul larg a omis-o din vedere. Cu atât mai mult cu cât gheața nu e pură, ci este în amestec cu solul lunar (regolit). Mai nou, un grup de cercetători de la universitatea din Florida a venit cu o soluție inovatoare, una pe care au și publicat-o în revista Acta Astronautica.

Mai exact, apa va fi extrasă folosind un dispozitiv asemănător unui cuptor cu microunde. Ca să înțelegeți mai bine, imaginați-vă cum încălziți ceva la cuptorul vostru cu microunde. Vi s-a întâmplat, nu o dată, să descoperiți că recipientul pe care tocmai l-ați scos de acolo poate fi fierbinte în anumite locuri, și rece în altele. Asta se întâmplă pentru că moleculele de apă sunt excitate de microunde și asta le face să își schimbe poziția din materialul respectiv, de obicei spre suprafață. Ei, ăsta e principiul.

Pentru a verifica dacă pot extrage apă din regolit prin procedeul ăsta, cercetătorii amintiți au creat mostre de sol care îl imită perfect pe cel lunar. De fapt, au creat mostre care să semene că regolitul din regiunile polare, dar și mostre care să semene cu regolitul din zonele mai aride.

Mostrele au fost introduse în recipiente ceramice căptușite cu o hârtie absorbantă, apoi au făcut testul cu microundele. În doar 25 de minute, au reușit să extragă undeva între 55 și 67% din cantitatea de apă existentă în mostre. În 35 de minute, rezultatul a ajuns la 90%.

Astfel, zic autorii studiului, au dovedit că metoda este mai mult decâț suficientă pentru a extrage apa din regolit. Apoi, nici tehnologia nu e cine știe ce rocket science. Este ieftină, ușor de transportat și de instalat în baza lunară. Ah, încă ceva. Metoda nu a mai funcționat la fel de bine în cazul materialelor cu o concentrație mare de apă. Zic cercetătorii citați că din cauza conductivității mai eficiente. Dar slabe șanse să găsească astronauții așa materiale pe Lună.

Saturn tocmai a devenit planeta cu cele mai multe luni din sistemul nostru solar

Planeta Saturn tocmai a fost instalată pe locul 1 în ceea ce privește numărul de luni personale, depășind-o astfel pe Jupiter. Scorul, în acest moment, este de 117 luni la doar 95. Datele ne-au fost oferite de Minor Planet Center, organism din cadrul Uniunii Astronomice Internaționale, care cu asta se ocupă… cu corpurile cerești de mici dimensiuni, lunile fiind unele dintre ele.

Schimbarea vine după ce, în urmă cu doar două luni, numărătoarea arăta un scor de 92 la 83 pentru Jupiter. Problema este însă legată de definiția unei luni sau, mai exact, a unui satelit natural. Și asta pentru că nu există niște parametri, niște dimensiuni, care să stabilească limitele unui satelit natural. Practic, orice corp ceresc care are o orbită în jurul unei planete poate fi considerat un satelit natural.

Astfel, ajungem la extremele sistemului nostru solar, cu Deimos, satelit natural al planetei Marte, care are un diametru de doar 12,4 kilometri, și la Ganymede, uriașa lună a lui Jupiter, care nu are doar 5.268,2 kilometri diametru, ci chiar și propriul câmp magnetic.

Acum, dacă stăm să calculăm așa, Saturn, în inelele sale, are trilioane de particule de praf și gaz, de nici nu am putea ține numărătoarea. Din fericire, deocamdată, alea nu sunt considerate luni, și avem și noi șansa să putem ține evidența.

Ideea este că, dacă erați suporteri înfocați ai planetei Saturn, nu trebuie să deschideți încă șampania. Meciul se joacă și mai există sute de corpuri cerești care trebuie confirmate, sau infirmate, ca luni ale celor două planete. Așa că tensiunea rămâne la cote mari. De fapt, chiar în zilele următoare am primi o nouă numărătoare, cu o nouă schimbare de situație. Dar vă ținem noi la curent dacă apare ceva, nu trebuie să vă mușcați mâinile din cauza tensiunii.

Cât de mari puteau crește giganții oceanici din Jurasic?

Până nu demult, estimările cu privire la dimensiunile pe care le putea atinge un pliozaur (gen de reptile acvatice din Jurasic, cu un craniu asemănător crocodilienilor de azi) indicau faptul că unele exemplare ajungeau chiar și la 25 de metri lungime. Iar asta însemna că monștrii ăștia erau unii dintre cele mai mari vietăți oceanice, nu doar din Jurasic, ci din toată istoria vieții.

Problema a fost că nu toți oamenii de știință au căzut de acord cu privire la datele astea. Au existat voci care spuneau că, în realitate, astfel de animale nu depășeau șase – opt metri lungime. Nu e deloc puțin, dar tot înseamnă pe sfert față de cât se spusese inițial.

O rezolvare a problemei poate veni de la un grup de paleontologi de la Universitatea din Portsmouth. Oamenii au identificat în arhivele muzeului de istorie naturală din Oxfordshire patru vertebre care fuseseră descoperite cu ani în urmă într-un depozit sedimentar din zonă, depozit a cărui vârstă este de circa 152 de milioane de ani.

O nouă analiză a acestora a arătat că au aparținut, cel mai probabil, unui animal de tipul unui pliozaur. Iar măsurătorile au indicat faptul că exemplarul ar fi avut la momentul morții o lungime de 14,4 metri. Din ce zic autorii studiului, asta ar veni cam cât două balene ucigașe din zilele noastre. Iar asta înseamnă că pliozaurii chiar erau în vârful lanțului trofic din Jurasic.

Din datele pe care le avem până în prezent, știm că pliozaurii se hrăneau cu mai toate vietățile pe care le întâlneau, fie că erau pești, crocodilieni sau alte reptile marine. Urmele lăsate de dinții unor astfel de prădători apar pe numeroase fosile ale unor animale acvatice. Tot de la autorii studiului citire, un pliozaur era echivalentul unui T-Rex în mediul oceanic, numai că, iată, era mai mare, iar forța generată de fălcile sale era una care o depășea cu mult pe cea a faimosului carnivor american.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro