Și dacă eşuează „omul providenţial” Macron şi Planul său „refondator”? Pe cine se mai sprijină UE, în plină Revoluţie conservatoare?

Puncte cheie:

• Nu mai încape nicio îndoială că suntem în plină Revoluţie conservatoare, iliberală şi antieuropeană, de la Roma la Budapesta şi de la Londra la Varşovia, în care liderii naţionalişti îndeamnă popoarele lor să creadă din nou în suveranităţi naţionale absolute, în închiderea şi baricadarea ţărilor şi în primatul intereselor statelor respective în faţa intereselor comunităţii de state şi ale aliaţilor (după modelul nefericit Trump, fiecare se vede pe primul plan, de la Italy first la Hungary first), în pofida evidenţelor că Uniunea Europeană a însemnat şi încă înseamnă cea mai prosperă şi mai sigură eră din istoria Europei;
• Emmanuel Macron a apărut parcă de nicăieri în politica mare a Europei, fulminant, fără să fi candidat vreodată pentru o altă funcţie în politică sau administraţie, doar cu un an de ministeriat la „Economie, Industrie și Politici Digitale” în cabinetul socialist al lui Valls, din care a demisionat, câştigând ulterior, la 39 de ani, Preşedinţia Republicii Franceze. A câștigat totodată leadershipul Uniunii Europene, într-un moment în care totul părea pierdut din perspectiva Uniunii, pe fondul declinului dramatic al partidelor politice tradiţionale ale Franţei (republicanii şi socialiştii) şi al avansului spectaculos, agresiv, al radicalilor eurofobi de extremă dreapta și de extremă stânga (Le Pen şi Mélenchon), impulsionaţi electoral de schimbările anului politic catastrofal 2016, marcat de victoria taberei Brexit şi a lui Donald Trump;
• Alegerea unui liberal de centru, proeuropean, a salvat pentru moment Proiectul European şi chiar i-a dat şansa unei revigorări, a unei restartări şi reîmprospătări a ideilor aduse în dezbatere, idei cunoscute sub numele, mai mult sau mai puţin pretenţios, de „Planul Macron”, mai ales în condiţiile în care leadershipul politic prelungit al Angelei Merkel, intrată cu greu în al patrulea mandat de cancelar (cu o majoritate la învestire de doar 51% în Bundestag), pare să îşi fi pierdut autoritatea, suflul şi energia din anii trecuţi;
• „Omul providenţial” Macron, care a salvat Uniunea Europeană în 2017, o poate şi îngropa în anii care urmează, dacă Planul său eşuează, riscul major fiind legat de performanţele guvernării sale chiar în Franţa, la el acasă, având în vedere că aşteptările foarte mari legate de o singură persoană se sfârşesc de obicei prost (deja sondajele de opinie arată că doar trei francezi din zece mai cred că politicile lui Macron duc Franţa pe drumul cel bun);
• De altfel, Macron însuşi a recunoscut într-un interviu că, dacă s-ar face un referendum, majoritatea francezilor ar vota probabil pentru ieşirea Franţei din Uniunea Europeană, ceea ce reconfirmă vechea dilemă a „suportului popular” al Uniunii Europene, dincolo de certitudinea că Uniunea Europeană a adus cetăţenilor ei cea mai bună perioadă din istoria Europei;
• Construcţia europeană nu a fost niciodată un proces politic derulat de jos în sus, bazat pe consultarea frecventă a electoratului (nici nu ar fi fost fezabil, în opinia mea), ci o întreprindere politică inspirată şi temerară a unor elite vizionare, legitimate o dată la patru ani în alegeri generale, care şi-au asumat o viziune comună magistrală asupra viitorului Europei. Totuşi, deşi liderii europeni au fost întotdeauna votaţi de conaţionalii lor, vorbind peste tot de democraţii liberale consolidate, a persistat de-a lungul deceniilor, ca un bâzâit continuu, critica unui așa-zis „deficit democratic” al integrării europene, teză pe care mulţi specialişti au rostogolit-o, din inerţie, din lipsa altor idei sau pur și simplu din prostie, de-a lungul deceniilor, şi care cred că a făcut mult rău Europei, insuflând treptat oamenilor ideea că Uniunea Europeană nu ar fi gândită şi condusă democratic, că nu s-ar suprapune cu interesele cetăţenilor şi că ar fi necesare mai multe referendumuri şi consultări populare pe temele integrării (Brexitul sau respingerea banalului Acord de Asociere UE-Ucraina în Olanda ne-au demonstrat din plin caracterul inept al acestei opţiuni a referendumurilor pe teme europene insuficient explicate şi predispuse la manipulări grosolane);
• Acum, când populismul urcă puternic ca abordare în toate situaţiile şi ipostazele vieţii politice europene, este clar că elitele politice şi intelectuale nu mai pot susţine singure Uniunea Europeană şi integrarea, aşa cum s-a întâmplat în anii ‘50, ‘60, ‘70 şi ‘80, până la Tratatul de la Maastricht, ratificat cu greu şi cu riscuri mari în 1992. În prezent, „bătălia pentru simpatiile poporului”, chiar dacă emoţionale, volatile şi pe teme aflate într-o dinamică accelerată, pare că se dorește a fi câștigată cu orice preţ, chiar şi cu cel al adoptării mijloacelor şi instrumentelor de acţiune tipice ale populiştilor (idei simple, superficiale, aparent generoase – de tipul vrei, calule, ovăz? – insuficient explicate, fără soluţii, dar cu comunicare masivă şi cool pe media sociale, crearea emoţiilor şi identificarea „ameninţărilor” care ar exista dacă poporul nu urmează planul politic respectiv) ceea ce face ca o cvasi-totalitate a politicienilor „de succes” de astăzi să joace, de fapt, cu metode populiste, chiar dacă direcţiile de acţiune sunt ulterior diferite (de la Trump la Macron şi de la Orbán la Kurz sau Mişcarea de Cinci Stele);
• Ultimul mare lider din lumea occidentală care mai este la putere fără să fi recurs la populism este Angela Merkel, dar austeritatea şi cumpătarea ei politică, într-o eră a populismului flamboaiant, se reflectă acum într-o scădere treptată a atractivităţii cancelarului german, atât în Germania cât şi în sistemul internaţional, şi în apropierea evidentă a sfârşitului mandatului său;
• Populiştii, în schimb, riscă prăbuşiri politice şi electorale bruşte şi dramatice, pe măsura ascensiunii lor fulminante („ceea ce urcă urmează să şi coboare”, spun naţiunile de limbă engleză) iar în cazul Proiectului European faptul că Uniunea Europeană ar ajunge să depindă exclusiv de succesul lui Macron ar fi un risc uriaş, pe care ţările şi popoarele europene aş crede că nu ar fi bine să şi-l asume. De aceea ar fi precaut, probabil, să existe şi altceva/altcineva la fel de puternic în spatele reformelor preconizate ale Uniunii Europene, o contribuţie şi o implicare mai mare a liderilor celorlalte state, în special a Marilor Puteri ale UE 27 (Germania, Italia, Olanda, Spania, poate Polonia), o parte dintre ele fiind însă deja afectate de valul protecţionismului şi al democraţiilor iliberale.

*

Emmanuel Macron s-a dovedit, în anul de când s-a instalat la Elysée, un om politic inteligent, energic, dinamic şi creativ, deşi se specula că lipsa lui de experienţă politică se va simţi relativ repede. Nu s-a simţit. Dar s-ar putea ca surprizele noastre faţă de Macron să fie din ce în ce mai mari în anii care urmează, aşa cum voi explica în continuare.

Tânărul preşedinte francez controlează multe dosare importante de politică internă şi externă şi pare că se impune drept liderul reformei (refondării) Uniunii Europene. Macron este şi el un populist, dar în felul său, şi a înţeles rapid că trebuie să se plieze pe formatele discursive populiste (vorbeşte, de exemplu, de „suveranitatea Uniunii Europene”, de „Europa care protejează” etc. luând exact termenii-cheie de la tabăra opusă, a conservatorilor populişti) şi, mai nou, a înţeles că trebuie să vireze spre dreapta, ocupând terenul de acolo şi rupând din bazinul potenţial de votanţi ai conservatorilor (tentativa lui de „reinventare a dialogului stat-biserică”, de exemplu, i-a uluit pe mulţi francezi adepţi ai secularismului clasic al Republicii). În viitor, nu este exclus să îl vedem pe Macron virând chiar spre naţionalism şi protecţionism, pentru a-şi bara concurenţii politici interni.

Şi totuşi, riscurile ca Uniunea Europeană să mizeze în totalitate pe succesul lui Macron sunt imense. Macron se poate prăbuşi în primul rând în Franţa, unde doar trei din zece francezi îl mai susţin, la doar un an de la inaugurarea curajoasei sale preşedinţii. Reformele economice şi sociale liberale cu care acesta părea că va defila în primii ani ai mandatului nu sunt chiar pe gustul unei societăţi comode, învăţate cu bunăstarea şi confortul obţinute în logica sindicalismului şi a statului providenţial.

Din acest motiv, al presiunii politice interne, putem presupune că Macron va deveni din ce în ce mai populist şi mai protecţionist în raport cu interesele economiei franceze, ale nucleului ţărilor dezvoltate şi ale Zonei Euro, împingând aşa-zisa „refondare” pe direcţia „Uniunii cu mai multe viteze” sau chiar „concentrică”, în timp ce economiile şi societăţile mai puţin performante şi competitive din Est vor forma oficial periferia blocului comunitar. Faţă de o asemenea perspectivă, parţial acceptată şi de Germania (chiar dacă cu unele rezerve), este limpede că în Europa Centrală, dincoace de Varşovia şi Budapesta, vor apărea şi se vor întări nemulţumirile şi reacţiile de împotrivire.

Planul Macron este, aşadar, o extraordinară oportunitate dar şi un imens risc pentru Uniunea Europeană. Angela Merkel începe să accepte, una după alta, propunerile venite de la Paris, de la Fondul Monetar European (destinat exclusiv Zonei Euro), care va avea un buget propriu, până la forţa de intervenţie europeană, care va implica o anumită formă de integrare militară a statelor europene, la început a Franţei, Germaniei şi altor state apropiate de nucleul central, dar care va adânci ruptura strategică de Statele Unite, cel puţin până la instalarea unui nou preşedinte la Casa Albă.

Însăşi ideea că salvarea Uniunii Europene ţine de un „om providenţial” este periculoasă. Popularitatea lui Macron ar putea scădea, într-un an sau doi, iar în lipsa unui set de valori în care oamenii să creadă cu adevărat, Proiectul European s-ar putea afla din nou în pericol de a se prăbuşi, aşa cum a fost în 2016-2017.

Şi mai este un aspect, pe care liderii proeuropeni înşişi îl ignoră şi se fac că nu îl văd. Dar strategii din umbră îl ştiu foarte bine. Integrarea Occidentului, în formele-cheie pe care le ştim astăzi (NATO şi UE), a fost posibilă şi din teamă, dacă nu cumva în primul rând din teama de război, de Uniunea Sovietică şi de expansiune a regimurilor totalitare. Ne place sau nu, teama este un liant funcţional, care solidarizează indivizii şi chiar statele, iar teama (temerile) au ajutat substanţial Occidentul să se integreze politic, militar şi economic, în timpul Războiului Rece. Acum, aceste temeri au dispărut. URSS nu mai există şi, chiar dacă există regimul autoritarist al lui Putin, vest-europenii în niciun caz nu se mai simt ameninţaţi de Rusia. Se mai simt ameninţaţi, probabil, cei de pe Flancul Estic, adică polonezii, balticii şi românii, dar aceştia nu au un cuvânt greu de spus în ghidarea Occidentului şi în procesul decizional din Uniunea Europeană şi NATO.

În absenţa unui pericol care să justifice integrarea europeană şi euro-atlantică, liderilor liberali, proeuropeni şi pro-atlantişti le va fi tot mai greu în viitor să explice conaţionalilor lor de ce trebuie să fie împreună cu ceilalţi, de ce trebuie să rămână integraţi, să-şi pună resursele în comun, să ia decizii împreună şi să aplice politici comune. Poate că nu sună politic corect, dar este nevoie de identificarea urgentă a unui duşman (pericole, ameninţări etc.) pentru ca solidaritatea europeană şi alianţa transatlantică să supravieţuiască. Să nu dezvoltăm aici acest subiect…

Tot pe criteriul identificării unui duşman şi pe motivaţia ameninţărilor şi a temerilor funcţionează, în fond, şi Revoluţia conservatoare, iliberală, antiglobalistă şi antieuropeană. În cadrul acestei tabere politice, duşmanii şi ameninţările (evident, închipuite, fabricate ideologic) sunt: Uniunea Europeană, globalizarea, libertatea de mişcare, imigraţia din Est, musulmanii, integrarea ţărilor şi desfiinţarea controalelor vamale (Acordul Schengen) etc. Pe unul sau altul din aceste pericole şi ameninţări au fost câştigate voturile în Italia, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Polonia, Cehia etc.

Citeste itnreg articolul si comenteaza pe contributors.ro