Sinodul BOR mută cu piesele albe în șahul geopolitic

Cred că nimeni nu se așteaptă ca Biserica Ortodoxă Română / BOR să devină un simplu “agent electoral” la scrutinul prezidențial din Ucraina din martie-aprilie a.c. (primul tur al alegerilor va avea loc la 31 martie, iar al doilea – la 21 aprilie). Cel puțin așa se va percepe dacă BOR va decide, la reuniunea de la 21 februarie a.c. a Sinodului acesteia, recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene / BOU (care a primit tomosul de autocefalie din partea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol la începutul anului curent).

Recunoașterea autocefaliei BOU la București în această perioadă poate ridica ratingul unicului beneficiar direct al acestui demers (Petro Poroșenko, președintele actual al Ucrainei și candidat la alegerile menționate) și îl poate propulsa în turul al doilea, unde s-ar duela cu unul dintre contra-candidații percepuți la Kiev ca fiind anti-sistem (Volodimir Zelenski și/sau Iulia Timoșenko).

Petro Poroșenko este văzut în mediile ucrainene (pe bună dreptate) ca țarul care a reușit să construiască din nisip noua Biserică Ortodoxă Ucraineană autocefală, cu sprijinul politic al prietenilor Ucrainei cu influență în Fanar. Campania acestuia are de jure trei teme majore (armata, biserica, limba), cărora li se adaugă retorica anti-rusească și promisiunea accelerării parcursului european și euroatlantic (recent, acesta a promis că Ucraina va putea depune solicitarea de aderare la UE în 2023, la capătul unui posibil nou mandat de șef de stat). De facto, tema religioasă este singura care îl poate propulsa în turul al doilea al alegerilor din primăvară. Celelalte teme sunt marote uzuale în retorica figurilor politice provenite din Maidanul de la Kiev (Poroșenko, Timoșenko, Grițenko, Sadovâi, chiar Zelenski), de aceea orice succes notabil în acest domeniu poate asigura președintelui Petro Poroșenko un loc cu șanse în turul al doilea.

Pentru a nu depinde de “ruleta rusească”, președintele Poroșenko a promis un mini-turneu electoral alături de Mitropolitul Epifanie, ÎntâiStătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în 21 de regiuni ale țării, afișe electorale cu cei doi împânzesc locurile publice din aglomerările urbane, iar contracandidații săi îl acuză deja de exploatare a resurselor administrative, de manipulare a opțiunilor de vot, de acțiuni provocatoare la adresa contracandidaților și chiar de pregătire a fraudării scrutinului.

În acest context, orice succes privind recunoașterea pe plan extern a BOU va reprezenta un câștig electoral direct al acestuia, o trambulină spre marea finală electorală de la 21 aprilie a.c.

Decizia Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului de acordare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene pare una legitimă în contextul în care Patriarhia Rusă și-a refuzat vreme îndelungată asumarea unui demers similar. Mai mult, este una legitimă având în vedere principiul sacrosant (nu neapărat canonic) potrivit căruia orice stat are dreptul de a-și înființa o biserică autocefală (efectul de bumerang nu va ocoli, în perioada următoare, nici Balcanii – Muntenegru, Macedonia etc). În acest context, statul ucrainean are dreptul de a sprijini/facilita înființarea unei Biserici autocefale și de a avea efectiv una, care să funcționeze la Kiev, sub oblăduirea Bisericii-Mamă (în cazul acesta, Patriarhia Ecumenică, dacă cea Rusă nu s-a învrednicit să păstorească o Biserică ucraineană autocefală).

Numai că maniera Patriarhului Bartolomeu de a tăia nodul gordian al temei autocefalității Bisericii ucrainene (fără consultarea prealabilă a Bisericilor-Surori, cu încălcarea principiului sinodalității, cu emfaze ce amintesc ortodocșilor mai degrabă forța primatului papal specific lumii catolice decât pe cea a colegialității/sinodalității, specifice lumii ortodoxe etc.) este cel puțin contestabilă.

Dacă adăugăm la controversele canonice care însoțesc tema autocefaliei BOU contextul geopolitic delicat actual (sprijinul Washingtonului pentru tendințele Kievului de emancipare de sub tutela politică, geopolitică și spirituală rusească; reacțiile Moscovei, care pierde în imediata sa vecinătate un pol esențial al “lumii ruse”; existența, în Ucraina, a unei puternice comunități rusești care are nevoi spirituale specifice; forța publică a Bisericii Ortodoxe ucrainene – Patriarhia Moscovei, care are încă cca 12.000 de parohii în întreaga Ucraină, această Biserică fiind și în continuare cea mai puternică din Ucraina etc), precum și contextul specific legat de comunitatea românească din Ucraina și de nevoile acesteia, pe care Biserica Ortodoxă Română este obligată să le ia în calcul în argumentarea poziționării ei (detaliez în cele ce urmează), avem deja un puzzle geopolitic pervers, care face din această temă o complicată partidă de șah geopolitic cu mari maeștri la masă.

Care poate fi acțiunea legitimă a BOR în acest puzzle, din punctul de vedere al dreptului canonic și al nevoilor și intereselor specifice pe baza cărora s-a înființat și funcționează Biserica Ortodoxă Română?

În primul rând, BOR trebuie să evite percepția potrivit căreia va juca electoral în Ucraina sprijinindu-l pe candidatul Petro Poroșenko la alegerile prezidențiale menționate. În acest sens, se impune de la sine amânarea adoptării unei decizii a Sinodului BOR (convocat deja pentru 21 februarie 2019; tema prioritară a Sinodului actual va fi, fără îndoială, schisma religioasă actuală din lumea ortodoxă). Nu există, în această perioadă, oportunitatea necesară adoptării unei decizii, indiferent care va fi aceasta.

În al doilea rând, este necesar ca adoptarea unei decizii de către BOR să se sprijine deopotrivă pe dreptul canonic și pe interesele și nevoile Bisericii ce decurg din statutul său specific (de “Biserică a neamului românesc”: potrivit Statutului BOR, art. 5, paragraful 2, “Biserica Ortodoxã Românã este naționalã și majoritarã potrivit vechimii apostolice, tradiției, numãrului de credincioși și contribuției sale deosebite la viața și cultura poporului român. Biserica Ortodoxã Românã este Biserica neamului românesc”).

În al treilea rând, BOR trebuie să respecte principiile canonice care guvernează ortodoxia (mai mult, să fie promotoarea, în lumea creștin-ortodoxă, a obligativității respectării acestora). În acest sens, are obligația de a depune în continuare eforturi pentru continuarea dialogului între părțile implicate (Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Rusă), pentru promovarea principiului sinodalității ca mecanism de soluționare a unor dispute canonice, eventual pentru desfășurarea unui Sinod pan-ortodox care să rezolve această temă (derularea unui Sinod pan-ortodox pe această temă și/sau continuarea dialogului sunt încă posibile, în pofida percepției contrare care câștigă tot mai mulți prozeliți).

În al patrulea rând, BOR trebuie să răspundă în mod adecvat necesității intrinseci, istorice a constituirii unei/unor biserici canonice în noile state ale lumii, mai ales că suferințele Bisericii noastre de a-și statua canonicitatea în teritoriul propriu/național au fost, de asemenea, matusalemice și nedrepte, iar memoria acestor suferințe este încă vie (în particular pe teritoriul actual al R. Moldova). În acest context, este legitimă analizarea oportunității recunoașterii autocefaliei BOU, prioritar prin prisma argumentelor canonice, numai că recunoașterea nu este oportună și nici morală în acest moment (electoral pentru Ucraina) și nu trebuie să se producă în mod automat, ci prin coroborarea argumentelor canonice cu cele ce țin de specificitatea BOR și de obligațiile acesteia de natură confesională/spirituală față de comunitatea românească din Ucraina (care este o comunitate autohtonă în nordul Bucovinei, ținutul Herța – actuala regiune Cernăuți, nordul Maramureșului istoric – actuala regiune Transcarpatia, sudul Basarabiei – actuala regiune Odessa).

În al cincilea rând, din diferite motive (canonice, statutare/juridice, morale, spirituale, pragmatice), poziționarea Bisericii Ortodoxe Române față de actuala schismă religioasă privind autocefalia Bisericii Ortodoxe ucrainene trebuie să țină cont de percepțiile, nevoile, interesele, așteptările, poziționările și aspirațiile comunității românești din Ucraina (atât ale comunității clericale, cât și cele ale comunității laice). Potrivit Statutului BOR, art. 5, “Biserica Ortodoxã Românã cuprinde pe creștinii ortodocși din țarã și pe creștinii ortodocși români din afara granițelor țãrii, precum și pe cei primiți canonic în comunitãțile ei…”.

Aici lucrurile par a fi fără echivoc.

Comunitatea românească din Ucraina și-a exprimat în dese rânduri, în ultima perioadă, poziția pe acestă temă.

În luna ianuarie a.c., românii din Ucraina, prin Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina”, au solicitat Bucureștiului să abordeze la nivelul european, pe perioada președinției semestriale românești a Consiliului Uniunii Europene, problemele cu care se confruntă etnicii români din regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa, transmițând factorilor de decizie din România un “Memoriu privind Doleanțele Vitale ale Comunității Românești din Ucraina în condițiile actuale”. În punctul 8, al. 4 din Memoriul menționat,”Comunitatea Românescă din Ucraina” cere ”…susținerea bisericilor canonice tradiționale, care oficializează în limba română și nepermiterea implicării organelor de stat în deciziile privind apartenența administrativă a comunităților religioase românofone pe parcursul reformării confesionale a ”Bisericii Ortodoxe din Ucraina”.

Mai mult, preoții de etnie română din raionul Herța au publicat nu demult o scrisoare deschisă în care denunță presiunile și abuzurile administrației locale privind trecerea acestor parohii la BOU; numeroși preoți și enoriași români din regiunea Cernăuți au protestat recent la Hliboca, alături de alți preoți din regiune, “împotriva acaparării violente și abuzive a bisericilor Mitropoliei Ortodoxe Ucrainene, Patriarhia Moscovei, de către reprezentanții nou createi Biserici Ucrainene Autocefale” etc. Simptomatice, în acest sens, sunt declarațiile Arhiepiscopului Longhin/Jar, starețul Mănăstirii Bănceni (regiunea Cernăuți), care a chemat enoriașii să fie devotați „bisericii canonice” și să nu fie acaparați de „biserica schismatică”, întrucât aceasta „nu este binecuvântată de Dumnezeu”; „statul ucrainean trebuie să apere drepturilor tuturor cetățenilor, și nu doar ale celor care țin de noua structură religioasă. Noi nu suntem împotriva faptului ca ei să creeze noi comunități religioase, au tot dreptul, dar să construiască biserici noi și să nu să acapareze abuziv bisericile ridicate cu greu de oamenii noștri”.

Din acțiunile și poziționările menționate, din numeroasele demersuri, memorii și scrisori publice ale liderilor comunității românești din Ucraina (multe dintre acestea au fost adresate Ministerelor de resort din România și/sau Patriarhiei Române), reiese fără echivoc că liderii comunității românești clericale și laice din Ucraina nu doresc trecerea parohiilor comunităților lor locale în subordinea Bisericii Ortodoxe Ucrainene autocefale. Este extrem de probabil că pozițiile liderilor sunt împărtățite, de facto, de marea majoritate a membrilor comunităților românești din Ucraina.

Principalele rațiuni ale acestei poziționări: comunitatea (românească din Ucraina) privește BORusă ca fiind “biserica ei canonică” (în absența unor demersuri clare ale BOR privind teza propriei canonicități în regiunile locuite compact de români din illo tempore); comunitatea vede BOU ca fiind un simplu instrument politic și ideologic al administrației laice de la Kiev; încrederea comunității în promisiunile administrației laice ucrainene cu privire la menținerea identității lingvistice, culturale, spirituale și identitare a românilor din Ucraina s-a prăbușit masiv odată cu adoptarea Legii-cadru privind educația, votată în Rada Supremă în septembrie 2017 (al cărei art. 7 prevede că învățământul în unitățile de stat se desfășoară în Ucraina – exclusiv – în limba de stat); mai mult, comunitatea apreciază că această lege reprezintă unul din aisbergurile unei posibile politici de asimilare/ucrainizare/deznaționalizare care s-ar produce în Ucraina și care ar avea ca țintă directă (și) comunitatea românească, alături de cea rusă.

Kievul pare a nu rămâne impasibil la nevoia sa strategică de a atrage comunitatea românească în tabăra pro-autocefalie. Reprezentanții BOU în regiunea Cernăuți promit deja, în termeni vagi, utilizarea limbii române ca limbă de cult în cazul trecerii parohiilor românești la Biserica autocefală (promisiune care are slabe șanse de a fi acceptată de către comunitate, având în vedere istoricul lung al unor promisiuni similare neonorate, mai ales în învățământ, precum și contextul politic intern naționalist/inflamant din actuala perioadă, în contextul războiului din raioanele estice ale Ucrainei), iar mitropolitul Epifanie va vizita oficial, în premieră în calitate de Întîistătător intronizat al BOU, regiunea Cernăuți, în perioada 16-17 februarie a.c.

În poziționarea și acțiunile ei, este imperios necesar ca BOR să țină cont de nevoile și așteptările comunității românești din Ucraina.

În primul rând, BOR are obligații statutare față de „creștinii ortodocși români din Ucraina”, potrivit prevederilor citate (și nu numai). În al doilea rând, BOR are față de aceștia obligații canonice, prin care își asumă în continuare obiectivul „restabilirii unității administrative bisericești” (a se vedea în acest sens poziția BOR exprimată prin Comunicatul Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 9 aprilie 1992, rezultat în urma ședinței Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române din aceeași dată, Comunicat potrivit căruia “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chișinău, și a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuți. Patriarhia Română nu a acceptat și nu poate accepta niciodată consecințele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov. Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române consideră necesar, de asemenea, să precizeze că unele deosebiri, ca de exemplu diferența de calendar (stil vechi și stil nou), rangurile bisericești, tradițiile locale etc., vor fi respectate așa cum sunt acum și nu constituie o piedică în calea restabilirii unității administrative bisericești dintre frații ortodocși de o parte și de alta a Prutului”).

Această comunitate (a românilor din Ucraina) pare a promova doar două soluții în acest caz: menținerea unității ei religioase în cadrul Patriarhiei Ruse (Biserică văzută încă drept canonică în actuala conjunctură, în absența unor soluții/acțiuni/mesaje contrare și nuanțate ale BOR; în prezent există 127 de parohii ale comunităților românelști din Ucraina, în cele trei regiuni menționate anterior – Cernăuți, Transcarpatia și Odessa; toate aparțin Bisericii Ortodoxe Ucrainene subordonate Patriarhiei Ruse, iar menținerea acestei unități reprezintă un element-cheie pentru orice soluție de perspectivă) sau (variantă de avarie/rezervă, care ține foarte mult de curajul și viziunea BOR, precum și de capacitatea de lobby a acestei Biserici la Constantinopol, Kiev, Washington) reintegrarea comunității românești din Ucraina în Biserica Ortodoxă Română (a se vedea mai sus, “restabilirea unității administrative bisericești între BOR și creștinii ortodocși români din Ucraina”).

Tertium non datur, menționează frecvent românii din Ucraina, care ar vedea într-o posibilă recunoaștere automată (necondiționată) a autocefaliei BOU de către BOR ca fiind un act de “trădare” a BOR față de interesele, nevoile și aspirațiile acestei comunități, cu efecte greu de anticipat, controlat și corijat. Principalul efect direct îl va reprezenta slăbirea considerabilă a legăturilor dintre BOR și creștinii ortodocși români din Ucraina, reducerea considerabilă a capacității BOR de a mai conta în ecuația relaționării cu aceștia.

BOR are astfel, ca atare, în acest context, sarcina complicată dar obligatorie de a lua în calcul aspirațiile românilor din Ucraina și de a răspunde nevoilor și așteptărilor lor prin soluții vizionare.

În așteptarea acestor soluții (unele dintre acestea se discută în momentul de față în diferite medii, pe diferite canale, în BOR, în comunitatea românească din Ucraina, în dialogul dintre Bisericile-Surori, în dialogul politic dintre Kiev și București, în dialogul BOR cu Patriarhiile Constantinopolului și Moscovei etc. – revin în acest sens, ulterior, cu detalii), pare că soluția optimă de etapă (tactică) pentru BOR s-ar contura astfel: analizarea detaliată/integrată și cu celeritate a tuturor dimensiunilor actualei schisme religioase; discutarea temei cu prioritate în cadrul ședinței Sinodului de la 21 februarie a.c.; neadoptarea unei decizii finale la ședința menționată a Sfântului Sinod (din rațiuni prioritare de evitare a percepției unui joc de sprijin electoral); menținerea poziției echilibrate și ecumenice de continuare a dialogului între Patriarhiile implicate, în vederea prevenirii adâncirii actualei schisme religioase; transmiterea de propuneri părților privind chemarea insistentă la dialog, inclusiv/prioritar prin desfășurarea unui Sinod pan-ortodox, în cadrul căruia, prin dialog și decizie sinodală – principiu de bază al lumii ortodoxe – să se adopte deciziile cele mai înțelepte în conjunctura actuală.

Totodată, este imperios necesar ca în Comunicatul reuniunii sinodale să se transmită un mesaj de solidaritate, sprijin și unitate confesională a BOR cu (față de) românii creștin-ortodocși din Ucraina, ca obligație statutară și canonică a BOR, precum și ca expresie instituțională a statutului acestei Biserici de “Biserică a neamului românesc”.

Apelul la continuarea dialogului între Bisericile-Surori nu poate fi credibil dacă BOR se va poziționa deja favorizând una dintre părți.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro