Cum apărăm drepturile și libertățile românilor când îi băgăm în carantină, îi izolăm sau îi internăm în spital într-o pandemie? Interviu cu directorul executiv al APADOR-CH, Georgiana Gheorghe

Este România în acest moment complet lipsită de pârghii legale împotriva pandemiei și, mai ales, ce trebuie făcut pentru ca măsurile (carantina, izolarea, internarea în spital) luate pe viitor să respecte totuși și drepturile individuale ale cetățenilor? I-am adresat directorului executiv al APADOR-CH, Georgiana Gheorghe, mai multe întrebări legate de acest subiect.

Guvernul trebuie acum să treacă prin Parlament un proiect de lege cu măsuri clare de combatere a epidemiei COVID-19, după ce Curtea Constituțională a decis că izolarea pacienților, internarea în spital și carantina nu au fost reglementate până acum în acord cu Constituția.

Guvernul i-a acuzat pe magistrații CCR că au făcut un joc politic pe seama vieții românilor și că în acest moment nu mai are pârghiile legale pentru a lupta eficient cu pandemia.

În condițiile în care miercuri autoritățile au raportat un număr record de 555 de cazuri noi de COVID-19 și tot mai multe țări europene intenționează să restricționeze intrarea românilor, decizia CCR este arătată cu degetul de mulți, în special de reprezentanții puterii, ca fiind principala responsabilă pentru situația complicată în care ne aflăm.

În același timp, se pune întrebarea legitimă ce ar fi trebuit să facă judecătorii CCR, al căror rol este de a veghea la respectarea Constituției în România, în situația în care Guvernul a luat totuși decizii referitoare la drepturi și libertăți care nu sunt conform legii fundamentale?

O dezbatere privind privind proiectul de lege emis de Guvern pentru a acoperi vidul legislativ a avut loc miercuri la Comisia Juridică a Camerei Deputaților. Proiectul va ajunge astăzi în Camera Deputaților și a apoi va merge la Senat. În acest timp însă, ministrul Sănătății Nelu Tătaru avertizează că tot mai mulți oameni infectați cu COVID-19 au ieșit la cerere din spital sau din carantină.

Este România în acest moment complet lipsită de pârghii legale împotriva pandemiei și mai ales ce trebuie făcut pentru ca măsurile luate pe viitor să respecte totuși și drepturile individuale ale cetățenilor? I-am adresat directorului executiv al APADOR-CH (Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România- Comitetul Helsinki), Georgiana Gheorghe, mai multe întrebări legate de acest subiect. Iată ce a răspuns.

Curtea Constituțională a spus, printre altele, că restrângerea unor drepturi și libertăți ale cetățenilor (internarea obligatorie, carantina), trebuie stabilită clar și detaliat prin lege, nu prin ordin de ministru. În urma deciziei CCR, ministrul Sănătății Nelu Tătaru a declarat că 550 de persoane infectate au ieșit din spitale (nr- de duminică până luni), iar în acest moment Guvernul nu mai are nicio pârghie legală pentru a verifica dacă aceste persoane stau în autoizolare acasă sau ies pe străzi.

În legislația română, în Codul penal, există infracțiunea de „zădărnicire a combaterii bolilor”. De ce nu este aplicabil articolul 352 Cod penal în situația dată? Sau, altfel spus, de ce nu este suficientă legislația existentă pentru a preveni infectarea altor persoane de către persoane deja infectate?

Ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a decizie CCR, au fost suspendate de drept (nu se mai aplică) prevederile legale care permiteau plasarea persoanelor în carantină pe baza ordinului de ministru. Până la intrarea în vigoare a unei legi noi, care să reglementeze instituirea măsurii carantinei sau izolării, infracţiunea de „zădărnicire a combaterii bolilor” se poate reţine pentru alte fapte decât simpla nerespectare a măsurilor de carantină sau de spitalizare.

De exemplu, şi în prezent poate fi angajată răspunderea penală în cazul faptelor de transmitere cu ştiinţă a bolii contagioase, ceea ce presupune necesitatea să se facă dovada clară că o persoană care ştia că e infectată a transmis infecţia unei/unor alte persoane, identificate.

„Măsurile de carantinare/izolare pot fi luate în orice situaţii de risc epidemiologic şi biologic”

Români în carantină instituționalizată. FOTO: Andrei Pungovschi/ AFP/ Profimedia Images

Proiectul de lege pregătit de Guvern, pentru a acoperi vidul legislativ invocat după decizia CCR, va putea fi aplicabil și în alte cazuri de „boli infecto-contagioase”, gen gripă, TBC și așa mai departe? În România au existat și alte epidemii (rujeolă, gripă etc) dar niciodată nu s-a pus problema internării obligatorii a persoanelor infectate cu atât mai mult a carantinării celor suspecte. De acum înainte, dacă proiectul de lege este aprobat, prevederile referitoare la COVID-19 vor fi extinse și la alt gen de epidemii?

Proiectul de lege nu se referă doar la covid, ci la orice boli infecţioase contagioase (transmisibile), după cum rezultă şi din titlul proiectului: „Lege privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic şi biologic”. Măsurile de carantinare/izolare pot fi luate în orice situaţii de risc epidemiologic şi biologic, dacă au fundamentarea medicală necesară.

Având în vedere că este vorba despre o privare de drepturi și libertăți ale cetățenilor care credeți că ar trebui să fie cele mai importate principii pe care trebuie să le respecte măsurile precum carantina sau internarea forțată în spital?

Principiile şi garanţiile trebuie să fie similare celor care există pentru alte privări de libertate. Potrivit art. 4 al. 2 din OPCAT (Protocolul opţional pentru prevenirea şi combaterea torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante), ratificat de România prin Legea 109/2009, carantina şi izolarea, ca măsuri nevoluntare (=obligatorii) intră în conţinutul noţiunii de privare de libertate.

De aceea, pentru aceste măsuri trebuie să există o procedură şi garanţii similare celor care există pentru celelalte forme de privare de libertate (forme penale de privare de libertate= reţinere, arestare preventivă sau forme civile/administrative de privare de libertate= internarea nevoluntară a persoanelor cu tulburări psihice).

Redăm conţinutul art. 4 al. 2 din OPCAT: „În sensul prezentului protocol, privarea de libertate înseamnă orice formă de detenție sau închisoare ori plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reținere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorități judiciare, administrative sau de altă natură.”

În cadrul observațiilor făcute cu privire la proiectul de lege privind carantina şi izolarea, asociaţia (APADOR-CH) a propus proceduri şi garanţii în acest sens.

În presa din România a fost invocat exemplul regiunii Veneto din Italiaunde a fost emis un act normativ prin care, potrivit guvernatorului, „dacă o persoană pozitivă iese pe stradă este arestată și dusă la închisoare”. Este posibilă în România o astfel de măsură potrivit legislației, Constituției, actuale?

Potrivit legislaţiei noastre în vigoare, simpla prezenţă pe stradă a unei persoane infectate cu o boală infecțioasă transmisibilă (boală infectocontagioasa) nu poate duce la arestarea ei preventivă şi plasarea în închisoare. Dar, potrivit proiectului de lege, poate duce, în anumite condiţii, la izolarea obligatorie (plasarea) într-un spital sau altă locaţie medicală specială.

Desigur, trebuie respectate garanţiile la care ne-am referit mai sus, la punctul precedent (punctul 3), ca în cazul oricărei privări de libertate.

Cum au reglementat alte țări din UE luarea măsurilor de carantină, izolare, internare în spital și dacă au avut probleme de constituționalitate, cum s-a întâmplat în România?

Ministerul Justiţiei, care are în compunere direcţii specializate profesioniste (de drept internaţional, de elaborare şi de avizare a actelor normative), ar putea să dea cel mai bun răspuns cu privire la reglementările din alte țări. Nu ar strica o deschidere mai mare a ministerului spre oferirea de astfel de informaţii.

„Raportarea publicului la decizia CCR privind carantina ţine mult şi de subiectivismul fiecăruia”

Politicieni sau ziariști au invocat în aceste zile lipsa de responsabilitate a magistraților constituționali care au luat decizii fără a ține seama de pericolul la care i-ar fi expus pe cetățenii României în timpul unei pandemii. Cum credeți că ar trebui să cântărească în contextul pandemiei decizia unei Curți Constituționale referitoare la drepturi și libertăți individuale în contextul pericolul pandemiei? Ce înseamnă „responsabilitatea” unor magistrați într-o speță de acest gen?

Problema deciziilor Curții Constituționale este ceva mai nuanțată. Curtea Constituţională (CCR) nu face parte din sistemul instanţelor judecătoreşti, chiar dacă membrii CCR sunt denumiţi judecători.

Justificarea neincluderii CCR în sistemul instanţelor este tocmai faptul că instanţele judecătoreşti trebuie să dea o soluţie ţinând cont numai de probele care există între coperţile fiecărui dosar, fără a mai ţine cont de nimic altceva (consecinţele pe care le-ar putea avea în societate acea hotărâre judecătorească), în timp ce deciziile CCR presupun uneori şi luarea în calcul a unor nuanţe de natură politico-socială, atunci când se ajunge la interpretarea Constituției.

Conformitatea unui articol de lege cu unul sau unele articole din Constituţie nu este o simplă operaţiune matematică sau fizică, în care se măsoară sau se cântăresc obiecte. Este vorba de operaţiuni mai abstracte, care ating uneori şi evaluări de natură politică/socială, deci de evaluări care pun în discuţie sau chiar stabilesc direcţia spre care poate fi orientat, mai mult sau mai puțin vizibil, mersul lucrurilor.

Sigur, CCR nu ia în calcul doar Constituia, ci şi reglementările internaţionale la care face referire/trimitere Constituţia, deci cam tot ce înseamnă convenţii, pacte şi tratate internaţionale ratificate de România. Deci, CCR are destul de multe limitări, are destul de multe „jaloane” de care trebuie să ţină cont atunci când ia o decizie.

Cu alte cuvinte, deciziile CCR nu sunt chiar atât de libere sau de arbitrare cum le prezintă cei supăraţi pe o anumită soluţie. În cazul problemei carantinei, CCR a fost îngrădită de jaloanele de care vorbeam mai devreme. Ele sunt indicate în motivarea deciziei CCR, inclusiv acele hotărâri CEDO de care a trebuit să ţină cont.

Raportarea publicului la decizia CCR privind carantina ţine mult şi de subiectivismul fiecăruia: când e vorba despre altul, orice măsură de prevenire/combatere a epidemiei, oricât de dură ar fi, e bună şi suportabilă, dar când e vorba despre sine, orice măsură de prevenire/combatere a epidemiei este prea severă, disproporţionată şi covârşitoare, încălcând grav toate drepturile posibile.

Între cele două variante, a fost chemată CCR să se pronunţe, sarcină destul de ingrată.

9 recomandări ale APADOR-CH pentru proiectul de lege privind carantina și izolarea

Polițiști strâng lucruri livrate unor români care sunt în carantină instituționalizată după ce s-au întors dintr-o țară cu risc epidemiologic (15 martie). FOTO: Andrei Pungovschi/ AFP/ Profimedia

1. Durata măsurii de carantină/izolare nu este stabilită clar prin lege. E adevărat că durata îmbolnăvirii nu poate fi cunoscută dinainte, însă nici în cazul stării de urgență nu se poate ști de la început cât va dura, dar în lege este prevăzut un termen fix pe care-l poate avea, cu posibilitatea de a prelungi acel termen sau de a înceta măsura înainte de termen, dacă nu mai este nevoie de ea.

Proiectul nu doar că nu prevede o durată precisă, dar nu prevede nici un criteriu clar, ci extrem de ambiguu pentru stabilirea perioadei, și anume “o durată conform datelor științifice oficiale disponibile la nivel internațional.” Fiind vorba despre privare de libertate, durata trebuie stabilită în mod clar.

În practică, măsura ar putea fi dispusă pe o durata de 14 zile, cu posibilitatea prelungirii de câte ori este necesar din punct de vedere medical, cu până la 14 zile de fiecare dată și cu posibilitatea încetării măsurii chiar înainte de termen, dacă ea nu mai este necesară.

2. Carantina/izolarea persoanelor sau bunurilor ar trebui dispuse prin decizii individuale, nu colective. E nevoie de un act clar emis pentru fiecare persoană vizată, în care să se prevadă: data (eventual și ora), emitentul actului, numele persoanei vizate, măsura luată, motivarea luării acestei măsuri, durata măsurii, căi de atac.

Actul trebuie comunicat în copie persoanei vizate în momentul luării măsurii. Desigur, în cazul carantinei zonale, deciziile individuale sunt imposibil de emis, dar in cazul carantinei persoanelor și a bunurilor, astfel de decziii pot fi emise și sunt necesare, pentru a exisa un act individual prin care a fost dipusă privarea de libertate.

3. Pentru că este vorba de o privare de libertate, această decizie individuală trebuie reglementată prin lege, nu lăsată la latitudinea unui ordin de ministru. Cu alte cuvinte, decizia individuală de plasare în carantină/izolare trebuie să fie reglementată în cuprinsul legii. Adică, legea trebuie să prevadă cine emite decizia individuală, pe ce perioadă, pentru ce motive, cum se comunică etc.

Acum, legea nu zice nimic și nu putem să lăsăm lucrurile așa în ideea că poate printr-un ordin de minstru se va introduce și reglelenta decizia individuală.

4. Nu este clar nici cine e partea care trebuie citată, din partea statului, în cazul în care persoana izolată decide să atace măsura la judecător. Există mai multe legi în care se prevede expres cine, ce instituție/autoritate va reprezenta statul în caz de proces.

Ar fi foarte necesar, pentru a elimina posibilele controverse care vor apărea în practică, să se prevadă expres în lege cine va sta în judecată, din partea statului într-un astfel de proces (poate fi minsterul de resort, poate fi o direcție de sănătate publică, poate fi Comitetul Național pentru Situații de Urgență – indiferent cine va fi, ar fi foarte bine să fie prevăzut expres în lege că el va participa în proces).

5. Trebuie prevăzută în lege o scară graduală de luare a măsurilor. Adică, ar trebui prevăzut că trebuie început cu izolarea la domiciliu și dacă asta nu este posibilă (din motive medicale sau persoana nu poate să se izoleze de restul familiei la domiciliu) să se ajungă la măsuri mai grave.

În acest sens, al respectării principiului ultima ratio este și paragraf 61 al deciziei CCR privind carantina/internarea, din care cităm: “De asemenea, legiuitorul trebuie să aibă în vedere că dispozițiile referitoare la internarea obligatorie reprezintă ultima opțiune la care autoritățile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, astfel că este necesar să fie reglementate și alte măsuri de o severitate mai scăzută, care să fie aplicate, dacă sunt eficiente, așa cum a precizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența antereferită.”

6. Art 6 alin. 4 din proiect prevede ca se dispune izolarea la spital pentru persoanele care prezintă simtome specifice și pentru care se impune internarea obligatorie. Dar, legea nu prevede care sunt cazurile în care se impune internarea obligatorie, ceea ce lasă loc pentru abuzuri și restrangeri nejustificate de drepturi.

Deci dacă doar tușești sau strănuti poți ajunge la internare obligatorie. De aceea, este necesar ca legea să fie completată cu indicarea cazurilor în care internarea este obligatorie.

7. Nu este prevăzută participarea procurorului la proces, deși e vorba de privare de libertate. De aceea, la art. 11 trebuie adaugat un paragraf care să prevadă: „Participarea procurorlui la judecată este obligatorie”. În legea 487/2002, in care este reglelentată o formă a internării nevoluntare, se prevede că participarea procurorului la judecată este obligatorie. Deci, ar trebui să fie obligatorie și în cazul judecății privind carantina/izolarea.

8. În caz de carantină/izolare, fiind vorba de privare de libertate, trebuie să li se aplice prevederile de la internare nevoluntara, din Legea 487/2002. Prin urmare, noua lege a carantinei trebuie să prevadă că decizia individuală trebuie trimisă la instanță, spre confirmare, în termen de 24 de ore de când a fost emisă. În proiect, în loc de această procedură este prevazut dreptul de a face plângere la instanță, ceea ce e altceva.

Sigur, trebuie prevăzut și dreptul de a face plangere împotriva măsurii, dar potrivit art. 5 din CEDO, este necesară și confirmarea măsurii de către judecător în 24 sau maximum 72 de ore de la luarea decizei.

9. În lege trebuie să se prevadă care este situația persoanelor carantinate/izolate care au copii care pot rămâne nesupravegheați. Spre exemplu, art. 66 al .3 din legea 487/2002 prevede, în mod judicios: „(3) Când măsura internării nevoluntare a fost luată față de un pacient în a cărui ocrotire se află un minor sau o persoană pusă sub interdicție, căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care din cauza bolii, vârstei sau altei cauze are nevoie de ajutor, medicul va informa, de îndată, autoritatea tutelară de la domiciliul sau reședința pacientului.”

Un text similar trebuie introdus si in noua lege privind carantinarea/izolare. Acestea au fost precizate și în decizia CCR privind carantina/izolarea, paragraf 62 „În sfârșit, Curtea consideră că, în reglementarea măsurii internării obligatorii, legiuitorul nu trebuie să omită efectele pe care internarea obligatorie le poate avea asupra persoanelor aflate în ocrotirea sau în îngrijirea persoanei internate “.