Inflație, salarii și prețuri de acum 150 de ani / Cum au scăzut prețurile alimentelor de bază (slănină și untură) datorită importurilor din America

Acum 150 de ani, salariul mediu pentru o zi de muncă în agricultură era, în cazul bărbaţilor, între 0,25 şi 0,68 florini plus mâncare, ceea ce adăuga un supliment de 0,20 -0,25 de florini/zi. Femeile erau și pe atunci mai prost plătite- primeau între 0,19- 0,43 fl./zi și mâncare. Pentru comparație, carnea de porc se vindea cu 0,25 florini iar cea de vită cu 0,3 florini.

Cele mai bune salarii erau la Brasov și Cluj. La Târgu Mures sau Sibiu se plătea mai prost

Desigur, diferențele regionale erau evidente: cele mai bune salarii erau la Brasov, urmate de cele din Cluj. La Târgu Mures sau Sibiu se plătea mai prost, scrie cercetătorul Iosif Marin Balog în lucrarea „Prețuri, salarii și consum în Transilvania între 1850-1914”.

Nu trebuie să uităm că vorbim de salarii medii, calculul acestora ținând cont de toate cele patru sezoane, de aceea trebuie să luăm în considerare și faptul că diferența dintre ziua de muncă de vară și cea de iarnă a fost de 40- 50%, uneori chiar 60%.

Perioada 1881-1885 se caracterizează printr-o creștere a salariului agricol pe zi, tendința cea mai evidentă în acest sens fiind în zona Clujului.

Începând cu anii 1880, Clujul a intrat într-o perioadă de boom economic concretizat în crearea de noi întreprinderi, inestiții etc

Asta pentru că începând cu anii 1880, Clujul a intrat într-o perioadă de boom economic concretizat în crearea de noi întreprinderi, într-un boom în construcții și în proiecte majore de investiții (printre care și calea ferată Cluj Apahida Dej) care au absorbit o bună parte din forța de muncă disponibilă la nivel regional, direcționând-o din sectorul agricol către construcțiile feroviare, industrie și sectorul construcțiilor.

Înființarea a două fabrici importante de zahăr, una la Bod în 1889, cealaltă la Târgu Mureș în 1894, a angajat mulți zilieri agricoli din zonele respective în procesul de cultivare a materiei prime, sfecla de zahăr, dar în contextul presiunea excesivă a forței de muncă generată de creșterea demografică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, salariile nu au crescut.

Consumul a fost condiționat de disponibilitatea locală a produselor, mai ales înainte de apariția căilor ferate

La aceasta, trebuie adăugată disponibilitatea destul de limitată a banilor: pe de o parte, în lumea rurală banii erau puțini și datorită faptului că aproape toate produsele alimentare și alte produse de primă necesitate erau făcute acasă, iar cumpărarea lor era exclusă, cu excepția situațiilor de urgență.

Chiar și în orașe, până la apariția căilor ferate, accesul a fost restricționat la produsele disponibile în imediata vecinătate a zonelor urbane; produsele din zone îndepărtate, deși disponibile, erau scumpe și, prin urmare, accesibile doar unui număr mic de categorii de persoane.

Cel puțin până la sfârșitul deceniului al șaptelea al secolului al XIX-lea, clima era cea care decidea prețurile produselor, în condițiile posibilităților de transport limitate care nu puteau furniza suficiente produse în zonele în care existau lipsuri.

În deceniul 1851-1860 se constată o creștere cu peste 80% a prețurilor, în contextul atmosferei economico-financiare postrevoluționare care a determinat deprecierea florinului. Dar, nici după aceea prețurile nu au revenit niciodată la valorile anterioare, spune cercetătorul român.

Slănina și untura erau în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea alimente de bază în mediul rural

Slănina și untura erau în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea alimente de bază în special în mediul rural, fapt reflectat de statisticile de consum; același lucru este valabil și pentru cartofi, considerați atunci hrana săracilor, „soluția de urgență” la care recurgeau oamenii în vremuri de penurie de alimente.

Scăderea prețului la slănină și untură de porc s-a datorat importurilor din America; au ajuns în orașele transilvănene pe calea ferată, de la Fiume, după ce au fost transportate acolo pe apă.

În 1900, prețul unui kilogram de slănină era dublu față de nivelul din 1850. De altfel, în primii ani de după 1900 observăm o creștere destul de spectaculoasă deși tarifele vamale au limitat pătrunderea pe piață a acestui produs de peste mări.

Creșterea a fost evidentă începând cu 1903, în timp ce în 1910 s-a atins recordul, prețul aproape incredibil de 1,06 fl/kg slănină, adică cu 76% mai mult decât nivelul din 1900 și cu 353% mai mult decât nivelul din 1900. 1850. Tendința este similară și în cazul unturii care înregistrează în 1903 o creștere spectaculoasă a prețului care și-a păstrat tendința ascendentă pe tot parcursul deceniului.

În schimb, prețurile la cartofi au crescut fără probleme în comparație cu alte produse, chiar și în deceniul de creșteri record de după 1900. Poate și datorită specificului acestui produs dat de modul particular de cultivare, diferențele de preț între diferite regiuni și orașe erau destul de evidente: de exemplu, în 1903, un kilogram de cartofi putea fi achiziționat în Brasov pentru 0,02 fl./kg, în timp ce la Cluj același kilogram a fost achiziționat cu 0,06 fl/kg.

În cazul cărnii de vită și porc, prețurile prezintă aceeași tendință ascendentă în Transilvania, similar cu cea din Regatul Ungariei. Fără îndoială, carnea de porc era preferată cărnii de vită în Transilvania atât în mediul rural, cât și în orașe, consumul de carne de vită fiind încă limitat la lumea urbană.

Un porc de un an nu cântărea mai mult de 60-70 kg

Variația regională a prețurilor cărnii de vită a fost destul de semnificativă în anii șaptezeci, în primul rând din cauza posibilităților limitate de transport și a sistemului de creștere a porcilor care era în mare parte extins, bazat pe creșterea porcilor la câmp, în pădurile de fag și stejar, cerealele încă lipsesc de la porci.

În consecință, productivitatea a fost scăzută (un porc de un an nu cântărea mai mult de 60-70 kg). De exemplu, în 1873 un kilogram de carne de porc se vinde în Brașov cu 20 de lei, la Aiud cu 16 de lei, la Turda de 15 de lei.

Carnea a fost produsul care s-a scumpit cel mai mult în primul deceniu al secolului XX. . Explicația acestui fenomen constă, printre altele, în scăderea efectivelor de animale și în politica protecționistă a guvernelor care, sub presiunea politicienilor agrari, au închis granițele estice importurilor de animale vii.

În cazul cărnii de porc, pesta porcină. care a avut loc în jurul anului 1910 a avut un efect devastator. O altă explicație constă în structura pieței, în special cea urbană care, fiind într-un proces de creștere, a absorbit sume din ce în ce mai mari în contextul unei oferte în scădere.

Consumul: de la cereale, cartofi, pâine

Tendințele de consum au depins în primul rând de disponibilitatea locală a alimentelor, de climă și sol specific unei regiuni sau alteia, de statutul social, condițiile de muncă etc.

În Transilvania, ca de fapt în întreaga Monarhie, alimentația se baza în mare parte pe cereale. Consumul de cereale pe cap de locuitor era în jur de 200- 280 kg/an.

Dacă vom calcula consumul de pâine de diferite tipuri, inclusiv cel de făină de porumb, vom ajunge la concluzia că consumul mediu în Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea era de aproximativ 180 Kg/per capita/an. Diferențele între regiuni erau evidente chiar și între județe: de exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea cea mai mare cantitate de pâine de grâu se consuma în Alba și Turda.

Consumul de pâine de secară era cel mai mare în județele Ciuc și Odorhei, unde secara era singurul produs de panificație care putea fi cultivat. Trebuie avut în vedere și un alt fapt care face cifrele menționate mai relative, și anume că în lumea rurală pâinea era de cele mai multe ori făcută dintr-un amestec de grâu și secară.

În mediul rural, pâinea de grâu a fost considerată până la Primul Război Mondial, un produs de lux pus deoparte pentru sărbători sau evenimente cu totul speciale din viața familiei. Dacă analizăm consumul de pâine de grâu la nivelul principalelor orașe din Transilvania în anii 1880, constatăm că media se situează undeva între 55- 57 kg/per capita/an .

Prețul mediu al pâinii în orașele transilvănene era foarte apropiat de cel din Viena unde în 1900- 1910 un kilogram de pâine albă costa 0,14 0,16 fl./kg

Cartoful a avut o perioadă de expansiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea atât din punct de vedere al suprafeței cultivate, cât și al consumului. Rolul cartofului era de a înlocui sau înlocui cerealele, atât în zonele nepotrivite cultivării, cât și în cazul culturilor sărace. De altfel, în contextul creșterii populației și, implicit, al nevoilor de consum mai mari, cartoful a fost cel care a înlocuit această nevoie crescândă de cereale.

Avantajele incontestabile care au făcut ca acest produs să fie foarte ieftin au fost legate și de faptul că cartoful putea fi cultivat pe parcele mici de teren, chiar și fără a fi nevoie de animale de tracțiune sau de mașini; munca respectivă ar putea fi realizată cu ușurință de femei și copii, fără a afecta alte munci sezoniere.

Un avantaj care recomanda cartoful ca principal aliment în vremurile preindustriale și industriale a fost disponibilitatea sa relativă chiar și în timp de război, deoarece era doar marginal inclus în hrana trupelor și, prin urmare, prețul său nu putea fi speculat.

Extinderea căilor ferate a facilitat răspândirea ei uşoară în mediul urban unde a influenţat obiceiurile de consum ale tuturor categoriilor sociale; dacă pentru burghezie a fost expresia unei manifestări a diversităţii gustative depăşind o simplă austeritate care încerca să evite extravagantele tipic aristocratice, pentru clasele sărace cartoful reprezenta posibilitatea satisfacerii nevoii de bază de hrană.

În Ciuc, statistica din 1896 înregistra un consum de de cartofi de 126,14 kg/per capita/an, în timp ce media pentru Transilvania era de aproximativ 97,85 kg. La Viena, de exemplu, la sfârşitul anilor 1860, consumul era de circa 80 kg de cartofi/per cap de locuitor.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, carnea era considerată preponderent un produs pentru comerț, o sursă de bani și în niciun caz un aliment pentru consum propriu, deoarece animalul vândut pentru carne era una dintre puținele surse de bani din orice moment al timpului.

Este zadarnic să explicăm aici rolul animalelor de tracțiune, esențiale în lucrarea pământului, și a căror carne țăranul a refuzat să o consume chiar și atunci când se producea un accident și animalul trebuia măcelărit; ţăranul a preferat să vândă carnea măcelarului din cel mai apropiat oraş.

Astfel, sursa de carne a zonelor rurale a rămas porcul. În împrejurările în care consumul de carne era oricum mai mic decât în zonele urbane, porcii reprezentau o sursă de carne – dar porcii crescuți timp de un an nu puteau satisface necesarul anual de carne. Așa se explică, în mod parțial și simplificat, de ce în Transilvania secolului al XIX-lea se consuma mai multă carne de porc decât carne de vită.

Asta nu înseamnă că din mesele țăranilor lipsea carnea, dimpotrivă, sursele relevă că mesele zilierilor includeau, pe lângă omniprezenta slănină, carnea servită sub diverse forme, mai ales în supă.

Specificul local a avut cu siguranță influența lui: în județul Făgăraș sau în zona Sibiului carnea de oaie era cel mai des consumat produs din această categorie. În zona județului Trei Scaune, carnea se consuma de două ori pe săptămână precum și în zilele de sărbătoare, în special ciorba de carne de porc. Invers, in judetul Hunedoara varza si fasolea erau alimente de baza, carnea era putina si consumata rar, în special oaie si pui, iar puțina carne de porc era consumată iarna.

Să vină berea….

Răspândirea berii în orașele transilvănene a fost cu siguranță opera sașilor transilvăneni a căror cultură practic germană avea ca element principal consumul de bere. Nu vorbim însă despre bere ca un produs artizanal care, bineînțeles, se consuma și în Transilvania de multă vreme.

Concurența cu vinul a fost decisivă din punct de vedere al prețului; mai mult decat atat, si vinul a fost nevoit, din aceasta perspectiva, sa-si mentina preturile la un nivel relativ stabil fata de alte produse. Desigur, trebuie adăugate politicile fiscale ale statului, deoarece trebuia să reducă taxele de consum la bere.

Comparațiile dintre cele două produse din punct de vedere al consumului arată o situație marcată de tradiție dar și de începutul unei schimbări pe care o aduce industrializarea.

Relevant în acest sens pare cazul Clujului unde la sfârşitul anilor 1890 se consumau în medie 42,21 l vin/per cap de locuitor/an şi 42,81 l bere, deci situaţia era echilibrată. Deși în Cluj exista deja o fabrică de bere aparținând fraților Sigmund, producția nu a fost suficientă pentru a satisface nevoile orașului și regiune, prin urmare s-a recurs la fabricile de bere din Budapesta.

Astfel, fabrica de bere din Kıbánya a înființat un depozit și o instalație de îmbuteliere în Cluj .

În Brașov în aceeași perioadă doar 14,5 l. de vin/per capita/an s-au consumat și 29,31l de bere; la Sighișoara raportul a fost de 19,63 l vin: 18,53 l bere/per cap de locuitor/an.

La Sibiu raportul a fost de 21,02 l de vin la 19,61 l de bere, iar cantitățile de bere care nu puteau fi furnizate de producția locală au fost aduse de la Budapesta, Plzeň sau chiar de la Viena.

Primele cafenele pe model vienez apar în Brașov, orașul care să adopte tot ce era nou la Viena

La fel ca berea, cafeaua a fost un produs urban care s-a răspândit odată cu industrializarea. Nu vorbim despre faptul că acest produs putea fi găsit pe mesele nobilimii și ale înaltei burghezii cu mult timp în urmă, încă din secolul al XVIII-lea. Ne referim la pătrunderea cafelei ca produs consumat în spațiul public (cafenea), precum și la un obicei de consum mai mult sau mai puțin regulat.

Primele cafenele pe model vienez apar în Brașov, orașul care în secolul al XIX-lea s-a chinuit să imite, la scară proprie și după capacitate, tot ce era nou la Viena. Orașele mai mici precum Sighișoara adoptă și în anii 1860 și 1870 moda cafelei vieneze și a consumului de cafea. La început, fiind un produs scump, cafeaua s-a răspândit destul de încet la clasele mai puțin înstărite, dar s-a inventat un surogat de cicoare prăjită sau orz și a primit o primire călduroasă din partea autorităților pentru că nu era o povară pentru balanța comercială a statului.

În 1900 un kilogram de cafea de calitate medie costa aproximativ 2fl., cu o tendință de descreștere a prețului. În jurul anului 1910, an de vârf al creșterii prețurilor, cafeaua a fost vândută cu aproximativ 1,96 fl. Nu numai funcționarii, ci și muncitorii au reușit să înlocuiască măcar masa de dimineață cu cafea însoțită de niște pâine și poate lapte

Dar salariile, cât erau salariile?

Un prim aspect pe care trebuie să-l remarcăm în ceea ce privește salariile din industrie în perioada 1850-1900 este faptul că nu au existat diferențe mari față de salariile din agricultură și mai ales cu salariile din agricultură primite vara. Acest lucru s-a întâmplat în primul rând pentru că nivelurile și ritmurile de industrializare au fost destul de lente în această perioadă în comparație cu restul regatului. Mai mult, numărul persoanelor angajate în activități industriale a fost mic în comparație cu agricultura.

Pe lângă personalul administrativ si birocratic. plătite relativ uniform în întreaga Monarhie, alte tipuri de salarii erau extrem de oscilante și inegale atât ca nivel regional, cât și ca domeniu de activitate.

În Transilvania în perioada 1850-1870, de exemplu, în mineritul cărbunelui salariul mediu era de 0,80 fl./zi, în minele de fier, în fierărie 0,70 fl./zi, iar în minerit de metale preţioase aproximativ 0,50 fl./zi.

Diferențele au fost destul de mari chiar și la nivelul aceleiași ramuri de afaceri: la minele de cărbune din Banat salariul mediu pe zi era de 1,10- 1,20 fl./zi, în timp ce la o mină deținută de Societatea Brașoveană, un muncitor nu a primit. mai mult de 0,60 fl./zi; in judetul Alba de Jos, la mina privata de la Verespatak salariul era tot de 0,60 fl./zi; la Sándor Joszef Bánya din judetul Cluj salariul era de 0,80 fl./zi.

Un muncitor necalificat în domeniul construcțiilor de căi ferate a câștigat în medie 0,50- 0,80 fl. ./zi, în timp ce un meșter dulgher angajat pentru construcția unei case trebuia plătit cu minim 1,25 fl./zi plus mâncare.