Sari direct la conținut

INTERVIU. Cine sunt tinerii care protestează în Iran împotriva regimului? Antropologul Alexandru Bălășescu (care a studiat la Teheran): „Cauzele protestelor nu stau în forma de organizare pe baze religioase a țării, ci sunt similare cu cele din Hong Kong și de la noi”

HotNews.ro
Oameni din Iran, Foto: Ana Maria Caia
Oameni din Iran, Foto: Ana Maria Caia

​În România, și nu numai, s-a vorbit mult mai mult despre iranienii care s-au călcat în picioare la funeraliile generalului Soleimani, decât despre tinerii care, de câteva zile, sunt în stradă împotriva regimului. Studenți, intelectuali, membri ai clasei de mijloc din Iran au condamnat vehement încercarea guvernului de a mușamaliza doborârea avionului de pasageri ucrainean.

Cine sunt totuși protestatarii? Ce știm despre acești tineri pe care i-am văzut zilele trecute refuzând să calce peste steagurile SUA și Israelului, într-un gest parcă de sfidare a politicii oficiale a Iranului?

Am încercat să aflu mai multe despre această parte semnificativă a societății iraniene de la antropologul român Alexandru Bălășescu, care a făcut cercetare timp de un an în Teheran pentru teza sa de doctorat. Alexandru Bălășescu este autorul cărții „Paris elegant, Teheran incitant”, în care vorbește și despre moda din Iran. Am vorbit cu antropologul român despre tinerii iranieni, homosexualitate, ce înseamnă viața privată în Iran, drepturile femeilor și multe altele.

Pentru început, vă rog să-mi spuneți ce ați făcut în Iran și cât ați stat acolo?

Între 2003 și 2005 am petrecut un an (pe sărite) în Iran. A fost parte din cercetarea mea de teren antropologic pentru teza de doctorat pe care am făcut-o la Universitatea California, Irvine. Cealaltă parte s-a întâmplat la Paris.

Ați scris o carte, „Paris elegant, Teheran incitant”, în care vorbiți din perspectiva antropologului despre moda din Iran. În România, probabil că foarte mulți oameni își imaginează că toate femeile iraniene sunt supuse și acoperite din cap până în picioare. Cum le-ați perceput dumneavoastră?

E adevărat, percepțiile despre grupuri întregi de populație tind să fie unitare. Însă cercetările îndelungate, nu numai ale mele, arată cu totul altceva, adică o imagine complexă și normală. Ca peste tot în lume în Iran există diverse tipuri de persoane și personalităti, femei și bărbați. Faptul ca Iran are codificat în lege, ca republică islamică, o anumită normativitate în ce privește îmbrăcămintea în public nu diminuează cu nimic varietatea acesteia care trebuie doar să corespundă dezideratului acoperirii corpului și a capului.

Cel mai usor de a înțelege pentru noi este o metaforă: în momentul în care, să zicem, un liceu impune o anumită uniformă, aceasta va fi modificată în toate felurile pentru a exprima personalitățile purtătorului. Și atenție: în Iran nu există o uniformă. Există doar norma acoperirii capului pentru femei, și a întregului corp pentru femei și bărbați în spațiul public. Nu se poartă pantaloni scurți sau trei sferturi pentru bărbați.

Pentru o privire mai amănunțită asupra acestor aspecte vă recomand cartea pe care am scris-o în urma cercetării, apărută în românește la editura Curtea Veche.

Familie din Iran. Fotografie de Ana Maria Caia

S-a schimbat ceva fundamental, în ultimii 20 de ani să zicem, în viața femeilor și tinerilor din Iran?

Exact acum 20 de ani Iran a ales primul președinte reformist, Khatami. Iran, ca orice republică, are un președinte, dar are și un ghid suprem, în momentul de față Ayatollah Khamenei. Responsabilitatea acestuia este aceea de a se asigura că în legiferarea și în executivul Iranului preceptele Islamului shi’ia se aplică în conformitate cu interpretarea continuă și actualizată a acestora pentru a corespunde schimbărilor sociale și culturale.

Islamul din Iran este prin definiție unul politic și progresist de fapt. De atunci și până acum, Iranul a avut o serie de reforme și perioade în care regimul a oscilat, ca în orice țară, între o viziune conservatoare și una liberală, în limitele trasate de regim, asupra societății și modului de guvernare a acesteia.

În momentul în care eu am făcut cercetarea în Iran, amintiți-vă că Shirin Ebadi, o avocată pentru drepturile omului din Iran, a primit premiul Nobel pentru Pace. Societatea civilă în Iran a devenit foarte activă în ultimii 20 de ani, lucru reflectat de altfel și în producțiile culturale ale țării, mai ales în film. În momentele în care regimul a devenit mai strict, Teheranul a impus anumite restricții care au dus la mișcări sociale.

Este o dinamică internă pulsatorie aș putea spune, dar ea nu diferă cu mult față de alte țări. Elementele ei diferă însă, pentru că progresismul sau conservatorismul au repere ultime, cum spuneam, în Islamul shi’ia, nu în secularism de tip vestic.

„Spre deosebire de Statele Unite, Iran oferă subvenții pentru operații de schimbare de sex”

În urmă cu câțiva ani am citit cartea jurnalistei englezo-iraniene, Ramita Navai, „Orașul minciunilor” care arată și o altă față a societății iraniene decât cea oficială: tineri care se distrează, beau, consumă droguri, se uită la pornografie, au relații homosexuale, se prostituează etc. Ați cunoscut această lume? Cât de ascunsă/riscantă este ea în realitate?

Îmi pare rău, însă nu am citit aceasta carte. După cum descrieți dumneavoastră cartea, cât și după titlu, mi se pare mai degrabă o carte scrisă pentru a confirma anumite așteptări ale publicului occidental. Oamenii sunt mult mai fericiti dacă bias-urile le sunt confirmate, iar bias-ul pe care îl ghicesc aici este de tipul: „aha! știam noi, regimul minte!” sau „Iranul e ipocrit”.

Pentru o cunoaștere mai puțin senzaționalistă a realităților din Iran, de la rural la urban și de la înalta societate la oamenii de rând, v-aș propune cartea lui Christophe de Bellaigue „In the Rosegarden of the Martyrs”.

Mă întrebați dacă tinerii se distrează în Iran? Evident, ca peste tot. Ceea ce este complicat de înțeles probabil pentru publicul din vest (și aici includ România, aflată la vest de Iran), este faptul că separația între public și privat în țările cu tradiție musulmană este una reală și de cele mai multe ori respectată.

Spațiul privat este privat, chiar și pentru stat (spre deosebire de țările din vest, indiferent dacă vorbim de regim de stânga, autoritar, sau de dreapta). Lumea privată este într-adevăr ascunsă. Am cunoscut-o? Da. Însă îi respect caracterul privat.

Ce se întâmplă cu tinerii gay din Iran? Ce spune legea locală în privința relațiilor homosexuale și cât de tolerante sunt autoritățile religioase din acest punct de vedere?

Aceasta este o întrebare interesantă. Prin lege, aceste relații sunt interzise. Vă trimit însă la răspunsul de mai sus. Ceea ce este cu desăvârșire interzis în Iran este afișarea publică a homosexualității, sau mai degrabă a identității de tip gay de inspirație vestică.

Pe de altă parte, ca și în alte țări din regiune (Pakistan, Emiratele Arabe sau Turcia) bărbații se pot ține de mână pe stradă fără a fi acuzați de homosexualitate, agresați sau bătuți (ca în anumite părți din vest). Afecțiunea nu are gen. Spun aceste lucruri în încercarea de a oferi o interpretare puțin mai subtilă a aparențelor.

Apropo, cartea mai recenta „Într-o zi, orașul” de la Curtea Veche tratează în manieră literară această temă.

Există persoane transgender în Iran? Cum își negociază aceste persoane o viață normală cu autoritățile religioase care interzic existența acestor persoane?

Aici văd bias-ul dumneavoastră. Autoritățile religioase nu le interzic existența. E puțin mai complicat, dar foarte asemănător cu anumite părți puritane ale Statelor Unite. Identitățile ambigui din perspectiva heterosexuală sunt împinse spre a se defini într-un pol sau altul, ca bărbați sau ca femei.

Spre deosebire de Statele Unite, Iran oferă subvenții pentru operații de schimbare de sex. De fapt, au aceeași politică și pentru persoanele gay, încurajându-le nu să mearga la „clinici de vindecare” ca în SUA, ci să își schimbe sexul. Nu fac judecăți de valoare, nu spun că o modalitate ar fi “mai bună” decât alta.

În fapt, ambele sunt caracterizate de violență. Ce spun însă este că percepția noastră e de cele mai multe ori deformată.

Alexandru Bălășescu. Fotografie de pe contul personal de Facebook

„Libertatea este un construct dependent de context”

Din ce știți dumneavoastră, există o pătură semnificativă de tineri în Iran care dorește modernizarea țării, apropierea de Occident și renunțarea la regimul islamic?

Am să încep prin a afirma, fără teama de a greși, că Iran are o elită intelectuală cu o tradiție mult mai veche, cu o erudiție mult mai adâncă și cu o sofisticare și de un cosmopolitanism mult mai înalt decât România. Opțiunile politice ale acestei elite sunt și ele variate, însă repet, Iran este o țară normală în ceea ce privește distribuția acestor opțiuni.

Deci evident că există oameni multumiți cu regimul, există oameni care profită de pe urma lui și există oameni care ar vrea o schimbare mai mare decât alternarea progresismului și conservatorismului în cadrul aceluiași regim. Tinerii nu fac exceptie.

Cum ar trebui să interpretăm gestul manifestanților/studenților de acum câteva zile de a ocoli steagurile Israelului și al SUA, refuzul de a călca pe ele? A fost un gest de frondă la adresa politicii oficiale a Iranului sau o manifestare de simpatie față de cele două țări, considerate inamice?

În mod clar avem de-a face cu un gest anti-război în primul rand. Așa cum observați, discursul oficial în Iran postulează ca inamici emblematici Statele Unite ale Americii și Israel. Gestul a însemnat în primul rând refuzul acestei inamiciții hotărâte politic. El a venit în contextul protestelor anti-guvern declanșate de doborarea avionului ucrainean de pasageri.

Atenție, protestele au apărut ca urmare a faptului că guvernul a încercat să mușamalizeze acest lucru și chiar să dea vina pe inamic. Iar guvernul actual este unul progresist. Puternice voci conservatoare acuză guvernul progresist că e vinovat pentru stângăcia dovedită în fața populației prin faptul că nu au recunoscut de la început eroarea. Alături de protestatari, acești conservatori cer și ei demisia guvernului în masă.

Cum ați putea să-i caracterizați pe oamenii care protestează în acest moment în Iran? Cine sunt ei?

Protestarii în Iran sunt – ca și în alte locuri în care se desfășoară acțiuni masive de protest, din Hong Kong la Paris, trecând prin București – majoritar studenți și clase de mijloc tehnice sau cu educație superioară. Accentuez asemănarea profilurilor protestatarilor pentru simplu motiv că în momentul actual, la gradul de interconectare dintre țări, orice analiză chiar și internă a unei țări izolate politic precum Iranul trebuie să fie făcută în context regional și global.

Incidentele care au dus la proteste în Iran sunt declanșatoare dar nu cauze ale acestora. Cauzele protestelor nu stau în forma de organizare pe baze religioase a Republicii Islamice Iran, ci sunt similare cu cele din Hong Kong și cele de la noi. Este vorba de forma de organizare neoliberală a economiei mondiale și de faptul că clasa politică, nu contează haina pe care o poartă, deservește un tip de organizare care generează precaritate în pătura socială care se credea cea mai sigură până acum, clasa de mijloc.

Adăugați faptul că Iran a fost foarte afectat de sancțiunile impuse de administrația Trump după ce aceasta a hotărât să se retragă din pactul nuclear. Este posibil ca această decizie să fi fost luată și în speranța destabilizării regimului din Iran (Trump a fost și continuă să fie înconjurat de „Iran Hawks” precum Mike Pompeo sau John Bolton), sau din calcule electorale în Statele Unite.

Însă important este de știut că populația din Iran, datorită experienței istorice (lovitura de stat cu sprijinul CIA și MI6 din 1953 împotriva guvernului Mossadegh), este foarte atentă și suspicioasă la orice ar putea percepe ca intervenție externă. Și nu toți, chiar și dintre protestatari, ar fi de acord cu încă o astfel de intervenție.

Tânără din Iran. Fotografie de Ana Maria Caia

Ce înseamnă libertate în acest moment în Iran? Cât de atașați sunt iranienii de conceptul de libertate, așa cum îl înțelegem noi în Europa?

Aceasta este o întrebare la care nu știu cum să răspund. În scrierile mele am abordat libertatea din perspectiva filozofic-antropologică și una din concluziile către care tind este că libertatea este un construct dependent de context și, așa cum bine sugerați, înțeleasă în mod diferit în diverse părți ale lumii.

Am să vă spun o poveste pe scurt: o prietena apropiată din Iran a calatorit prima dată în afara țării la Paris când avea 20 de ani. Văzând panourile publicitare pe toate chioșcurile de ziare care arătau din când în cand coperți de reviste de moda cu femei de multe ori cu sânii goi, s-a uitat către mine și mi-a spus:

„Asta e emanciparea femeii? Așa înțelegeți voi libertatea? Cred că prefer Iran din această perspectivă.”

Luați-o ca o metaforă demnă de ruminat asupra ei.

Ce urmări credeți că vor avea, pe termen lung, evenimentele recente din Iran. Doborârea unui avion de pasageri ucrainean, conflictul cu SUA? M-ar interesa în special ce poziție credeți că au tinerii față de aceste evenimente?

Îmi displace să fac predicții. În cazul punctual al doborârii avionului, este foarte probabil ca ancheta declanșată deja și care beneficiază de specialiști canadieni să ajungă la un rezultat satisfăcător pentru toata lumea.

Conflictul cu SUA? El datează din 1953. Revoluția Islamică din 1979 și criza ostaticilor a fost doar o faza a sa. Trecem printr-o altă fază în momentul de față. Trebuie să înțelegem, atunci când facem analize ale țărilor non-europene, că timpul are o altă dimensiune în organizarea lor strategică (China este în același tip de percepție temporală pe termen mediu și lung ca și Iranul).

Istoria SUA este de 250 de ani, cea a Iranului de 2500. Aceasta are un impact asupra percepției evenimentelor. 1953 pentru un american este demult și aproape irelevant. Pentru un iranian, este ieri. Chiar și strategii militari, politicienii și diplomații sunt oameni, deci susceptibili de a gândi conform propriului cadru cultural.

Va escalada acest conflict până la un război deschis? Cel mai probabil nu, pentru că nici una dintre părți nu dorește acest lucru cu adevărat (și asta s-a văzut în dinamica de sfârșit de decembrie, început de ianuarie). Se pot întâmpla lucruri neprevăzute (evenimente gen lebăda neagră)? Da, evident, doborârea zborului 752 poate fi un astfel de eveniment, dar nu m-aș hazarda să-l calific încă.

Poate fi de-escaladat conflictul? Da, cu o condiție. Depărtarea SUA de regimul saudit. Se va întâmpla acest lucru? Nu știu. Unii analiști afirmă că, de fapt, SUA ar avea mult mai mult de câștigat dintr-o alianță cu Iranul, care, susțin ei, ar fi și mai “naturală” decât cea cu un regim mult mai restrictiv și problematic precum cel din Arabia Saudită – vedeți și cartea „The Devil We Know: Dealing with the New Iranian Superpower” de Robert Baer (fost operativ CIA, e posibil să știe despre ce vorbește).

Ce poziție au tinerii față de aceste evenimente? Depinde de tineri, cum spuneam mai sus. Depinde și de gen, de poziție socială și de înclinații politico-ideologice (nu toți studenții sunt progresiști, la ei ca și la noi).

Noi, românii, ar trebui să ținem cu cineva în conflictul SUA-Iran?

Aici cred că ar trebui să diferențiem între poziția diplomatică a țării și cea a diverșilor locuitori ai ei. România are nevoie de o diplomație clară și coerentă în relațiile sale regionale și globale. Strategia României de până acum a fost de apropiere necondiționată față de SUA, strategie care s-a dovedit câștigătoare, ducând la acceptarea noastră în NATO și indirect în UE.

Dar dinamica actuală ar trebui să orienteze Romania către alinierea cu cei din familia sa, adică Europa. Deci în conflictul SUA-Iran, România ar trebui să aibă o poziție comună cu a Europei, care este mai rezervată și mai nuanțată, inclusiv în ceea ce privește pactul nuclear.

Iar „noi romanii”? Ca și iranienii, avem păreri diferite, ideologii diferite, opțiuni politice diferite. Mulți dintre noi trăiesc încă trauma sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial și sunt fericiți că, în final, „au venit americanii”. Alții dimpotrivă, cred că prezența militară americană pe teritoriul României ne transformă în țintă (uitând de beneficiile de care vorbeam mai sus).

Eu nu pot să spun nimănui cu cine ar trebui „să țină” în cazul unui conflict. Personal însă sunt pentru soluționarea diplomatică, strategică, gândită pe termen mediu și lung pentru beneficiul României și al Europei. Chestiunea arzătoare pentru noi nu este aceasta, ci ce vom face dacă nu reușim să ne definim clar opțiunea pro-europeană și dacă SUA vor continua strategia de izolaționism pe care pare să și-o fi asumat în ultimii trei-patru ani.

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro