Stagnarea economică și declinul natalității: Visul de dominație mondială al lui Xi Jinping s-a încheiat

Populația Chinei s-a diminuat cu 850.000 de indivizi din 2021, primul astfel de caz după 1961. Era o evoluție prognozată, dar nu acum, ci peste 10 ani. Faptul că s-a întâmplat acum constituie o nouă probă referitoare la incapacitatea măsurilor Partidului Comunist Chinez (PCC) de a genera creștere economică la nivelul necesar pentru a susține aspirația Beijingului de a deveni superputere, potrivit TheTelegraph, citat de Rador.

Din contră, incompetența lui Xi Jinping subminează tot mai mult bunăstarea populației chineze, stabilitatea regimului PCC și, implicit, pacea și securitatea întregii lumi.

Politicile PCC au avut drept rod dezechilibre demografice catastrofale, din cauza cărora ar putea fi imposibil să se mai inverseze stagnarea economică a Chinei. Un șir de erori a început în 1980, atunci când „Politica unicului copil” a fost implementată cu cruzime pentru a se ține în frâu creșterea populației.

În retrospectivă, se poate afirma că acel demers grosolan nu a soluționat problemele de substrat, lăsând în schimb în urmă o moștenire grea. După 35 de ani China are un surplus de 50 de milioane de bărbați și o populație care îmbătrânește rapid, cu prea puțini descendenți care să o susțină.

După venirea lui Xi la putere regulile s-au schimbat, fiind permiși prin lege doi și ulterior trei copii. Însă cutumele s-au schimbat și ele, dincolo de capacitatea PCC de a le mai altera.

Căsătoria la vârste mai înaintate a devenit deja o necesitate economică, iar scumpirea considerabilă a locuințelor, educației, asistenței medicale, la care se adaugă nevoie de îngrijire a rudelor vârstnice, înseamnă că mulți chinezi nu-și permit să aibă nici măcar un copil, pentru a nu mai pomeni de trei.

Și proporția bătrânilor continuă să crească. China are peste 260 de milioane de cetățeni trecuți de 60 de ani. În 2014-2021 populația aptă de muncă a scăzut cu 11 milioane.

Și nu toată populația aptă de muncă e angajată în producție. Economia internă a Chinei stagna discret de ani buni înainte de sosirea pandemiei. Strategia de carantină de tip Potemkin a schilodit economia fără a ridica și nivelul imunității care paraliza activitatea economică.

Asaltul draconic al lui Xi împotriva antreprenorilor privați din domeniul tehnologic a condamnat la declin sectorul cel mai bine înzestrat pentru a le oferi slujbe tinerilor educați. Șomajul în rândul tinerilor a culminat în iulie 2022, la 20%. Sectoarele construcțiilor și imobiliar, umflate artificial, au făcut implozie, iar datoria a atins niveluri nesustenabile.

Xi e conștient că sunt necesare măsuri urgente pentru revigorarea economiei. Formula lui de succes e un model în fapt contradictoriu, intitulat „Economia cu dublă circulație”. Cum noul val pandemic agravează criza internă, e improbabil ca economia națională să realizeze progrese în viitorul apropiat.

Concomitent, China depinde comercial de parteneri din lumea liberă tot mai precauți sau ostili față de ea, precum SUA, Europa și alții, în mai mare măsură decât depinde de pseudo-aliați oportuniști precum Rusia și unele state din Orientul Mijlociu.

În concluzie, culmile însorite ale dominației economice mondiale sunt încă prea îndepărtate pentru puterile Chinei, poate chiar pentru totdeauna.

În ciuda acestora, anii de propagandă, mituire, ignoranță și lăcomie încă mai perpetuează mitul ascensiunii inevitabile a Chinei. În realitate însă, viitorul ei depinde de o economie vivace condusă de lucrători tineri și educați.

Această categorie devine însă tot mai pesimistă – dacă nu de-a dreptul disperată; mulți dintre ei refuză și să se căsătorească, iar de copii nici nu vor să audă. Unii dintre ei au contestat public legitimitatea regimului monopartit, ba chiar și pe a lui Xi.

Pe plan extern China provoacă fățiș lumea liberă prin amenințarea Taiwanului, aventurile din regiunea indo-pacifică și legitimarea de facto a crimelor de război ale lui Putin. Această atitudine a anulat efectiv întreaga muncă de prozelitism depusă de Xi pentru a convinge lumea că țara sa are dreptul de a substitui SUA în calitate de putere mondială dominantă.

Chiar și fără sancțiunile care ar urma să fie adoptate, Xi nu-și poate permite un război pentru Taiwan; el nu-și poate revigora economia fără acces la piețele lumii libere.

„Visul Chinei” – al dominației mondiale – nutrit de Xi s-a încheiat. Costul înarmării masive vizând amenințarea Taiwanului e imposibil de justificat, ca și invazia în sine. Să sperăm că la originea recentei diminuări a retoricii belicoase a lui Xi se află și o substanță rațională.