O tânără de 29 de ani din Olanda a primit aprobarea de eutanasiere pe motiv de suferință psihică: „Fiecare doctor îmi spune: "Ești sigură?”. „Dar eu voi merge până la capăt”

Zoraya ter Beek, care suferă de depresie cronică, anxietate, traume și o tulburare de personalitate nespecificată, se așteaptă să își pună capăt vieții în curând, scrie ziarul britanic The Guardian.

• Moartea asistată continuă să fie un subiect controversat în întreaga lume, date fiind implicațiile umane, medicale, sociale și religioase, cu numeroase argumente contra și pro.
• În Europa există în prezent șapte țări care permit așa ceva. Sinuciderea asistată medical este legală în Elveția din 1942, iar eutanasia medicală se poate face în alte șase țări din Europa: Belgia, Olanda, Austria, Luxemburg, Portugalia și Spania, scrie The Guardian. Instanțe din Germania și Italia s-au pronunțat în favoarea acestei proceduri.
• Un proiect de lege care să permită persoanelor să solicite asistență pentru moarte va fi prezentat Parlamentului francez pe 27 mai. Irlanda are, de asemenea, în vedere adoptarea unei legi, iar un proiect de lege a fost depus în parlamentul scoțian.
• În cazul sinuciderii asistate medical, pacientul deschide singur perfuzia sau înghite pastilele care îi vor provoca moartea.
• Pe 23 august 2022, românul Eugen Marin Sabău, 46 de ani, a devenit primul deținut din Spania care a primit dreptul de a fi eutanasiat în spitalul penitenciar din Spania în care se afla. Acesta rămăsese paraplegic în decembrie 2021, în timpul unui atac armat pe care el l-a comis, la fostul loc de muncă, după cum scria Libertatea în noiembrie 2022.

Acum, ziarul The Guardian relatează cazul unei olandeze în vârstă de 29 de ani, căreia i s-a aprobat cererea de moarte asistată pe motiv de suferință psihică insuportabilă, se așteaptă să își pună capăt zilelor în următoarele săptămâni, alimentând astfel o dezbatere în întreaga Europă pe această temă, relatează The Guardian.

Zoraya ter Beek a primit săptămâna trecută aprobarea finală pentru moarte asistată, după un proces de trei ani și jumătate, conform unei legi adoptate în Olanda în 2002.

Cazul ei a stârnit controverse, deoarece moartea asistată pentru persoanele cu afecțiuni psihiatrice în Olanda rămâne neobișnuită, deși numărul acestora este în creștere. În 2010, au existat două cazuri care implicau suferințe psihiatrice; în 2023, au fost 138: 1,5% din cele 9.068 de decese prin eutanasie.

Un articol despre cazul ei, publicat în aprilie, a fost preluat de presa internațională, stârnind un val de proteste care i-a provocat lui Ter Beek o mare suferință. A fost momentul în care căsuța de e-mail a „explodat”. Majoritatea comentariilor proveneau din afara Olandei, multe dintre ele din SUA. Ea și-a șters rapid toate conturile de pe rețelele de socializare.

„Oamenii spuneau: „Nu o face, viața ta este prețioasă”. Eu știu asta. Alții spuneau că au un leac, cum ar fi o dietă specială sau medicamente. Unii îmi spuneau să îl găsesc pe Iisus sau pe Allah, sau îmi spuneau că voi arde în iad. A fost o adevărată furtună de rahat. Nu puteam face față la toată negativitatea”.

Ea a spus că este de înțeles că cazuri precum cel al ei – și problema mai largă a legalității morții asistate – sunt controversate. „Oamenii cred că, atunci când ești bolnav mintal, nu poți gândi limpede, ceea ce este jignitor”, a declarat ea pentru The Guardian. „Înțeleg temerile pe care unii oameni cu dizabilități le au în legătură cu moartea asistată și îngrijorările legate de faptul că oamenii sunt presați să moară. Dar în Olanda, avem această lege de mai bine de 20 de ani. Există reguli foarte stricte și este foarte sigur”.

Ce prevede legislația olandeză

Conform legislației olandeze, pentru a fi eligibilă pentru moarte asistată, o persoană trebuie să se confrunte cu „suferințe insuportabile fără nicio perspectivă de ameliorare”. Aceasta trebuie să fie pe deplin informată și competentă pentru a lua o astfel de decizie. Procesul e însă complex și durează ani.

De ce suferă tânăra și ce tratamente a încercat

Dificultățile lui Ter Beek au început încă din copilărie. Ea suferă de depresie cronică, anxietate, traume și tulburări de personalitate nespecificate. De asemenea, a fost diagnosticată cu autism. Când și-a întâlnit partenerul, a crezut că mediul sigur pe care acesta i l-a oferit o va vindeca. „Dar am continuat să mă automutilez și să mă simt sinucigașă”.

Ea s-a angajat în tratamente intensive, inclusiv terapii de vorbire, medicamente și peste 30 de ședințe de terapie electroconvulsivă (ECT) – cu șocuri electrice. „În terapie, am învățat multe despre mine și despre mecanismele de adaptare, dar nu a rezolvat problemele principale. La începutul tratamentului, începi cu speranță. Am crezut că mă voi face bine. Dar, cu cât durează mai mult tratamentul, începi să îți pierzi speranța.”

După 10 ani, nu mai rămăsese „nimic” în ceea ce privește tratamentul. „Știam că nu mai puteam face față cu modul în care trăiesc acum”. Se gândise să-și ia viața, dar moartea violentă prin sinucidere a unei colege de școală și impactul acesteia asupra familiei fetei au descurajat-o.

„Am terminat terapia electroconvulsivantă în august 2020 și, după o perioadă în care am acceptat că nu mai exista niciun tratament, am depus o cerere de moarte asistată în decembrie același an. Este un proces lung și complicat. Nu e ca și cum ai cere moarte asistată într-o zi de luni și ai fi mort până vineri. Am fost mult timp pe o listă de așteptare pentru evaluare, deoarece sunt atât de puțini medici dispuși să se implice în moartea asistată pentru persoanele cu suferințe psihice. Apoi trebuie să fii evaluat de o echipă, să ai o a doua opinie cu privire la eligibilitatea ta, iar decizia lor trebuie să fie revizuită de un alt medic independent”.

„În cei trei ani și jumătate cât a durat acest lucru, nu am ezitat niciodată în privința deciziei mele. M-am simțit vinovată – am un partener, o familie, prieteni și nu sunt oarbă la durerea lor. Și m-am simțit speriată. Dar sunt absolut hotărâtă să merg până la capăt.”

Va muri în următoarele săptămâni

„Fiecare doctor, în fiecare etapă, îmi spune: „Ești sigură? Te poți opri în orice moment’. Partenerul meu a fost în cameră la majoritatea conversațiilor pentru a mă susține, dar de câteva ori i s-a cerut să plece pentru ca medicii să fie siguri că vorbesc liber.”

După ce s-a întâlnit cu echipa medicală, Ter Beek se așteaptă ca moartea ei să aibă loc în următoarele săptămâni. „Mă simt ușurată. A fost o luptă atât de lungă”.

În ziua stabilită, echipa medicală va veni la casa lui Ter Beek. „Vor începe prin a-mi administra un sedativ și nu-mi vor da medicamentele care îmi opresc inima decât atunci când voi fi în comă. Pentru mine, va fi ca și cum aș adormi. Partenerul meu va fi acolo, dar i-am spus că este în regulă dacă trebuie să părăsească încăperea înainte de momentul morții”, a declarat ea.

„Acum a sosit momentul, suntem pregătiți pentru asta și găsim o anumită pace. Și eu mă simt vinovată. Dar, uneori, când iubești pe cineva, trebuie să îl lași să plece”.

Ce spun medicii români despre moartea asistată

În seria de articole din 2022, ziarul Libertatea publica și opinia a trei medici din România despre acest subiect. Opiniile au fost contradictorii.

Dr. Ovidiu Palea, care lucrează în Anestezie, Terapie Intensivă și Terapia Durerii declara atunci că un protocol de tipul „do not resuscitate” (nu resuscitați – n.r.), așa cum se întâmplă la nivel european, este potrivit pentru a respecta dorința unui pacient. Era de părere și că medicina românească mai are un drum lung de parcurs până să ajungă să abordeze așa ceva.„Prima etapă majoră pe care trebuie să o facem este să acceptăm că pacientul poate decide că nu mai vrea să fie ajutat, să aleagă că nu vrea să fie intubat sau resuscitat”, spunea acesta.

De cealaltă parte, medicul Gheorghe Borcean, vicepreședintele Colegiul Medicilor, invoca religia creștină a poporului român și, implicit, a medicilor: „Doar Dumnezeu știe ce șanse de supraviețuire mai are un pacient”. Fie el și în stadiu terminal. Dr. Borcean nu crede că pacientul ar trebui să decidă singur asupra morții sale. De precizat că medicul Borceanu nu vorbea în numele Colegiului Medicilor.

În același timp, un medic de la ATI afirma că i „ se pare important să existe acest instrument pentru persoanele care au nevoie de asta. Nu cred că responsabilitatea ar trebui să fie pusă pe un singur medic, întotdeauna ar trebui să existe minimum trei medici într-un soi de consiliu, care să își asume responsabilitatea în mod egal pentru a încuviința acest fapt. Asta în situațiile în care pacientul zice: „eu vreau să-mi asigurați condițiile să mor, pentru că nu mai pot, pentru că sunt disfuncțional complet și nu mai pot să trăiesc”. Nu vorbim despre pacienți care sunt sănătoși, dar își doresc să moară.