Cauzele posibile ale inexistenţei avioanelor IAR-80, Me-109, Ju-88, He-111, Hs-129 şi Ju-52 la Muzeul Militar Central

Pentru pasionaţii de aviaţie din România, descrierea avioanelor de vânătoare IAR-80 şi Messerschmitt 109, a bombardierelor germane Ju-88 şi He-111, a aparatului german de asalt Hs-129 şi a avionului german de transport Ju-52 nu poate să constituie o noutate. O întrebare este, însă, formulată frecvent de către cei care cunosc mai bine situaţia delicată în care s-au aflat forţele aeriene române după încheierea celui de-al doilea război mondial: De ce nu s-a păstrat într-un muzeu din România, până în zilele noastre, nici unul dintre modelele de avioane menţionate?

În rândurile care urmează, ne-am propus să analizăm situaţia în care se afla aviaţia militară română la începutul anilor ’50 şi să formulăm mai multe idei suplimentare la întrebarea noastră, pe baza documentelor şi a informaţiilor de care dispunem până în acest moment.

În toamna anului 1950, forţele aeriene române aveau la dispoziţie mai multe modele de avioane echipate cu motoare cu piston. La aviaţia de vânătoare existau: 33 de Messerschmitt-uri 109 Ga-6 (trei dintre acestea erau indisponibile), pregătite permanent pentru executarea misiunilor de alarmă; cinci Lavocikin La-9, cu simplă comandă (unul nu era disponibil) şi cinci ULa-9, cu dublă comandă, primite din Uniunea Sovietică în iulie 1950; 68 de IAR-uri 80 (42 de exemplare indisponibile), utilizate doar pentru zboruri de şcoală din cauza uzurii lor fizice foarte mari; un IAR-80, cu dublă comandă, pentru şcoală.

La aviaţia de asalt, situaţia statistică era următoarea: două Il-10 (simplă comandă) şi două UIl-10 (cu dublă comandă), primite în luna iulie 1950 de la armata sovietică, şi trei aparate germane, vechi, Henschel 129.

La rândul său, aviaţia de bombardament dispunea de două avioane vechi, germane, Junkers 88 (fără vizoare de ochire, lansatoare de bombe şi armamentul de bord, ca urmare a aplicării prevederilor articolului 11, litera d, din Tratatul de Pace de la Paris, privind interzicerea posesiei sau a dobândirii de către armata română a unor „avioane concepute esenţial ca bombardiere cu dispozitive interioare pentru a purta bombe”), două Tu-2 şi două UTu-2 (de şcoală), primite de la armata sovietică în iulie 1950, precum şi două avioane germane, vechi, Heinkel-111 H6 (care, presupunem, se aflau în aceeaşi stare ca aparatele Junkers 88, neoperative pentru executarea misiunilor de luptă).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Pentru cercetarea aeriană se puteau utiliza două avioane Tu-6, livrate de către sovietici tot în luna iulie 1950, precum şi 14 hidroavioane germane Heinkel 114, uzate fizic şi moral.

Aviaţia de transport dispunea de patru aparate germane Junkers 52 (două dintre acestea erau indisponibile), iar pentru legătură se foloseau un Messerschmitt 108 „Taifun”, 38 de avioane Fleet, 45 de IAR-uri 39 şi, probabil, 25 de aparate germane Fieseler Storch Fi-156.

Pentru o scurtă comparaţie, menţionăm faptul că zeci de avioane bimotoare sovietice Pe-2 FT au intrat în dotarea a trei regimente poloneze de bombardament în picaj începând din anul 1945, iar opt bombardiere medii Tu-2 S au ajuns la Regimentul 7 Bombardament Independent în anul 1949 – deşi fabricarea lor în U.R.S.S. încetase în anul precedent. Autorităţile de la Varşovia cunoşteau faptul că toate aceste aparate erau uzate moral, însă le-au păstrat în serviciu până în 1954 – când a început înlocuirea lor cu avioane bireactoare sovietice Il-28, de bombardament.

În momentul reorganizării aviaţiei militare române (la 15 august 1953), Regimentul 190 Bombardament – mutat la Clinceni după zborul ilegal efectuat cu un Heinkel-111 H6, de la Braşov până la Belgrad, la 13 martie 1952, de locotenentul-major Dumitru Piţurcă – a fost desfiiinţat împreună cu două subunităţi aflate pe acelaşi aerodrom din apropierea capitalei: Escadrila 426 Reglaj Artilerie şi Patrula 552 Remorcaj Manşă. Tot la 15 august 1953 s-au desfiinţat Divizia 87 Aviaţie Bombardament (care avea comandamentul la Herăstrău), Regimentul 177 Aviaţie de Legătură (Pipera), Compania 659 Pionieri (Băneasa) şi Compania 328 Baloane Protecţie (comuna Pasărea).

Revenind la zborul efectuat la 13 martie 1952 de Dumitru Piţurcă, de la Braşov până la Belgrad, una dintre urmări a fost – în opinia noastră – radierea de la zbor a 80 de aviatori. Printre aceştia s-au aflat piloţi care au participat la campania militară de pe Frontul de Est, împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944). Organele de contrainformaţii militare s-au implicat în arestarea şi anchetarea a 70 piloţi, iar generalul Emil Bodnăraş a fost informat la 29 martie 1952 de conducerea Direcţiei de Contrainformaţii a Forţelor Armate că măsurile aplicate aveau ca scop „prevenirea eventualelor trădări din partea elementelor nesigure (din punct de vedere politico-ideologic – nota Petre Opriş) (subl.n.)”.

O altă posibilă urmare a evadării aeriene din 13 martie 1952 a fost înlăturarea din funcţie a generalului-maior Constantin Doncea (12 aprilie 1952) şi numirea în locul său a colonelului Alexandru Paraschiv. Fostului lider al grevei muncitorilor de la Atelierele C.F.R. „Griviţa” (februarie 1933) i se putea reproşa, de către conducerea P.M.R., faptul că nu a prevenit acea dezertare şi nu a ordonat imediat doborârea aparatului folosit de militarii români fugari.

Oficial, Constantin Doncea a fost acuzat „pentru ieşiri naţionaliste antisovietice; comportare abuzivă în funcţiunea pe care o deţine; inducerea în eroare a C.C. în problema aducerii familiei sale din U.R.S.S. şi atitudine brutală şi neomenoasă faţă de soţie”. Totodată, acesta a fost învinuit de faptul că a înstrăinat bunuri aparţinând statului român şi a cheltuit abuziv anumite sume de bani ale armatei – după ce primise direct gradul de general-maior şi funcţia de şef al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (prin Decretul nr. 239 din 18 martie 1950 şi ordinul Marelui Stat Major nr. 12113 din 1 aprilie 1950), fără a avea o pregătire profesională care să-i confere dreptul de a fi general al armatei române şi comandant de armă.

Într-o situaţie similară au fost Leontin Sălăjan, Nicolae Ceauşescu, William Suder, Pavel Bejan şi Sterian Ţîrcă. Aceştia au fost chemaţi în rândul cadrelor active ale armatei şi au primit direct gradul de general-maior (primii trei menţionaţi), respectiv pe cel de colonel, prin decretele din 18 martie 1950 ale Prezidiului Marii Adunări Naţionale. La rândul său, fostul locţiitor politic al Comandamentului Trupelor de Securitate, generalul-maior Ştefan Iacob Bulan, a recunoscut la 5 februarie 1955 într-un raport trimis generalului-maior Corneliu Mănescu (şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi viitor ministru al Afacerilor Externe), faptul că „în afara cursului de perfecţionare, nu are la bază o şcoală militară superioară, iar cunoştinţele acumulate sunt mai mult din studiul individual şi munca practică (subl.n.)”.

Avioanele de vânătoare Messerschmitt 109 Ga-6 şi Lavocikin La-9, precum şi avioanele de transport Junkers 52 din escadrilele româneşti au fost utilizate şi după reorganizarea aviaţiei militare române (15 august 1953), iar în şedinţa din 22 iunie 1954 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. s-a hotărât că „în acţiunile aviaţiei de vânătoare vor fi folosite şi avioane cu piston [Me-109 şi La-9]”. Astfel, erau menajate aparatele cu reacţie IAK-23 (importate din U.R.S.S. în 1951), MiG-15, MiG-15 UTI, MiG-15 Bis şi S-102 (primite din U.R.S.S., respectiv Cehoslovacia, începând din anul 1952).

În aceeaşi perioadă, forţele aeriene poloneze foloseau pentru interceptarea ţintelor atât avioane de vânătoare IAK-9 P (model echipat cu un motor cu piston şi importat în anii 1947-1949 din U.R.S.S. – 93 de exemplare), cât şi IAK-uri 23 (primul fiind livrat de sovietici, în stare demontată, la 6 ianuarie 1951) şi MiG-uri 15 (în diferite variante). Acest aspect ne determină să presupunem faptul că Marele Stat Major sovietic a aprobat ca în România şi Polonia să fie utilizate în continuare avioane cu motoare clasice pentru interceptarea aparatelor considerate ostile, deşi era binecunoscut faptul că modelele respective erau uzate moral şi fizic.

Ca o primă concluzie, putem să afirmăm cu certitudine faptul că avioanele de vânătoare Messerschmitt 109 Ga-6 şi Lavocikin La-9 au fost în înzestrarea forţelor aeriene române, gata pentru executarea misiunilor de luptă, cel puţin până în vara anului 1954.

În acelaşi an, autorităţile comuniste de la Bucureşti au participat activ la acţiunile desfăşurate de diplomaţia sovietică pentru blocarea includerii Republicii Federale Germania în NATO şi Uniunea Europei Occidentale şi au recurs la întregul arsenal propagandistic pe care îl aveau la dispoziţie pentru a-şi justifica atitudinea respectivă în faţa propriului popor.

După încheierea a ceea ce s-a numit Conferinţa ţărilor europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa (Moscova, 29 noiembrie – 2 decembrie 1954), diplomaţia sovietică a accelerat acţiunile pentru înfiinţarea oficială a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. La campania respectivă s-a raliat Chivu Stoica. În seara zilei de marţi, 14 decembrie 1954, prim-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri a prezentat o declaraţie politică la postul de radio Bucureşti, care a avut următorul conţinut: „După cum se ştie, din iniţiativa cercurilor agresive din S.U.A., Anglia, Franţa au fost semnate recent la Paris o serie de acorduri, care prevăd remilitarizarea Germaniei occidentale şi atragerea ei în blocul nord-atlantic şi în alte grupări tot atât de agresive […] Dar, orice subestimare a primejdiei planurilor războinice constituie o greşeală de neiertat. Popoarele au datoria să fie din ce în ce mai vigilente. În ceea ce priveşte statele din lagărul păcii şi socialismului, ele nu se vor lăsa surprinse de evoluţia evenimentelor. În Declaraţia Conferinţei de la Moscova a fost înscrisă hotărârea unanimă a statelor participante ca, în cazul ratificării acordurilor de la Paris, ele să ia toate măsurile necesare pentru a ocroti munca paşnică a popoarelor noastre şi a asigura apărarea împotriva unei eventuale agresiuni. În acest scop şi numai în acest scop, ţările iubitoare de pace vor lua măsuri pentru întărirea mijloacelor lor de apărare, ele îşi vor uni eforturile luând măsuri comune în domeniul organizării forţelor lor armate şi a comandamentelor lor, precum şi alte măsuri necesare pentru întărirea capacităţii lor de apărare (subl.n.)”.

În săptămânile care au urmat după declaraţia lui Chivu Stoica din seara zilei de 14 decembrie 1954, autorităţile române au menţionat recomandările Consiliului Mondial al Păcii (o organizaţie internaţională prosovietică) pentru a promova o amplă campanie propagandistică de condamnare a celor care deţineau şi utilizau armele de nimicire în masă (cu referiri explicite la Statele Unite ale Americii). Totodată, în România au fost derulate o serie de acţiuni propagandistice în favoarea alcătuirii unui sistem integrat de securitate al statelor europene din blocul sovietic, cum ar fi: aprobarea Decretului privind încetarea stării de război cu Germania (martie 1955), intensificarea educaţiei patriotice în rândurile militarilor români şi reînfiinţarea Muzeului Militar Central.

În raportul nr. P.P. din 8 ianuarie 1955, generalul-maior Corneliu Mănescu a amintit, în primul rând, faptul că „Muzeul Militar Central se află închis din anul 1943, când palatul său din Parcul Libertăţii a fost distrus din ordinul lui [Ion] Antonescu şi [al ambasadorului german Manfred von] Killinger”. Apoi, şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei a expus situaţia în care se aflau colecţiile muzeului (evacuate la Sinaia în anul 1943 şi readuse la Bucureşti patru ani mai târziu, pentru a fi depozitate într-o clădire neterminată, insalubră şi lipsită de încălzire, situată pe Calea Şerban Vodă, la nr. 217) şi a precizat scopul pentru care a întocmit acel raport: „Reînvierea militarismului care a cotropit şi jefuit ţara noastră de două ori impune o muncă educativă a maselor ostăşeşti şi populare pe o linie mult mai categorică decât s-a făcut până acum. Muzeul Militar Central, prin colecţiile de care dispune, este în primul rând în măsură să contribuie la educarea patriotică a oamenilor muncii, prezentând în mod vizual tradiţiile de luptă ale poporului român, lupta şi ura lui împotriva cotropitorilor – nemţi şi turci –, frăţia de arme de-a lungul veacurilor cu poporul rus şi cu celelalte popoare vecine (subl.n.)”.

În încheierea raportului său, generalul-maior Corneliu Mănescu a propus redeschiderea Muzeul Militar Central în anul 1955, într-o clădire a Ministerului Forţelor Armate situată pe bulevardul Nicolae Bălcescu, la numărul 19.

Precizăm că situaţia expusă de şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei era inexactă, însă se potrivea cu preceptele luptei de clasă şi cu moda denigrării faptelor săvârşite de mareşalul Ion Antonescu. Concret, Palatul Artelor – unde s-a aflat, iniţial, sediul Muzeului Militar – a fost afectat în vara anului 1938 de un incendiu şi, la 10 noiembrie 1940, de cutremurul de pământ care a avut loc în România. Drept urmare, în 1943 s-a procedat la dărâmarea clădirii din Parcul Carol (redenumit Libertăţii, în perioada comunistă) şi, pe acel loc, urma să se realizeze „Cimitirul Eroilor Neamului” – un complex memorial format din „Monumentul Eroilor Neamului”, Muzeul Militar şi un cimitir (care avea prevăzute şi clădiri administrative). Acel plan a fost abandonat în 1944, după ocuparea României de către unităţile armatei sovietice şi autorităţile comuniste de la Bucureşti au neglijat locaţia respectivă până în decembrie 1958 – când Mormântul Eroului Necunoscut a fost demontat şi mutat la Mausoleul de la Mărăşeşti.

Revenind la raportul nr. P.P. din 8 ianuarie 1955 al generalului-maior Corneliu Mănescu, prim-locţiitorul ministrului Forţelor Armate şi şef al Marelui Stat Major l-a avizat favorabil şi a ordonat: „Luaţi clădirea în primire. Formaţi comisia indicată verbal pentru organizarea şi deschiderea Muzeului Militar”.

Pentru îndeplinirea ordinului dat de generalul Leontin Sălăjan, de preluare a clădirii care aparţinuse, la un moment dat, şi lui Alexandru Ioan Cuza, a fost constituită o comisie formată din reprezentanţi ai D.S.P.A., Marelui Stat Major, Muzeului Militar Central şi Comitetului Central al P.M.R. Totodată, s-a hotărât ca redeschiderea oficială a muzeului să se realizeze în cadrul unei festivităţi organizate în ziua de 9 mai 1955, probabil pentru a se oferi un fast deosebit ceremoniilor care marcau 10 ani de la înfrângerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial. În paralel cu acţiunea de la Muzeul Militar, la Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti urma să aibă loc, la 9 mai 1955, o adunare festivă consacrată sărbătoririi „Zilei Victoriei” – cu participarea unei gărzi de onoare, cu 11 drapele de luptă (în documentele din acea epocă, ziua de „9 mai” era popularizată cu denumirea de „Ziua Victoriei”).

Menţionăm faptul că R.F.G. a devenit în mod oficial al 15-lea stat membru al N.A.T.O. cu trei zile înainte de sărbătorirea de către comunişti a 10 ani de la înfrângerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial.

În acelaşi spirit, specific Războiului Rece, la Direcţia Superioară Politică a Armatei a fost întocmit un „Plan de muncă privind măsurile ce vor fi luate pentru intensificarea muncii de educare patriotică a militarilor Forţelor Armate şi de popularizare a armatei în rândul oamenilor muncii”. Acesta a fost trimis ministrului Forţelor Armate la 2 aprilie 1955, pentru a fi aprobat, şi se prevedea desfăşurarea unor ample acţiuni de propagandă în perioada aprilie-decembrie 1955.

Data de 9 mai 1955 nu a constituit, totuşi, momentul redeschiderii oficiale a Muzeului Militar Central. La 15 martie 1955, generalul-maior Corneliu Mănescu l-a informat pe generalul de armată Emil Bodnăraş despre faptul că nu avea fonduri pentru amenajarea sălilor de expunere, pentru asigurarea luminii electrice şi încălzirea corespunzătoare a clădirii ş.a. În plus, şeful D.S.P.A. semnala că Direcţia Generală de Construcţii şi Cazarea Trupelor nu avea alocată, în acel an, suma de 1,2 milioane de lei pentru a realiza lucrările de transformare şi amenajare a clădirii şi trebuia stabilit un fond suplimentar (400.000 lei) pentru ca Întreprinderea de Stat „Decorativa” să poată executa în semestrul II al anului 1955 lucrările solicitate de D.S.P.A. În consecinţă, generalul-maior Corneliu Mănescu a propus ministrului Forţelor Armate amânarea ceremoniei de redeschidere a Muzeului Militar Central pentru data de 2 octombrie 1955, prilej cu care se sărbătorea şi Ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro