Panda parenting este un stil de educație popular în Vest. Ce înseamnă și cum ajută la o relație echilibrată părinți-copii

Părinții își doresc copii independenți care să ia singuri cele mai bune decizii odată ce părăsesc casa în care au crescut. Cum ajungi însă ca părinte să crești un astfel de copil? Pentru cei preocupați să dezvolte în copiii lor acele insticte bune care să-i ajute să se descurce și atunci când nu mai sunt sub supravegherea părinților, o soluție poate fi stilul de educație de tip „panda”. Ce înseamnă asta și cum se aplică în relația cu copiii?

Sintagma de „panda parenting”  a fost utilizată pentru prima oară de către autoarea Esther Wojcicki – mamă a două dintre cele mai bogate femei din America – în cartea sa How to Raise Successful People: Simple Lessons for Radical Results – Cum să crești viitori oameni de succes:lecții simple pentru rezultate radicale.

Panda parenting este un concept de educație, din ce în ce mai popular în America și Europa de Vest unde părinții au acces la resurse de informare, inspirat de comportamentul pe care femelele panda îl au față de puii lor. Acestea sunt grijulii și atente cu puii lor, dar le permit să se aventureze în mediul înconjurător, atunci când sunt pregătiți.

Echilibru între protecție și independență

În esență, conceptul de educație se axează pe menținerea unui echilibru între protecție și independență și pe consolidarea unei legături de încredere între părinte și copil. Părinții „panda” oferă sprijin emoțional și concret copiilor lor, dar le permit acestora să exploreze lumea pe propria piele, învățând din greșeli. Un astfel de stil de educație dezvoltă autonomia copilului și capacitatea lui de a se adapta de o manieră pozitivă la situații nefavorabile, de a se replia atunci când greșesc.

Părinții „panda” îi lasă pe copii să exploreze în propriile lor condiții, creând o legătură de înțelegere și compasiune, și nu încearcă să-i controleze la fiecare pas așa cum tind să facă părinții „elicopter”. Părinții „panda” consideră că rolul lor este mai degrabă acela de a asigura fundalul, mai ales de a-și susține și hrăni copiii.

Copilul alege, părintele sprijină

„Succesul ajunge să fie determinat de ceea ce alege copilul și nu neapărat de speranțele și obiectivele pe care le au părinții”, a subliniat Reena Patel, psiholog și analist comportamental, citată de parents.com. 

Rezumând, principiile de bază ale acestui sti de educație rezidă în independența copilului care este încurajat să-și rezolve singur problemele atunci când poate, pe susținerea lui emoțională din partea părinților, mai ales în momentele dificile, în învățarea prin experiență, greșelile nefiind altceva decât oportunități de învățare, în flexibilitate și echilibru între prea multă libertate și prea multă intervenție.

În cartea sa, Ester Wojcicki vorbește despre acronimul „TRICK” – care înseamnă încredere, respect, independență, colaborare și bunătate. „Mamele panda nu sunt leneșe. Ceea ce fac ele este să le ofere copiilor suporturi care să le susțină libertatea. În loc să intervină mereu, ele ajută doar atunci când este nevoie”, a explicat Wojcicki.

Wojcicki a mai spus că ea le-a permis fiicelor ei să meargă singure la școală sau să renunțe la a mai studia un instrument muzical, atunci când nu au mai fost interesate. Părinții „panda” le permit copiilor să facă lucruri pentru ei înșiși, fără să le stea în cale. Asta nu înseamnă că părinții sunt nepăsători. 

La rândul ei, psihologul Lilit Ayrapetyan a subliniat pentru site-ul mai sus citat că „părintele panda îi oferă copilului său libertatea de a explora și de a face greșeli. Oferindu-le spațiu pentru rezolvarea problemelor și pentru a face față provocărilor pe cont propriu, ei își construiesc capacitatea de rezistență și își sporesc încrederea în abilitățile lor.”

Bloggerul englez Tom Briggs a declarat recent pentru Global News experiența sa de părinte panda: „Tocmai mi-am dat seama că sunt un părinte panda, pentru că ceea ce am citit referitor la acest subiect se potrivește cu abordarea mea. Și anume că încerc să-mi ghidez copiii cu blândețe, decât să fac prea multe lucruri în locul lor. Evident că sunt acolo dacă au nevoie de ajutor din partea mea, dar este important să li se permită copiilor să învețe în condițiile lor, în limitele raționalului.”

Diferențe între „panda parenting” și alte stiluri

Există trăsături care diferențiază stilurile de educație și care s-au impus ca atare. Astfel, comparativ cu părinții „elicopter”, cei „panda” nu se axează pe controlul excesiv. Ei nu sunt mereu în preajma copilului pentru a-i supraveghea fiecare pas. „Panda parenting”, pe de altă parte, presupune să fii prezent și disponibil dacă este nevoie de tine, dar să permiți copilului să înfrunte provocările.

Părinții „tigru” țin la disciplina strictă și muncă susținută pentru obținerea rezultatelor remarcabile. „Panda” însă mizează pe echilibru, lăsând loc pentru învățare prin experiență și exprimare personală.

Comparativ cu parenting-ul „leneș” – „free-range” care presupune o libertate totală din partea părinților față de copiii lor, parenting-ul „panda” menține o implicare activă a părintelui, dar fără a sufoca copilul.

Susținătorii stilului de educație „panda” au identificat beneficii atât pentru copii, cât și pentru părinți. Astfel, copiii învață să gestioneze singuri situațiile dificile și să găsească soluții care să-i ajute să meargă mai departe, lucru care le consolidează încrederea în sine. Ei învață să ia decizii și să-și asume responsabilități. În același timp, relațiile părinte/copil sunt sănătoase, copiii percep din partea părinților susținerea și nu se simt constrânși să facă ce vor aceștia. Totodată, copiii crescuți în acest fel devine capabili să se descurce în situații noi și imprevizibile, deci au abilități de adaptare mai bine dezvoltate.

De partea cealaltă, părinții „panda” sunt martorii înfloririi creativității copiilor lor, sunt mai relaxați, mai empatici, mai flexibili și au o mai mare încredere în copiii lor.

Ca și în alte stiluri de educație și aici există și dezavantaje. Uneori, poate fi dificil pentru un părinte să găsească acel echilibru între suport și autonomia acordată copilului. Stilul nu se potrivește neapărat copiilor mai sensibili, mai anxioși, care au nevoie de mai multă ghidare, ci trebuie ținut cont de personalitatea copilului.

Sfaturi pentru părinții care vor să aplice acel stil de a crește copii

Stabiliți limite clare și ferme. Este important ca copilul să știe unde sunt limitele atunci când vine vorba de un comportament acceptabil în familie sau în afara ei și unul inacceptabil. De exemplu, de ce e în regulă să te cațeri pe pereții sălii de sport, dar nu e în regulă să îmbrâncești alți copii la locul de joacă.

Dezvoltați o comunicare constantă. Copiii au nevoie să fie auziți și ascultați, mai ales cei care devin anxioși atunci când sunt puși să ia decizii importante, așa că fiți deschiși atunci când vine vorba despre sentimentele lor referitoare la orice, de la regulile care trebuie respectate acasă și până la dinamica familială.

Încurajați rezolvarea problemelor. În loc să rezolvați problema în locul lui ajutați-l cu întrebări de tipul „Ce crezi că ar ajuta?” sau „Ce ai putea încerca în continuare?”

Fiți calm și încrezător. Un copil care-și vede părintele reacționând cu calm și încredere atunci când are în față o problemă de rezolvat va învăța și el să reproducă aceeași abordare în propria lui viață și va reuși să-și regleze mai ușor propriile emoții.

Apreciați orice pas înainte făcut de copil și efortul lui de a se comporta bine, chiar și atunci când nu realizează tot ce și-a propus.

Permiteți consecințelor să se facă simțite. În cadrul unor limite de siguranță, copiilor trebuie să li se permită să dea greș și să-și asume urmările. Așa învață să ia decizii mai bune în viitor.
Verificați-vă în mod regulat copiii! Independența este un comportament care se învață. Nu dintr-o dată, ci pas cu pas, astfel că e nevoie ca părinții să fie prezenți atunci când cei mici au nevoie de sprijin.

Sursa foto: Dreamstime.com