Opinie de politician. Școala românească – a fi sau a nu fi autorizat ISU

Anul de grație 2020. Românii au ales un președinte care le-a promis, printre altele, o Românie educată. Eu cred că pentru a putea transforma acest vis în realitate, trebuie mai întâi să ne asigurăm că toți copiii acestei țări învață în școli care le oferă condiții decente și siguranță. Așadar, la sfârșitul anului trecut, cand se împlineau aproape 4 ani de la incendiul din Colectiv am adresat o întrebare Ministerului Educației cu privire la situația unităților școlare fără avizări/ autorizări privind prevenirea și stingerea incendiilor.

Am fost informat că, dintr-un total de 25.729 de clădiri în care se desfășoară activități educaționale, 4204 nu au această autorizație. Conform Ministerului Educației, răspunderea revine în principal autorităților locale (primării) ce administrează clădirile, instituția sa neputând decât să „identifice problemele de natură investițională” care stau în calea obținerii autorizațiilor necesare și să ceară Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (actualul Minister al Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației) alocarea de fonduri prin PNDL.

Despre acest program s-a mai vorbit, la fel și despre corupția, politizarea excesivă și lipsa de eficiență în cheltuirea banului public. Însă, reabilitatea școlilor se poate face și din bugetul primăriilor sau cu ajutorul Consiliului Județean, nu doar așteptând bani de centru. Cu alte cuvinte, „omul”, nu ministerul, sfințește locul. Surprinzător este astfel faptul că răspunsul arată un număr mare de astfel de cazuri în județe considerate bogate. Astfel în București există 344 de unități fără autorizație ISU acestea reprezentând 42% din total, în Ilfov 141 reprezentând 41% din total, în județul Cluj 330 de unități (36%), în județul Brașov 184 (30%). Aceste județe înregistrează cifre fruntașe în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor. La polul opus, cu cel mai mic număr de unități neautorizate se află județele Botoșani (17 unități, 2%), Gorj (22 unități, 3%) și Sălaj (25 unități, sub 7%).

Un alt aspect interesant este paragraful prin care ministerul ne informează că, „deși autorizația este obligatorie conform legislației în vigoare”, ne mulțumim, oficial cu „anumite măsuri privind securitatea la incendiu, la nivel minimal dar suficient.” Mai mult, se afirmă că, „existenta autorizației nu exclude posibilitatea producerii unui incendiu, după cum lipsa acesteia nu induce neaparat faptul că obiectivul este nesigur.” Cu alte cuvinte, autorizarea ISU, de fapt, nu prea contează. Sau, altfel spus, avem legi, dar ele sunt facultative și pe alocuri irelevante.

Acest răspuns arată neputința Ministerului Educației în acest domeniu dar și un oarecare grad de cinism. În opinia mea, ambele s-au concretizat prin adoptarea Legii nr. 230/2019 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 23/2019. La 4 ani de la Colectiv (noiembrie 2019) soluția găsită de Guvern și consfințită de Parlament cu privire la blocajele ce au survenit în lipsa capacității Statului de a găsi o soluție pentru ca toate clădirile în care se desfășoară activități de învățământ să fie sigure în cazul producerii unui incendiu a fost „instituirea unor derogări și prorogarea unor termene.” Concret, legea prevede că, în evaluarea capacității instituționale, criteriul «baza materială» nu mai cuprinde autorizația de securitate la incendiu. În același timp, face o nouă încercare de a găsi soluții miraculoase prin mutarea obligației de a asigura condițiile de funcționare, „inclusiv obținerea și menținerea autorizației de securitate la incendiu” în sarcina autorităților administrației publice locale, respectiv a proprietarilor de imobilelor în care se desfășoară activități de învățământ. Fără a spune că măsura este nejustificată, este de urmărit care este termenul în care ea va produce efecte reale și benefice. Până atunci însă, unitățile neacreditate își pot continua activitatea, evitându-se astfel riscul de nerecunoaștere a studiilor pentru elevii școlarizați în instituții fără acreditare odată cu ridicarea autorizației de funcționare. Nu sunt evitate însă, în continuare, riscurile ce ar putea surveni în urma unui incendiu.

De menționat și faptul că, în motivarea proiectului de lege se arăta că măsura a survenit pe fondul depășirii termenul de 2 ani pentru depunerea cererii de acreditare în numeroase unități de învățământ, de stat și particulare, justificarea oferită fiind, printre altele, lipsa avizului de securitate la incendiu sau a avizului sanitar de funcționare.

De reținut și faptul că forma inițială (aprilie 2019) a propunerii de mai sus acorda derogarea în cauză doar învățământului de stat, ulterior revenindu-se asupra acestui aspect.

La începutul anului 2020, și la peste 4 ani de la tragicul eveniment din Colectiv, având în vedere cele menționate mai sus, nu pot să evit cel puțin 3 întrebări:

1. Sunt copiii noștri cu adevărat în siguranță la școală? Dincolo de derogări și mutarea responsabilității dintr-o parte în alta, ASTĂZI, chiar în acest moment, care ar putea fi impactul real al unui incendiu survenit în clădiri fără autorizație ISU, mai vechi sau mai noi, în care zeci sau sute de elevi învață simultan (unele dintre ele încălzite chiar în acest moment cu sobe pe lemn), fără suficiente posibilități de evacuare rapidă, fără dotările necesare în ceea ce privește protecția la incendiu?

2. Care sunt măsurile concrete pe care legiuitorul ar trebui să le ia pentru a apăra cât mai bine interesul copiilor/ al cetățenilor și a evita, în același timp, crearea unei birocrații excesive?

La acest moment, ne aflăm în fața unei dileme. În cazul în care legislația privind măsurile de protecție la incendiu este bine întocmită, cu sau fără acreditare ARACIP, copiii care învață în cele 4204 de clădiri administrate de Stat dar fără autorizație ISU nu sunt în siguranță! Este nevoie de măsuri urgente pentru remedierea situației și nu de derogări și prorogări.

În cazul în care suntem în siguranță și fără respectarea anumitor prevederi din legislație, înseamnă că reglementări inutile consumă nervii, banii și timpul celor care se străduiesc inutil să le îndeplinească. Ele alimentează astfel un sistem paralel în care, cei care vor să le ocolească fie recurg la corupție (în cazul agenților privați mai ales), fie încalcă flagrant și fără jenă legislația în vigoare (în cazul instituțiilor de stat).

3. În cazul în care și după trecerea răspunderii obținerii autorizației în sarcina autorităților locale sau a proprietarilor imobilului (în cazul actorilor privați), situația va continua, școlile particulare (dar și societățile comerciale, dezvoltatorii imobiliari, magazinele, spitalele private, etc) vor beneficia de aceeași acceptare a „irelevanței” respectării normelor legale de protecție la incendii ca și instituțiile de stat? Cea mai proastă soluție ar fi ca organele de control, Guvernul și chiar legiuitorul să încidă ochii în toate cazurile de nerespectare a legislației.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro