Dumnezeu al meu

Când, împreună cu Andrei Pleșu, am făcut proiectul volumului Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai importantă temă a muritorilor, am hotărât ca schimbul nostru epistolar să nu depășească zece scrisori. Întrucât s-a întâmplat ca să deschid eu discuția, Andrei Pleșu a închis-o în mod firesc, revenindu-i să scrie cea de a zecea scrisoare. Prefigurat astfel, dialogul s-a oprit însă tocmai în clipa în care, cel puțin pentru mine, își atinsese akmé-ul, punctul de culminație. Nemaiputând să-mi exprim în volum gândurile pe care mi le stârnise ultima lui epistolă, ca și cele care au urmat apariției și promovării cărții, am rămas frustrat. Ba chiar insuportabil de frustrat! Mă trezeam stând în continuare de vorbă cu prietenul meu, peroram în gând din ce în ce mai avântat, mi se părea că esențialul din ce-i spusesem nu ajunsese la el. Era vina mea? Nu știusem oare să exprim ce voisem îndeajuns de limpede și articulat? Era vina lui? Intrase oare în dialog cu un punct de vedere deja conturat și nu mai avusese urechea liberă pentru a mă auzi?

Iată de ce am hotărât să strâng aceste gânduri, în prelungirea celei de a noua scrisori din volum, sub un titlu care pare să fie încă mai insolent decât cel al volumului intitulat Isus al meu. Sper ca această nouă „luare în posesie”, de astă dată a Tatălui, să nu fie percepută ca secvență a unui scenariu de prost-gust gândit în doi timpi. Tot ce am vrut, scriind aceste pagini, a fost să marchez dezvolarea – și poate capătul – unui gând în mers.

***

Oricât de justificat ne apare un gest atipic, simțim nevoia să-l confirmăm printr-unul similar, făcut de altul, ca și cum ne-ar fi totuși frică de singurătatea (și disonanța) în care ne instalăm deodată asumându-l. Nu e ușor să pleci singur la drum, știind că poate singur vei rămâne până la sfârșitul lui.

Când am scris – cu inima împăcată – Isus al meu, am realizat că fac totuși ceva în răspăr, ceva oarecum „necuviincios”, pentru unii de-a dreptul o blasfemie, și gândul acesta m-a tulburat. Cartea se născuse târziu, urmând firul ascuns al unui parcurs de care mă mulțumisem să mă mir în tăcere, lipsindu-mi o vreme atât curajul cât și cuvintele care ar fi putut articula dezbaterea mea interioară. Nimeni în jurul meu nu simțise de-a lungul anilor nevoia unei deschideri a discuției, a unei interogări, a exprimării unei îndoieli. Riscul era, dacă o făceai, să fii trecut de îndată în tabăra ateiștilor. Orice invitație de a pune în cauză formulările „dreptei credințe” era taxată ca impie și deplasată și asociată, ca stilistică a gândirii, cu propaganda oficială. Până și Noica, la începutul Jurnalului de la Păltiniș, declarase că hermeneutica lui scormonitoare, cu care se apropia de fiecare carte mare a lumii, nu cutezase să interpreteze în cheie proprie Evangheliile: „Cartea lui Isus, nu cel din Nazaret, ci cartea lui Isus Cristos, n-am îndrăznit niciodată s-o anexez cultural şi simt că n-aş avea niciodată dreptul să fac din ea obiect al hermeneuticii; nu-i pot da numele meu.“

De-a lungul vieții mi se dăduse așadar la tot pasul de înțeles că există pe lume lucruri pe care se cuvine să le iei ca atare, pe care n-ai voie să le gândești, ci doar să le crezi în orb, așa cum le-ai primit. Ele fuseseră gândite din străvechime pentru noi toți, iar chestionarea lor era un păcat, era inițiativa neinspirată a cuiva care forțează o ușă închisă. Iar o pornire atât de păcătoasă nu se putea solda decât cu smintirea de sine. Cel puțin așa i-a spus un preot enoriașului care s-a dus să-l întrebe dacă-i dă voie să citească volumul Isus al meu. „S-ar putea să nu ai suficiente cunoștințe pentru a-l înțelege. Dar, dacă-l vei înțelege, s-ar putea să te smintești.”

Am tras încă o dată concluzia că, atunci când vine vorba de Dumnezeu, mai toată lumea crede că trebuie să gândești prin delegație. De fapt, toată viața mi se dăduse de înțeles că libertatea mea înceta în fața acelui numinosum la care doar „alții” (sau, mai grav, o instituție) au avut sau au acces. Eram condamnat, așadar, ca în „anumite privințe” să rămân o ființă cu mintea încă necoaptă, căreia altul era chemat să-i dicteze o conduită. Trebuia să accept că așa e firesc. Obligația mea moral-intelectuală de om liber, menit să iasă din minoratul mental și să cântărească totul cu mintea lui, trebuia de astă dată pusă în paranteză.

Cei mai apropiați prieteni îmi dăduseră de înțeles că orice interogare liberă în marginea credinței te face ridicol. Nu era loc de nedumeriri când intrai pe teritoriul credinței. A nu putea crede „spontan”, a te întreba sau a te îndoi în privința „celor sfinte” echivala cu un handicap. Propozițiile credinței, mi ne dădea de înțeles, deși rostite în limba oamenilor, erau de fapt supraomenești, căci la origini fuseseră rostite de Fiu în limba Tatălui și trimiteau inițial la o lume nefamiliară, deși singura „adevărată”. Ele erau datorate unui sistem de transmitere al cărui mecanism îmi scăpa cu desăvârșire. Cuvântul-căluș, în fața căruia nu-mi rămânea decât să cad în genunchi, era revelație.

Când, în ceasul al doisprezecelea (la 78 de ani!), am început să scriu cartea despre Isus, n-am vrut să caut predecesori și aliați care ar fi putut să-mi servească ca alibi pentru libertatea pe care mi-o luam spunând, în sfârșit, ce cred. Să judec cu mintea mea însemna în aceeași măsură: fără „tovarăși de drum”. Voiam să fiu față de ei la fel de liber pe cât mă simțeam, scriind, de cei care-mi înăbușiseră pornirea de a mă îndoi sau întreba. Așadar, fără ateiști antici, fără iluminiști francezi, fără Shelley sau Feuerbach, fără Marx, desigur, pe care-l detestam de pe băncile facultății, cu atât mai puțin fără leniniști care transformau bisericile în depozite de cartofi și care-ți închideau gura cu un glonț în ceafă. Nu mă recunoșteam în nici unul dintre aceștia și orice alăturare de ei o resimțeam ca vexațiune.

De fapt, gestul meu de emancipare avea o justificare mai degrabă „provincială”, avea rădăcini tocmai în mediul în care mă învârteam. Istoria credinței românești era a unei Biserici pravoslavnice, extrem de sigure de mandatul ei, necruțătoare cu celelalte ramuri ale creștinismului („catolicii și protestanții sunt oastea Satanei”, îmi explicase un sfânt părinte la mănăstirea Prodromu) și incompatibile cu „reformele” și cu punerea în discuție a calității catehice și morale a slujitorilor ei. Era o Biserică care-și clădise puterea pe supușenia enoriașilor, iar pe umilitatea lor, soclul unei trufii nemaipomenite.

Gestul meu de „emancipare” se năștea din nevoia de decantare, de despărțire a apelor, de filtrare, de fapt din nevoia acută de a înțelege cum a fost cu putință cea mai mare „gândire în turmă” din istoria omenirii. Pe care, în țara mea, o descopeream funcționând exponențial la pocesiuni, la sărutat de icoane și moaște sau la împărtășanii, când lingurița, aseptizată de Sfântul Duh, era plimbată dintr-o gură în alta. Gestul meu era expresia unei trăiri ale cărei emoții, câtă vreme le țineam ascunse, mă coborau în ochii mei. Știam că, expunându-le, n-aveam să mă aștept la bunăvoință de la cei din jur. Însă nu doream să rănesc credințe întremătoare, nici să îmi impun „adevărul”. Culmea e că singurul aliat pe care am simțit nevoia să mi-l iau împotriva prietenilor cucerniciți, împotriva vorbirilor înalte din anvon și al parcursului atât de discutabil al Bisericii – a fost Isus însuși, despre a cărui apariție un filozof din Estul Europei a spus că era necesară ca să putem percepe amploarea ticăloșiei umane.

Înclinația de a crede, tămăduitor, în litera unui mit nu m-a contrariat niciodată. Puteam prea bine să înțeleg că oamenii în genere au mai multă nevoie de speranța în nemurire decât de luciditate sau de o cunoaștere cât de cât întemeiată. Nu credința „omului simplu” mă punea pe gânduri. Cu ea nu aveam nimic de împărțit. Ceea ce mă stupefia era baletul mental de care mă izbeam la oamenii cultivați din jurul meu. Bagheta magică a credinței, de îndată ce atingea mintea rațională a omului matur, reînvia teritoriul basmului și al copilăriei: mitul putea fi citit în litera lui, iar dogma, în pofida iraționalului ei, era acceptată cu firescul cu care ne înclinăm în fața legii gravitației. Cu ce ușurință se recurgea la sofism! La ce exerciții de contorsionism își supuneau gândirea drept-credicioșii când argumentele le lipseau! La limită, dacă aveau senzația că le pui crezul la îndoială, îți dădeau de înțeles că – datorită unei insuficiențe spirituale – n-aveai acces la o treaptă a subtilității pe care, printr-o dotare privilegiată, lor le fusese dat să pășească. Dacă nu te huleau, se mulțumeau să te căineze, privindu-te, plini de milă, ca „damnat”. Sau îți promiteau consolator – așa cum a făcut poetul Ioan Alexandru la 25 de ani cu Cioran, după ce a citit Le Mauvais Démiurge – că se vor ruga pentru tine, punând, din iubire frățească, umărul la mântuirea ta. Căci ei cunoșteau Adevărul!

Atunci am descoperit acel „defect” mental pe care, strict „tehnic”, l-aș numi prostia paradoxală. De multe ori, când discuția se mută pe tărâmul religiei sau al politicii, această stranie specie a prostiei însoțește și deformează mințile cele mai strălucite. Știu, desigur, că e foarte riscant să comentezi prostia, de vreme ce, făcând-o, dai de înțeles că tu te excluzi din ea. De fapt așa și e. Cel puțin, în acest moment, vorbind cum vorbesc, mă exclud. Întrebarea e însă: în ce condiții ai voie s-o faci? În ce condiții poți pretinde că ai evadat de pe teritoriul prostiei trufașe?

***

Deși înnăscută, prostia nu e o tară pe viață, ci doar locul în care luăm startul în existență. Așadar, ne naștem toți proști, dar depinde până la urmă de noi să nu rămânem așa. Jung are, în sensul acesta, în volumul lui de Amintiri, o splendidă reflecție despre prostie:

„Oare ce erau oamenii? Se nășteau proști și orbi asemenea cățelușilor, asemenea tuturor făpturilor Domnului, înzestrați cu cea mai sărăcăcioasă lumină, care nu poate lumina bezna în care orbecăie ei.
De asta eram sigur și la fel eram și de faptul că nici unul din teologii pe care-i cunoșteam nu văzuse cu propriii ochi «lumina care luminează în întuneric»”.

Rezultă că rămânem proști dacă nu facem exerciții de deschidere a ochilor minții, dacă ne complacem în confortul de a privi lumea de la fereastra prin care ne-am obișnuit s-o privim, dacă lăsăm gândirea să se sleiască, mulțumindu-ne doar cu o modestă exersare a capacității de înțelegere. Pe scurt, dacă ne place să rămânem toată viața „cățeluși” nou născuți. Prostia, mai presus de orice, este in-sistentă, rămânere tenace în tot ce primim de-a gata, refuz de a cumpăni și de a întoarce pe toate fețele certitudinile moștenite. Nu ne încumetăm să le supunem periodic unui exament care, prin acceptare sau respingere, le va selecta, integrându-le în cele din urmă, ca fiind ale noastre o vreme, în capitalul nostru mental. Căci cum altfel am putea ajunge la suprema libertate, cea de a gândi pe cont propriu? Adevărul e că, în identitatea lui suverană, eul meu este subminat în permanență de tabieturile gândirii.

Tot Jung spune: „Este sensul existenței mele ca viața să-mi poată pune o întrebare. (…) Iar eu trebuie să furnizez răspunsul meu, căci altfel sunt redus la răspunsul pe care mi-l va da lumea”. Or tocmai asta se întâmplă cu majoritatea oamenilor. Răspunzând cam toți la fel la întrebarea pe care ne-o pune viața, preferăm să ne luăm înțelegerea lucrurilor de unde putem, de unde ne e la îndemână, din rutina colectivă a gândirii unde lucrurile sunt, toate, explicate la pachet. Așa se face că cei care orbecăie ajung să îți explice, drastic și imperativ, ce și cum trebuie să vezi. De ce? Pentru că, atunci când se trezesc instalați în confortul unui adăpost ridicat de alții, ce rost mai are chinul ascezei cunoașterii și înțelegerii în singurătate?

***

Prietenul meu mi se plânge de ani și ani că nu reușește să afle care este sensul existenței umane. Unul valabil pentru toate viețile. Sensul Vieții. Și mă gândesc să-i aduc sub ochi această propoziție din Amintirile lui Jung: „Pe cât putem discerne, unicul sens al existenței umane este să aprindă o lumină în tenebrele ființei ca atare”. Și îmi vine în minte iar și iar răspunsul pe care mi l-a dat Alexandru Dragomir când l-am întrebat de ce citește la nesfârșit marii gânditori ai lumii, de vreme ce nu vrea să publice nimic. „Pentru că vreau să înțeleg. Nu vreau să mor bou”, a fost răspunsul. Cei mai mulți dintre noi trăim fără să fi înțeles nimic sau fără să ne fi propus să înțelegem ceva. Ce m-a născut pe mine cu adevărat, spune Jung, a fost „o sete pasionată de a înțelege”.

La 11-12 ani, începe să-și pună întrebări în legătură cu felul în care lucrează Dumnezeu în lume. Încearcă o discuție lămuritoare cu tatăl lui, care era paroh, dar își dă seama că acestuia îi era pur și simplu frică de întrebări care puneau în discuție cadrul teologic fixat în urmă cu șaisprezece secole. La 18 ani, Jung face o ultimă încercare. „Însă discuțiile noastre aveau întotdeauna un sfârșit nesatisfăcător. Îl iritau și îl întristau. «Ah, prostii, obișnuia să spună, tu vrei mereu să gândești. Nu trebuie să gândești, ci să crezi.»”

Atunci, spune Jung, „mi-am dat toată silința să mă forțez să cred fără a înțelege”. Dar nu reușește. Cum se făcea, se întreba el, că oamenii purtau răspunderea păcatului, deși Dumnezeu îi crease în așa fel încât fuseseră nevoiți să păcătuiască? Cu toate acestea, Dumnezeu interzicea păcatul și îl pedepsea cu osânda veșnică în focul iadului.

„Adam și Eva sunt primii oameni; ei n-au avut părinți, ci au fost creați direct de Dumnezeu, au fost creați în mod intenționat astfel. Ei n-au avut de ales, ci au trebuit să fie așa cum îi făcuse Dumnezeu. Nici măcar nu știau cum ar fi putut fi altfel. Erau făpturi desăvârșite ale Domnului, căci El creează numai perfecțiunea, și totuși au comis primul păcat, pentru că au făcut ceea ce Dumnezeu n-a vrut. Cum de a fost posibil? Ei n-ar fi putut să facă așa ceva, dacă Dumnezeu n-ar fi pus în ei această posibilitate. Asta reiese și din prezența șarpelui, pe care Dumnezeu îl crease încă înainte de a-i crea pe ei, evident cu scopul ca el să-i ducă în ispită pe Adam și pe Eva. Dumnezeu în omniștiința Sa a orânduit totul astfel, ca primii părinți să trebuiască să comită păcatul. A fost deci intenția lui Dumnezeu ca ei să păcătuiască.”

Încă adolescent, Jung își dă seama că tatăl său, când era vorba de probleme religioase, „avea oroare de orice gândire”. În biblioteca sa, observă el, nu existau filozofi, care „erau suspecți pentru că gândeau”.

„Tata voia să se mulțumească cu credința, dar credința nu i-a fost credincioasă. De multe ori sacrificium intellectus se răsplătește astfel. (…) O acceptare oarbă nu duce nicicând la soluție, ci în cel mai bun caz la stagnare – și problema trece astfel în sarcina generației următoare.”

Acesta rămâne, de două mii de ani încoace, scandalul Bisericii creștine: interzicerea gândirii, interdicția de a formula și a privi în față aporiile teologiei. Biserica a crezut mereu că poate bloca printr-o poruncă cea mai importantă libertate, cea a interogativității, a îndoielii și a gândirii. A crezut mereu că-și poate lua ca aliat biciul afuriseniei și „focul purificator” al rugului împotriva darului, cu adevărat divin, al gândirii individuate. N-a făcut, de când există, decât să ricoșeze pe coaja întrebărilor pe care și le pun cei ce au dreptul să caute sau să primească un răspuns. „…și problema trece astfel în sarcina generației următoare”. Altfel spus, instituționalizarea credinței s-a soldat de la bun început cu nerespectarea rațiunii individuale. Condamnarea ereziei, a „dreptului de examinare”, a fost primul simptom al disprețului manifestat de Biserică la adresa „libertății legitime a gândirii umane”.

Cu atentatul la libertatea gândirii și a exprimării ei, propriu mai tuturor religiilor, începe coșmarul umanității. Prin el se iscă „flacăra și nebunia” fanatismului, prin el intră în lume înjosirea individului, cruzimea în forme extreme și crima cu program. Prin el, cu vorbele lui Cioran, are loc „trecerea de la logică la epilepsie”. Așa cum paradoxul relației maestru-discipol este că discipolul își obține libertatea la capătul unui prealabil act de supunere asumată, tot astfel cel mai greu lucru pentru un ideal religios este să obțină supunerea în mod liber. Lucrul acesta l-a spus explicit cel mai important istoric francez al secolului al XIX-lea:

„Pretenția de a impune cu forța credința sau de a o pedepsi din punct de vedere material (…), în aceasta constă eroarea care, deja cu mult înainte de secolul al V-lea, pătrunsese în Biserică și care a costat-o cel mai scump”. (…) Pentru ca religiile să-și îndeplinească într-adevăr sarcina, trebuie ca ele să fie acceptate chiar de către libertate, trebuie ca omul să se supună, dar voluntar, liber, și să-și păstreze libertatea în cadrul supunerii lui”.

Or, creștinismul nu a făcut asta și așa se face că Biserica a devenit forța cea mai conservatoare din istorie. Ea nu avansează reformând și reformulând, ci conservând articolele credinței care cad firesc în desuetudine la o vreme după ce un Conciliu sau un sinod se grăbesc să le bată în cuie pentru eternitate. Și, astfel, „apa vie” și izvorul autentic al spuselor evanghelice seacă, în loc să fie, de vreme ce sunt vii șinesecate, suportul pentru împrospătarea din mers a credinței. Ce amputare a demnității să-i obligi pe oameni să se țină cu dinții de la o generație la alta de imperativul nemaigândirii! Există oare un exemplu mai bun de „încremenire în proiect” decât cel al idiomului bisericesc?

***

Dumnezeu nu este Tatăl stelelor, apelor, copacilor, munților, pisicilor, cățelușilor și girafelor. Dumnezeu nu e măreț ca „demiurg”, ca bricoleur al naturii. Asta e viziunea primitivă despre sublim a omului preistoric, care-și măsoară micimea și neajutorarea proiectându-le pe măreția fenomenelor naturii dezlănțuite. De aici conjuncția fatală între divin și urieșescul naturii. Ce bine ar fi dacă de originea universului, de galaxii, eclipse, tunete și tsunamiuri, sau de enorma varietate a ființelor vii, ar fi lăsați să se ocupe fizicienii, meteorologii și naturaliștii! Căci nu-l putem jigni pe Dumnezeu făcându-l răspunzător pentru ceva care e străin de esența sa. Pentru că este spirit, Dumnezeu apare doar odată cu spiritul. Abia odată cu noi, El ajunge să se miște în propriul lui element. El prinde rădăcini și crește odată ce survine în lume infinitul lăuntric.

De aceea Dumnezeu nu poate să existe decât ca a priori al unui mediu spiritual, orice aducere a lui în contact cu spațiul sau materia fiind o contradicție în termeni. Începutul măreț al simbolului de la Niceea reprezintă ratarea însăși a esenței dumnezeirii: „Cred într-unul Dumnezeu (…), făcătorul cerului și al pământului…”. Dumnezeu nu e artizan, și atelierul Creației nu devine dintr-odată veridic dacă e situat în indefinitul lui „sus”, în nicăieri și departe, cât mai departe de noi. Există o galaxie nu mai puțin impozantă care apare în lume odată cu spiritul uman, în acea vastitate pe care noi o conținem fără să o putem cuprinde. Acolo e mediul lui Dumnezeu, acolo sunt infinitatea și măreția Lui, în „vastele «cămări» ale spiritului” (Sf. Augustin), nu în spațialitate, vizibil și cantitativ. Când am vorbit de „relocarea” lui Dumnezeu, am folosit o metaforă care trimite la nevoia schimbării direcției teologiei, și nu la mutarea lui Dumnezeu dintr-un loc în altul.

***

Întrebarea „unde se află Dumnezeu, unde «locuiește»”? e una secundară în raport cu „dacă Dumnezeu există, ce este El?”. Or, răspunsul „Dumnezeu e peste tot”, pe care l-am auzit adesea, îi face indiscernabilă esența. E oare Dumnezeu „peste tot”? Nu cumva în felul acesta îi abolim esența? Face parte și mlaștina din Creația lui? Și șobolanii, rechinii și hienele? La capătul zilei în care le-a făcut, ce motiv avea Creatorul să fie mulțumit de ele? A fost oare și când a văzut cum se devorează viețuitoarele între ele? Ca să-i salvezi esența spirituală, trebuie să-l decuplezi pe Dumnezeu de fizică, chimie și biologie, adică de apariția și devenirea lumii materiale, care sunt mult mai lesne explicabile prin descoperirea legilor naturii. Nu există nici un temei pentru dialogul religiei cu științele naturii.

Înaintea teologiei, Platon se întrebase deja, construind teoria Ideilor, dacă e necesar să dubleze în mod ideal chiar totce există. Există oare și o Idee pentru praf, murdărie și scârnă (pentru „firul de păr, noroiul și gunoiul”, spune el în dialogul Parmenide), așa cum există pentru orice lucru care, dincolo de forma lui concretă, are una și în reprezentarea lui ideală? Există oare gunoiul perfect? Murdăria perfectă? Există Absolutul excremențial? Punând asemenea întrebări, nu ne pierdem oare „într-o prăpastie de vorbe goale”?, se întreabă Platon. Nu cumva ar trebui să rămânem, cu Ideile, la lumea în care se întruchipează valorile sau la lumea creată artizanal? Să spunem, de pildă, că Ahile întruchipează Ideea de curaj, că Elena e o întrupare a Ideii de frumusețe sau că, pe friza Parthenonului, caii lui Phidias sunt o replică a calului ideal. Dar cum să spui că, tot așa, există în lumea Ideilor o replică perfectă a prafului și gunoiului? Recte, poate Dumnezeu să fie asociat cu crearea crocodilului, cum de altfel se întreba, căzut o clipă pe gânduri, prietenul meu? Sau cu „tărâmul scârbosului”?

„Relocarea” pe care am propus-o în infinitul lăuntric, în galaxia unde El este compatibil cu tot ce e produs spiritual, rezolvă deodată problema. Atât a esenței lui Dumnezeu, cât și a „localizării” Sale. Dar nu numai pe a lui. Căci trebuie să ne întrebăm de ce Dumnezeu se complace uneori în compania Diavolului și pariază de-atâtea ori cu el pe tăria sufletelor omenești? Nu trebuie atunci să-i facem un loc și Satanei la capătul libertății noastre? Și, în fond, în infinitul spiritual al alegerilor noastre?

***

Nu pretind că, vorbind așa, am găsit Adevărul. Dar există și greșeala de-a despărți „Calea, Adevărul și Viața”, ca în cazul celor ce afirmă cu falsă modestie „eu mă mulțumesc să caut, nu-mi propun să găsesc. Importantă e căutarea.” Toată istoria omenirii este un enorm cortegiu al adevărurilor presărate pe calea căutării. Nu poți să cauți fără să găsești ceva, ceva care, fără să fie o certitudine, e halta unui adevăr în mers. Există și un mod de a blasfemia mintea. Dacă ești onest intelectual și nu-i pui singur piedici în cale, mintea nu se căznește niciodată în zadar.

***

Invoc la un moment dat în fața prietenului meu, pentru a spune că e inadecvat să gândești divinul în chip topologic, replica pe care a dat-o în 1950 fiziologul Anton J. Carlson când a fost întrebat ce crede despre recenta declarație a papei Pius XII privitor la înălțarea cu trupul la cer a Fecioarei Maria. Acesta a răspuns că n-a fost de față, dar că, dacă așa s-a întâmplat, sigur e că la altitudinea de 9000 de metri aceasta și-a pierdut cunoștința. Prietenul se enervează și replică indignat că ăsta e un răspuns „tipic pentru un om de știință”, și că, una peste alta, tipului ar trebui să-i fie rușine.

Ce ciudat!, îmi spun. Care va să zică lui trebuie să-i fie rușine, și nu celui care crede că lumea a fost făcută în șase zile acum șase mii de ani, că se poate învia din morți, că există „undeva sus” un loc la care te poți ridica, că unu e trei și trei e unu și alte „certitudini” de felul ăsta pentru care nu există nici o dovadă. Nu, rușine trebuie să-i fie omului de știință care, vorba nu știu cui, are dovezi dar nici o certitudine, și nu teologului care are certitudini fără nici o dovadă. Pe el trebuie să-l ocărâm că a modelat cât a putut mai bine omenește darul divin al cunoașterii și gândirii.

***

„În fond, ce-ai făcut? Ai adus sublimitatea în abisalitate”, îmi răspunde prietenul meu după ce-i propun, în dialogul epistolar despre destin, să-l descoperim pe Dumnezeu mai degrabă în mediul spiritual al infinitului lăuntric. Interesant e că răspunsul lui păstrează toate urmele gândirii ancestrale care resimte vastitatea exterioară ca sublim. Așa l-a născut primitivul pe Dumnezeu – pornind de la vastitatea cerului, de la vijelia care amenință temeliile lumii, de la marea dezlănțuită care înghite cât ai clipi nava corăbierilor, de la tunetul înfricoșător, de la denecuprinsului care te întâmpină când îți ridici privirea către noaptea înstelată. Tot așa îl imaginăm și noi astăzi. Rămânem astfel în brațe de secole cu un Dumnezeu gândit spațial într-un mediu natural. Procedând așa, facem din Dumnezeu un „meșteșugar” (demíurgos) la scară cosmică („făcător al cerului și pământului”). De aici și aporiile din care nu mai putem ieși. De aici și răspunsul neavenit la întrebarea „unde se află Dumnezeu?”. „Peste tot”, ne grăbim să răspundem. Nu, nu se află „peste tot”! Nu se află nici în corola florilor, nici în ciripitul păsărelelor, nici în măreția cerurilor, nici în mulțimea ființelor vii care se întreucid. Acestea toate au parcurs uriașul drum de miliarde și milioane de ani al unei evoluții care n-are nevoie de Dumnezeu ca să fie explicată. Nici apariția nici dispariția dinozaurilor n-are nevoie de Dumnezeu. Aici ne putem mulțumi, de vreo patru sute de ani, cu răspunsurile mult mai credibile ale naturaliștilor, uitând valoarea explicativă a miturilor Creației care au ținut locul în mod fatal științelor naturii câtă vreme investigarea sistematică a lumii nu a fost cu putință. Au fost necesare, miturile acestea, au avut rostul și firescul lor. Și-l au în continuuare, dacă știm să le respectăm esența „mitologică”, povestea alegorică și parabolică din ele. Dar parcă mai potrivit astăzi, când e vorba de natură, e „mitul” științei. Și pentru că cel mai apropiat prieten spiritual în acest text mi-a fost Jung, am să-l citez din nou:

„Istoria naturii ne povestește despre o transformare întâmplătoare și incidentală a speciilor de-a lungul a sute de milioane de ani și despre faptul de a devora și a fi devorat. Despre aceasta relatează în măsură ultrasuficientă și istoria biologică și politică a omenirii. Istoria spirituală oferă însă o altă imagine. Aici se strecoară minunea conștiinței reflexive, a celei de-a doua cosmogonii (subl. mea).”

Abia cu „a doua cosmogonie” intră în scenă Dumnezeu. Dar și Principiul care-l contrazice, eclipsa Lui. Adevăratul miracol al ființei pare să fie tocmai mediul spiritual abisal, pe care fiecare dintre noi îl locuiește fără să poată da seama de el, de vreme ce e fără de hotare. Acest „jos”, acest „interior”, acest „lăuntric” este sublimul lumii. Sau cumplițenia ei. În sacul fără de fund (á-byssos) al eului nostru se află și „cerul înstelat” răsturnat în noi și întunericul nocturn al răului și morții. De aici ies, după cum scotocim în el și alegem liber, binele și răul lumii, iubirea și ura, iertarea și neîndurarea, splendoarea și abjecția, generozitatea și lăcomia, empatia și indiferența, tandrețea și mânia, Dumnezeu și Diavolul. Da, în noi se află acel Dumnezeu căruia Iov, spune Jung, îi cere să-l apere de Dumnezeu, în timp ce Acesta pariază cu Satana pe sufletul lui.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro