Ungaria va dezbate cererile de aderare ale Finlandei și Suediei la NATO. Ar fi posibilă o surpriză?

Finlanda și Suedia au înaintat cererile oficiale de aderare la NATO pe 18 mai 2022, iar protocoalele de aderare au fost semnate pe 5 iulie. Canada, Islanda, Norvegia și Danemarca au inițiat procedurile de ratificare în aceeași zi. România a intrat în rând, pe 21 iulie, iar Slovacia, ultima țară din serie, a deschis procedura pe 27 septembrie 2022.

Aderarea rapidă a Finlandei și a Suediei la Organizația Tratatului Nord-Atlantic este posibilă întrucât cooperarea celor două țări cu NATO are deja o lungă istorie. Armatele Finlandei și Suediei urmează standardele NATO. Sunt mai puternice decât ale multor membri ai Alianței. Războiul deschis de Rusia a arătat cât de binevenită este umbrela NATO în fața destabilizării Continentului. Evoluții precum cooperarea Rusiei cu Iranul, frenezia rachetofilă a liderului nord-coreean, semnele de ultimă oră că, în curând, China va sprijini Rusia cu arme, extind instabilitatea în lume.

Aceste argumente raționale au devenit „politică euroatlantică” întrucât au fost asumate de către populațiile din Noul și Vechiul Continent. În primul rând, de finlandezi și suedezi care au cerut guvernelor lor să renunțe la politica tradițională de neutralitate. Apoi, de cetățenii europeni care au încurajat sprijinirea în variate feluri a Ucrainei. Atitudinea populațiilor euro-atlantice față de războiul inițiat de Rusia a fost subiectul a numeroase cercetări. Amintesc câteva rezultate ale uneia, cât se poate de proaspătă, a prestigiosului think-tank „European Council on Foreign Relations” (aici)[i]:

– o proporție de 21% dintre americani, 22% dintre britanici și 30% dintre cetățenii a 9 state europene[ii] ar fi de acord ca Ucraina să cedeze Rusiei teritoriul ocupat de aceasta dacă astfel războiul se va termina curând;

– o proporție sensibil mai mare, de 34% dintre americani, 44% dintre britanici și 38% dintre cetățenii europeni apreciază că Ucraina trebuie să-și recâștige întreg teritoriul, chiar dacă aceasta înseamnă un război mai lung și mai mulți ucraineni uciși ori strămutați;

– circa 55% dintre americani, 65% dintre britanici și 54% dintre cetățenii europeni văd în Rusia un adversar și lor li se adaugă cei ce o văd drept rival;

– mai mult de 84% dintre cetățenii celor trei comunități occidentale consideră că Europa susține Ucraina pentru a apăra integritatea teritorială a acesteia, pentru a salva democrația ucraineană și pentru a-și proteja propria securitate – și nu dn motive mercantile.

Am amintit doar o parte a rezultelor ECFR, acoperind oricum o mică bucată din ansamblul detaliilor care contează când evaluăm atitudinea europeană față de actorii războiului din Ucraina. Sunt recente și reprezentative și deci, solidare cu alte investigații.

Turcialui Recep Tayyip Erdoğan

Mobilizarea popoarelor finlandez și suedez în favoarea aderării la NATO părea singurul factor care putea conta în extinderea Alianței.[iii] Totuși, au apărut două note discordante în procesul aderării. Prima, a președintelui Recep Tayyip Erdoğan.[iv] Putând decide un veto la aderare, Erdoğan a cerut Finlandei și Suediei eliminarea oricăror restricții asupra vânzării de arme către Turcia, ceea ce s-a întâmplat, și schimbarea legislației anti-terorism, ceea ce ambele țări au făcut. A solicitat și extrădarea unor militanți împotriva regimului lui Erdoğan. Or, în țările democratice, scoaterea unui rezident de sub protecția statului este controlată de sistemul de justiție. În luna decembrie 2022, Curtea Supremă din Suedia a blocat extrădarea unui jurnalist turc acuzat de implicare în tentativa de răsturnare a lui Erdoğan din 2016. Totuși, Turcia a insistat să se treacă peste verdictul instanțelor, care reprezintă inima civilizației instituționale suedeze.[v] Este ca și cum i s-ar fi cerut Turciei, în momentul în care și-a exprimat dorința să devină membră a Uniunii Europene să renunțe la religia islamică.

Liderul de la Ankara face paradă de fermitate întrucât în Turcia sunt programate alegeri în luna mai a acestui an (o analiză și sintetică, și cuprinzătoare, a strategiei lui Erdoğan, aici). Printr-un astfel de comportament, el trădează Organizația Tratatului Nord-Atlantic și toate celelalte țări care o compun. Nu este nici măcar un comportament egoist, căci Turcia beneficiază și ea de faptul că NATO, căreia îi este membră, se întărește prin aderararea a noi state. Este un comportament trufaș, interesant de câștiguri imediate, în fond, marginale, care pune în discuție principiul însuși care fondează un tratat: solidaritatea între membri. La întâlnirea dintre Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg și ministrul de Externe turc, Mevlüt Çavuşoğlu, din 16 februarie a.c., primul s-a adresat fără menajamente: „este momentul (subl.m.) să ratificați cererile de aderare atât cu Finlanda, cât și cu Suedia” (pentru alte detalii, aici).

Ungaria. Susținerea insidioasă, sistematică și elaborată a unei politici pro-putiniste

Dacă în cazul Turciei, comportamentul ei grăbit de a profita de conjunctură mai are o minimă logică, în cazul Ungariei, retincența ei nu poate găsi o justificare rațională. Inițial, Ungaria promisese că va ratifica aderarea Finlandei și Suediei în toamna anului trecut. La începutul lunii decembrie 2022, ministerul de Externe ungar a anunțat că votul pentru ratificare va fi dat la începutul lunii februarie 2023, fără condiții prealabile. (Budapesta nici nu avea cum să inventeze „condiții”.) Acum câteva zile Parlamentul maghiar a anunțat deschiderea procedurii de ratificare a cererilor Finlandei și Suediei la data de 1 martie, a.c. Ar părea cu totul irațional ca majoritatea condusă de către Viktor Orbán să facă altceva decât să voteze actul de o importanță atât de evidentă. Există și voci ale opoziției politice care au dubii (vezi aici). Temerile sunt motivate de modul insidios, sistematic și elaborat în care guvernul de la Budapesta promovează agenda putinistă a războiului din Ucraina. Aceasta va domina dezbaterea ratificării.

Din lungul inventar care probează afirmația mă opresc la un exemplu reprezentativ pentru toate cele trei atribute: dialogul dintre Zoltán Kovács, secretar de stat pentru diplomație publică și relații internaționale în trei guverne Orbán și analistul-șef al Fundației Századvég, Lóránt Sümeghi, asupra unei cercetări numite „Proiectul Europa” (aici). „Concluziile” lor au privit poziția europenilor față de măsurile luate de guverne ca răspuns la războiul din Ucraina.

Titlul prezentării celor doi a fost îngroșat: „Europenii s-au săturat de vărsarea de sânge”. Zoltán Kovács și Lóránt Sümeghi au susținut, într-o engleză fără cusur, că guvernul Orbán a avut complet dreptate în evaluările și politicile sale privind războiul, în timp ce politicienii Europei de Vest au ratat la fel de complet să fie în acord cu așteptările cetățenilor europeni. Iată o serie de subtitluri ale raportului de cercetare:

– opinia publică europeană este puternic divizată cu privire la înarmarea Ucrainei;

– conducerea politică din mai multe state membre ale UE merge împotriva voinței publicului;

– în mai multe state membre ale Uniunii Europene, deciziile elitei politice în contextul războiului ruso-ucrainean nu corespund așteptărilor populației;

– Bruxelles-ul trebuie să acționeze imediat pentru a promova pacea și a reduce inflația din cauza sancțiunilor;

– 62% dintre respondenții UE și 63-63% dintre cetățenii fostului bloc socialist și ai Cooperării Visegrád sunt îngrijorați de posibilitatea ca această criză ruso-ucraineană să devină un război mai mare sau ca propria lor țară să fie afectată;

– Bruxelles-ul ar trebui să promoveze încetarea războiului.

Tabloul oferit de cercetarea Fundației Századvég este cu totul diferit de cel al European Council on Foreign Relations, iar în timpul dezbaterii, Zoltán Kovács și Lóránt Sümeghi au accentuat în diferite feluri divergența. Au insistat asupra nevoii de a pune presiune asupra guvernelor pentru începerea negocierilor de pace între părțile beligerante. Nu au rostit niciodată sintagme precum „invadarea Ucrainei de către Rusia”, „războiul declanșat de Rusia” sau formule echivalente; nu s-au referit la crimele armatei ruse; nu au invocat o singură dată amenințarea Moscovei asupra celorlalte state europene. Ucraina și Rusia apăreau în același fel, în aceași măsură, pur și simplu „beligeranți”.

Promotorii cercetării susțin că Fundația Századvég a dezvoltat acum 7 ani o nouă metodologie: a înlocuit sondajele bazate pe percepții – cum fac occidentalii! – cu sondaje bazate pe „realitatea propriu-zisă”. Nu mă opresc la complicațiile tehnice ale unei asemenea afirmații.

Chiar dacă sondajele sunt un instrument util pe anumite subiecte (precum harta voturilor într-o competiție electorală), folosirea lor pentru a defini o politică publică cere precauție. Or, oficialii de la Budapesta chiar aceasta încercau: să fundamenteze și să determine, prin ivestigația lor, schimbarea politicilor nord-atlantice față de războiul declanșat de Federația Rusă.

Se poate abuza ușor de sondaje. Ce s-a întâmplat cu cercetarea promovată de Zoltán Kovács și Lóránt Sümeghi este chiar o manipulare. Urmăriți această întrebare adresată cetățenilor europeni, discutată de cei doi: credeți că guvernele trebuie să dea mai multă atenție „protecției și ajutării familiei, să aibă copii?”, SAU „problematicii LGBT, minorităților sexuale și asistării lor”? Desigur, o proporție covârșitoare a dat prioritate protecției familiei și copiilor. Se putea altfel? Întrebarea încalcă mai toate regulile unei cercetări respectabile.[vi]

O altă întrebare, din aceeași categorie a manipulării: „ar trebui liderii Uniunii Europene să fie, în sfârșit, chemați să facă ceva pentru a reduce prețurile scăpate de sub control și pentru a pune capăt războiului, în loc de inacțiune”? Evident, respondenții au fost de acord că liderii UE ar trebui „să facă ceva pentru a reduce prețurile” și că nu este acceptabilă inacțiunea lor, Concluzia abuzivă, că liderii europeni trebuie să pună capăt războiului pentru a fi în acord cu cetățenii a devenit centrul dezbaterii „Europenii s-au săturat de vărsarea de sânge”. Ceea ce înseamnă, în viziunea „experților”, să nu mai fie livrate arme Ucrainei. Aceeași teză va fi cheia intervenției la ONU a ministrului de Externe al Ungariei, Peter Szijjarto, în chiar ziua trecerii unui an de la invadarea Ucrainei (aici). Oprirea livrărilor de armament către Ucraina ar servi atât de bine, atât de clar, planurilor lui Putin, încât nici acesta nu o pretinde Occidentului decât în formula limitată a liniilor roșii: lansatoarele de rachete să nu bată peste granița „lui”, să nu fie trimise avioane ș.a.

Refuzând ratificarea, Ungaria ar trăda partenerii de Alianță, ar trăda minoritatea maghiară din Ucraina, s-ar trăda pe sine însăși

Încetarea ajutorului armat către Ucraina nu poate avea ca rezultat decât cucerirea Ucrainei și înglobarea ei în Rusia. O catastrofă apocaliptică pentru ucraineni, o grozăvie pentru țările din jurul „fostei” Ucraine, ajunse să trăiască sub o sabie a lui Damocles. Inclusiv Ungaria va fi mai vulnerabilă decât este acum.

Victoria lui Putin ar fi o catastrofă pentru cei circa 140.000 de minoritari maghiari din Ucraina (156.600 conform reensământului din 2001). Imperiul ar rusifica și majoritatea, și minoritățile, fără milă. Și chiar dacă Putin ar face cu minoritarii maghiari o excepție, dată fiind asistența de astăzi a guvernului Orbán, aceștia ar urmă să trăiască o viață insuportabilă sub regimul lui Putin. Într-un mod absurd, Ungaria, atât de vehementă când au fost reduse garanțiile pentru identitatea etno-culturală a co-naționalilor din Ucraina (totuși, doar un aspect al vieții lor), susține astăzi o politică având drept consecință orbitoare strivirea existenței maghiarilor din Ucraina.Cititi intregul articol si comentati pe Contributors.ro