Despre educaţie în ţara care îşi ignoră morţii

Am scris săptămȃna trecută, sub impulsul indignării, un text substanţial şi amărȃt după ce am văzut înregistrarea cu profesoara de engleză umilită şi hărţuită sexual în sala de clasă. Mă bucur că am rezistat impulsului de a-l publica. Era plin de generalizări pripite şi exagerări. Azi cred că pot scrie ceva mai limpede şi mai credibil.

Voi spune de la început că nu cred că straturile complexe şi interconectate de cauzalitate de la baza unor episoade de acest fel pot fi înţelese întru totul fără a cerceta mai adȃnc, eventual cu mijloacele sociologiei. Cred că reacţiile noastre, ale indivizilor, sunt reacţii imunitare rapide, parţiale, de multe ori plauzibile, dar fără efecte durabile. E bine că reacţionăm, însă numai reacţiile noastre nu vor schimba pe termen lung lucrurile. Numai presiunea inteligentă, sistematică şi structurată asupra celor care fac politicile publice are ceva şanse de reuşită. Numai solicitările aşezate şi echilibrate vor putea viza straturile mai adȃnci ale colapsului educaţional romȃnesc. De ce suntem în aparenţă incapabili de asta e subiectul unei alte intervenţii.

În ceea ce priveşte cazul de la Pietriceaua, nu atȃt violenţa şi nesimţirea elevilor m-au tulburat, sufletul meu, de om care trăieşte dintotdeauna în Romȃnia, e obişnuit cu ele şi se străduieşte zilnic să nu devină imun.

Cruzimea lor profundă, atrocitatea lor insuportabilă, mi s-a părut că stau în primul rȃnd în conţinutul lor secund, simbolic, mai mult decȃt în ceea ce arătau explicit.

Pentru că există ceva grotesc şi abnorm în imaginile cu profesoara care încearcă să îşi continue frazele în limba engleză în vreme ce doi băieţandri simulează violul. Ceva grotesc şi caricatural, însă profund credibil şi evocator. Privim cu toţii şi ştim că mica scenetă pseudoporno ascunde un adevăr mai adȃnc şi abia asta ni se pare insuportabil.

Adevărul acesta, simplu şi atroce, este că şcoala nu (mai) contează. E un mediu anomic şi cvasiinutil, un mediu care nu mai educă decȃt rar, excepţonal şi endemic. Asta se vede nu numai în sălile de clasă unde se înscenează acte sexuale, se scoate cuţitul sau se dă cu pumnul. Se vede şi acolo unde lucrurile sunt aparent calme şi aşezate. Chiar şi acolo unde domneşte „excelenţa”. Se vede peste tot şi în fiecare zi.

Se vede în opoziţia fermă, chiar dacă, uneori, cvasipoliticoasă, a elevilor pe care nu îi mai poţi (nu că ar fi mulţi cei care vor asta) atrage în niciun proiect intelectual de durată. În privirile extenuate ale unor copii care fac meditaţii încă de la ciclul primar. Se vede în divorţul evident dintre ceea ce se întȃmplă în sala de clasă şi ceea ce e relevant în vieţile lor. Se vede în ostilitatea fermă şi axiomatică dintre educabili şi majoritatea profesorilor. Se vede în calitatea relaţiilor umane. Se vede în ceea ce îmi pare o rupere explicită a contractului social care îi leagă pe cei morţi, pe cei vii şi pe cei nenăscuţi.

Pentru că, într-adevăr, ceea ce deosebeşte aglomerările de indivizi de grupurile sociale este, în primul rȃnd, reţeaua invizibilă. Intersecţia seturilor de valori, patrimoniul lucrurilor care ne însufleţesc, intuiţiile cu privire la ceea ce merită şi la ceea ce nu, marile, dar mai ales micile naraţiuni privind vieţile noastre mărunte, umorul, o politeţe minimală, un minim simţ al apartenenţei, mȃndria civilizată, calitatea compromisurilor dintre noi, înţelegerea viscerală a anumitor limite morale, dispoziţia medie din societate. Toate la un loc – şi multe altele – dau textura lumii sociale şi, la limită, a realităţii. Or acesta pare a fi lucrul fundamental compromis în lumea noastră. Refuz impulsul de a scrie aceste rȃnduri sub forma unui rechizitoriu. Nu ştiu să împart vina. Mă limitez la a atrage atenţia că rezultatul malign e inevitabil precum sechelele pulmonare după o viaţă de fumat masiv. Dacă mă întrebaţi pe mine, nu există domeniu al vieţii noastre publice unde cancerul care devorează textura socială să nu se vadă. Nu există viaţă în Romȃnia fără el. Aşa cum nu există şcoală în care să nu se vadă. Oricȃt de bună, cu oricȃt de multe galoane. Cine îşi imaginează că episodul oribil de la Pietriceaua este o excepţie şi priveşte doar comunitatea şcolară de acolo refuză să vadă patologia generală a lumii noastre şi a şcolii în general.

Cred că, pentru a ne înţelege şi a face paşi eficienţi (chiar dacă timizi) spre o şcoală mai bună, trebuie să abordăm integrat şi inteligent pletora de factori care ne paralizează acum. Şi trebuie să înţelegem şi să acceptăm public că:

Nu poţi avea o educaţie sănătoasă într-un stat în care cei care ar trebui să propună politicile publice cu efect tectonic sunt plagiatori.

Nu poţi avea o educaţie sănătoasă acolo unde modelele publice de succes dispreţuiesc educaţia.

Nu poţi avea o educaţie de calitate acolo unde interesele de partid dau forma ultimă a oricărei legi.

Nu poţi avea educaţia pe care o visezi acolo unde nu faci nimic pentru a-i atrage şi a-i păstra pe cei mai buni.

Acolo unde sistemul de titularizare îi protejează explict pe cei mai slabi dintre profesori.

Acolo unde este premiată doar forma şi unde cei hiperactivi sunt confundaţi permanent cu cei buni.

Acolo unde reuşita la examene este confundată cu reuşita şcolară.

Acolo unde demnitatea profesorilor a fost călcată în picioare, inclusiv, deşi nu în primul rȃnd, de ei înşişi.

Nu poţi avea educaţie de calitate acolo unde societatea e aproape în colaps moral.

Cazurile de felul celor de la Pietriceaua nu ar trebui discutate ca excepţii, ci ca simptome de fond ale lumii noastre. Ale Romȃniei anului 2023. Nimeni, absolut niciunul dintre oamenii politici nu a făcut trimitere la anomia de fond, singura care trebuie, de fapt, rezolvată. Cazurile sunt condamnate (verbal, desigur), limbajul de lemn se umflă ca pop-cornul în astfel de momente, vomfaceşivomrezolvaşisevorluamăsuris-aîntocmitocomisievaavealocoanchetă. Adică avem ce ne trebuie. Adică, staţi liniştiti la locurili voastre, asemenea cazuri sunt excepţii, noi, politicienii, avem totul sub control. Ceea ce e, fireşte, o minciună. Aveţi, desigur, de toate, aşa cum aţi avut şi la Colectiv.

Dar matrixul trebuie întreţinut, iluzia şi neputinţa profundă trebuie hrănite cumva în populaţia care, o dată la patru sau cinci ani, votează.

Lumea romȃnească este, azi, o lume a supravieţuirii. Reacţia morală e un lux, unul care iese mereu păgubos la cel mai simplu calcul utilitarist. Costurile personale pot fi mari, efectele de ansamblu nule. Totuşi, în arsenalul moral al speciei stă posibilitatea aceasta rară, dar fascinantă, de a refuza o lume strȃmbă, indiferent de costul personal. Socrate sau Seneca ne fascinează după atȃt timp (deşi nimeni nu i-ar urma literal) tocmai pentru că sunt exponenţi exemplari ai acestui tip de reacţie care surpă cadrul îngust al utilitarismului social. Ei anulează, prin acceptarea senină a propriei morţi, orice fundament economic al deciziilor. Acceptă să moară pentru a ilustra ceva mai înalt decȃt ei. Într-un asemenea dezastru al calculului stă umanitatea noastră cea mai sclipitoare.

Atunci cȃnd întreaga lume tace, atunci cȃnd întreaga lume participă depresiv şi cinic la minciuna generală, Socrate îi pune în faţă propriul cadavru. Socrate, Seneca, Jan Palach, Liviu Babeş. Un cadavru, trupul mort al cuiva care acum cȃteva clipe respira. Argumentul suprem, cel pe care nu te poţi face că nu-l vezi. Doar că lumea romȃnească poate. A ignorat morţii de la Colectiv, aşa cum ar fi ignorat şi cadavrul profesoarei de la „Creangă” dacă atacatorului i-ar fi reuşit crima. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro