Napoleon în manieră Shakespeare? Câteva impresii despre filmul lui Ridley Scott

Cea mai bună monografie Napoleon scrisă de un român este semnată de nepotul lui Mihai Eminescu, Gheorghe, militar de carieră. Îndrăgostit de personaj, Gheorghe Eminescu ne prezintă un Napoleon în chip de Prometeu, care așază lumea pe temelii noi și luptă cu toate forțele întunericului, construind o nouă Europă. Orice face „micul caporal” este bine, ceilalți sunt cei care fie nu-i înțeleg politica fie i se opun, încercând să oprească mersul istoriei, al cărui sens adevărat este întruchipat de Napoleon. Am citit cartea când eram mic și am rămas fascinat de personaj, dar, cu mintea de acum nu aș mai putea să o receptez la fel.

Napoleon a fost un general genial, un legislator remarcabil iar amprenta sa asupra istoriei este de neșters. Întrebarea este: toate lucrurile făcute de el au fost pozitive? Oare măreția Franței din epoca sa nu a fost obținută plătindu-se un preț prea mare?

În România imaginea lui Napoleon este oarecum unidimensională, inspirată de istoriografia franceză, de sensibilitatea noastră pentru (super)eroi ai istoriei (istoria ca o galerie de personalități) și de ideea că Napoleon a răspândit ideile revoluției franceze în Europa, fapt de care a au beneficiat din plin și Principatele Române. Dar această imagine nu este unitară la nivel european.

Comuniștii (Lenin) îl preferau pe Robespierre „incoruptibilul”, cel care trimitea la moarte zeci de mii de oameni fără vreun fior. Napoleon ucide filonul revoluționar și se aliază cu „reacțiunea”, ajungând să „cerșească” recunoașterea capetelor încoronate pe care de altfel le disprețuia. Pe de altă parte, sunt cei care arată că Napoleon tocmai că a salvat ce era bun din revoluție, eliminând excesele și violența. A preluat o utopie periculoasă și ar fi făurit, la acel moment, cea mai bună dintre lumile posibile.

Propaganda țarului Alexandru I, prieten și inamic, admirator și invidios pe Napoleon, îl va prezenta pe împăratul francez drept un veritabil Antichrist iar pe țar drept salvatorul ordinii divine. Această propagandă era vizibilă în Principatele Române la 10 ani de la consumarea epopeii napoleoniene, în cronici scrise de preoți localnici, care vorbeau de conflictul cosmic dintre Napoleon și Alexandru, reprezentați ca entități ale întunericului și luminii și de un Napoleon care se căiește de faptele sale, fiind iertat de înțeleptul Alexandru. Un fel de putinism înainte de putinism, într-o perioadă în care Basarabia tocmai fusese anexată pentru o sută de ani la Imperiul Rus, dar mulți din elita românească, cu excepția mitropolitului Veniamin Costachi, nu a perceput evenimentul ca pe o catastrofă. Erau obișnuiți să fie călcați periodic de muscali…

Nu în ultimul rând, surprinzător pentru foarte mulți, unii îl consideră pe Napoleon un precursor al lui Hitler, datorită amplorii războaielor inițiate, care au tulburat grav ordinea mondială, cu prețul a milioane de victime.

Ridley Scott este britanic. Marea Britanie a creat cel mai mare imperiu din istorie și, după părerea mea, cel mai spectaculos. Doar Roma se poate compara cu ce a înfăptuit Albionul. Imperiul este rezultatul unui proces organic, al evoluției unui sistem social, economic și politic care se dovedește a fi cel mai vital, înfrângându-și pe rând rivalii și extinzându-se parcă natural peste întreg globul, controlând zonele cele mai importante din punct de vedere economic și comercial. Expansiunea britanică nu este rezultatul exploziei unui geniu individual. Chiar dacă imperiul este guvernat de mari personalități, toate se subsumează sistemului, sunt parte din el, până la anonimizare. De exemplu, câți știu cine a fost regele și primul ministru britanic contemporani cu Napoleon? Expansiunea britanică pare a fi rezultatul unui destin implacabil, susținut însă de un geniu de a folosi la maxim oportunitățile, de a nu forța limitele peste posibilități și de a avea în vedere, dincolo de o nouă expansiune, posibilitatea de a păstra ceea ce deja deținea, printr-o savantă politică de echilibru.

Oare fondul britanic nu și-a pus amprenta pe modul în care Scott a gândit filmul și personajul?

Napoleon vede în Marea Britanie principalul rival al Franței în ceea ce privește dominația mondială. Franța este inferioară Marii Britanii din mai toate punctele de vedere, însă Napoleon se bazează pe geniul său unic pentru a obține imposibilul. El provoacă, rupe ordinea firească a lucrurilor, aruncând pe masa de joc a istoriei o violență extremă, prin care crede că poate câștiga. Filmul se încheie cu lista victimelor rezultate în urma marilor bătălii napoleoniene, lucru nespus în lucrările apologetice. Epoca lui Napoleon a marcat cel mai mare carnagiu din istoria Europei, până la Primul Război Mondial. Doar la Leipzig, în 1813, au fost implicați 560000 de soldați și în patru zile pierderile s-au ridicat la 133000 de oameni. A trebuit să treacă o sută de ani și să vină bătălia de la Verdun, pentru ca aceste cifre să fie depășite.

Napoleon se crede instrumentul destinului. În film este o replică a lui Napoleon: „destinul meu este mai puternic decât voința mea”. De fapt, Napoleon nu este un instrument al destinului, ci este un challenger, unul care provoacă destinul, căutând să-l schimbe. Mulți s-au arătat oripilați de „licența poetică” făcută de Ridley Scott, cu prilejul bătăliei piramidelor. Într-adevăr, Napoleon nu a tras cu tunurile în piramide dar, ulterior, a pretins că și-a îndemnat soldații la luptă amintindu-le că, din vârfurile acestor piramide, 40 de secole de istorie îi privesc pe francezii chemați să-și găsească gloria pe malurile Nilului. Trasul cu tunul în piramide, imaginat de Scott, reprezintă provocarea istoriei de care vorbeam, luarea la trântă cu eternitatea și destinul.

Ce nu a remarcat nimeni până acum este scena în care Napoleon contemplă o mumie. Este iar o scenă inventată, deoarece mumia respectivă este cea a faraonului Ramses al II-lea, văzut la începuturile egiptologiei moderne drept cel mai mare suveran din istoria Egiptului. Peste milenii, Ramses se întâlnește cu Napoleon, care, scund de statură, se urcă pe un scaun pentru a-l contempla, dar și sfida, privindu-l în ochi, pe cel care întruchipase, cu câteva mii de ani înainte, idealurile de care era animat și corsicanul. În timp ce-l privește, mumia cade într-o parte (e doar un corp eviscerat de viață, păstrat artificial) iar Napoleon se tulbură: un semn că ce crede despre sine nu e corect și de fapt umblă pe nisipuri mișcătoare.

Și totuși, tentativa lui de a schimba lumea pare să aibă succes: zdrobește inamicul la Austerlitz și convinge/forțează marile state europene să impună blocada economică împotriva Marii Britanii. Proiectul este greu de susținut, crapă pe la toate încheieturile, iar țarul Alexandru îl trădează. Napoleon începe campania din Rusia, care se încheie cu dezastrul știut. Napoleon a crezut că, odată cucerită Moscova, totul se va sfârși. De fapt era doar începutul… care conduce la sfârșitul lui Napoleon, iar Parisul vede pe străzile sale defilând trupele de cazaci. Waterloo este doar epilogul a ceea ce era inevitabil. La Waterloo Napoleon este încrezător că va câștiga însă ploaia îi împiedică planurile. Presat de apropierea prusacilor, el este forțat să atace pozițiile engleze. Răsucirile disperate ale cavaleriștilor francezi în jurul careurilor de infanteriști englezi semnifică zadarnica confruntare cu implacabilul, care se întâmplă prin sosirea pe câmpul de bătălie a prusacilor. Wellington știe ca destinul este de partea sa și refuză posibilitatea unei lovituri norocoase, interzicând “lunetistului” să încerce lichidarea lui Napoleon.

Prin înfrângerea și exilarea lui Napoleon la Sfânta Elena, britanicii au văzut restaurarea echilibrului internațional, tulburat prea tare de “micul caporal”. Lumea urma să se așeze în matca ei firească.

Tema filmului este de fapt următoarea: cum ar fi fost dacă Napoleon și-ar fi strunit „hybris-ul” și „megalothymia” și ar fi fost mai realist în proiectele sale? Este vorba de ce ai câștigat și ce ai pierdut în viața prin alegerile tale. Și totul se învârte, în film, în jurul relației cu Josephine.

Pentru unii relația cu Josephine, așa cum este înfățișată în film, pare ceva exagerat, frivol, aproape pornografic, dar lucrurile în realitate nu au fost departe de cele descrise în peliculă. Napoleon era un provincial corsican complexat în multe privințe, asupra căruia aristocrata Josephine a jucat o influență covârșitoare. A fost dependent multă vreme de ea, inclusiv din punct de vedere sexual, Napoleon fiind recunoscut pentru „calitatea” de a fi un amant lamentabil, lipsit de orice finețe față de partenerele pe care le-a avut.

Filmul arată cum relația dintre cei doi „evoluează” spre un continuu efort de acuplare pentru a obține moștenitorul mult visat al tronului. Subiectul devine atât de presant, încât Napoleon divorțează, cu circul de rigoare, descris corect în film, pentru a se căsători cu o tânără din familie imperială, care să-i ofere un fiu. Dar, noua împărăteasă, din familia de Habsburg, inamică a lui Napoleon, nu se va simți legată prea mult de „căpcăunul corsican”. De altfel, chiar copilul celor doi, tânărul Napoleon, mort prea devreme de tuberculoză, i-a spus unui prieten apropiat: „Dacă Josephine ar fi fost mama mea, tatăl meu nu ar fi fost îngropat la Sfânta Elena și eu nu ar trebuit să fiu la Viena. Mama mea este bună, dar slabă; nu a fost soția pe care tatăl meu a meritat-o.”

Prin urmare, această conștiință a forței exercitate de Josephine nu este o invenție a regizorului. Chiar scena în care micul Napoleon este adus și prezentat lui Josephine este reală, la fel și replica ei referitor la sacrificiul făcut de ea, în numele interesului de stat.

Mai este ceva, care nu este spus în film. Josephine era pasionată de trandafiri, iar la Malmaison avea o colecție impresionantă. Pentru îmbogățirea colecției împărătesei, Napoleon nu a ezitat să suspende de câteva ori blocada impusă comerțului englez, pentru a fi aduse din Marea Britanie în Franța mai multe soiuri rare de trandafiri …

Prin urmare, este un film despre Napoleon omul, ce a câștigat și ce a pierdut acesta în viață, prin alegerile care le-a făcut, în ce măsură el a fost mâna destinului sau a încercat, prometeic, să schimbe lumea cu forța. Evident, sunt n feluri de a trata acest personaj fascinant care este Napoleon.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro