Virgil Scripcariu. Un monument pentru memoria noastră

Duminică 17 decembrie 2023, la ora 12.30, a avut loc în Cotroceni, în piața care se deschide la întâlnirea dintre străzile Dr. Herescu, Dr. Drăghiescu și Dr. Romniceanu, în prezența a sute de persoane, inaugurarea ansamblului sculptural al lui Virgil Scripcariu dedicat Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca.

Am pus laolaltă în acest „dosar al inaugurării” două luări de cuvânt – una a doamnei Ioana Beldiman, istoric de artă, și cealaltă a mea –, precum și trei texte deja publicate dedicate comentării monumentului. Ele aparțin doamnei Aurelia Mocanau (critic de artă), doamnei Tatiana Niculescu și domnului Andrei Pleșu. Le mulțumesc tuturor.

Gabriel Liiceanu

Stimate doamne, stimați domni,

Deoarece doresc să vă comunic întocmai gândul pe care mi l-a prilejuit acest eveniment, o să vă rog să-mi permiteți să-mi arunc ochii pe notele prin care-l voi exprima, puse pe hârtie în liniștea desăvârșită de ieri seară a Cotroceniului. Eu, cel puțin, trăiesc astăzi un moment important al vieții mele, și poate că nu sunt singurul de aici.

Este poate mai bine că ne-am adunat aici acum, pe 17 decembrie, decât pe 19 noiembrie, ziua în care se împlineau 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, ziua pe care o aleseserăm inițial și pe care o anunțaserăm în comunicatele de presă, ca încununare a acestui Centenar. (Vezi nota finală*) Poate că data de azi 17 decembrie se potrivește, așadar, mai bine cu monumentul inaugurat. Atât pentru că cei doi comemorați, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și-au orientat destinele către lupta de o tenacitate fără egal pentru libertatea noastră, cât și pentru faptul că azi se împlinesc 34 de ani de la ceea ce a început la Timișoara pe 17 decembrie și a dus la căderea comunismului în România. De aceea, voi cita cuvintele scrise pe un zid în zilele acestea de către un artist (îi veți descoperi singuri numele), care pun în ecuație libertatea și creația creatorilor lumii, cuvinte care ar fi putut fi tot atât de bine ale celui căruia îi datorăm, aici și începând ce azi – nu mă îndoiesc de ce spun –, această operă de artă unică în România:

„N-am să uit niciodată că libertatea mea de artist și de om începe cu Timișoara decembrie 1989”.

Ce s-a întâmplat atunci, în acel 17 decembrie timișorean de la care se împlinesc azi 34 de ani?

În urma convorbirilor avute cu Ceauşescu, și sub presiunea acestuia, ministrul apărării Vasile Milea a comunicat la orele 13:30, pe 17 decembrie1989, pentru toată armata: „Situaţia în Timişoara s-a agravat. Este ordin să intervină armata. Armata intră în stare de luptă. În judeţul Timiş este stare de necesitate“.

Armata și trupele Securității au tras în după-amiaza acelei zile în plin în cei circa 4.000 de oameni care defilau pe străzile orașului pentru că, de neconceput în comunism, că voiau libertate. I-au risipit cu muniție de război și cu baionete. 66 de morți, 196 de răniți.

*

Așadar, ne-am adunat aici pentru a încheia en beauté Centenarul Monica Lovinescu. Și o facem prin inaugurarea acestui monument inițiat de Fundația Humanitas și realizat de sculptorul Virgil Scripcariu. El este dedicat Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca. Cine au fost și vor rămâne ei pentru noi? Mi-a plăcut să spun la un moment dat despre cei doi aceste cuvinte pe care le reiau aici:

„Vorbind câteva decenii la Europa Liberă, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia noastră umană mai întâi ca «voci». Ei deveniseră o funcţie, erau răzbunarea părţii noastre care nu mai ajungea să se rostească. Ce «cuplu» formidabil au alcătuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor! Să am curajul să-ntreb ce-am fi fost fără ei? N-a venit oare momentul, măcar acum, la centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, să ne aducem aminte cât de mult le datorăm celor doi și cât de puțin le-am onorat memoria?“

Înainte de 1990 au vorbit ei, în timp ce noi tăceam și înghițeam pe nemestecate cuvinte prostituate și minciuni. Ploua cu ele peste noi, iar noi, singuri, nu le puteam opune nimic. Noi vorbeam în șoaptă, ei răspicat, și plăteau din când în când curajul lor – doi oameni împotriva unei Securități de 14.000 de angajați! – cu câte un atentat la viața lor. Sau cu recomandarea lui Ceaușescu către atentatori ca pedeapsa să fie doar smulgerea „limbii spurcate” a Monicăi. Acum ei tac, în discreția morții lor, și a venit rândul nostru să vorbim. Iar astăzi vom vorbi prin acest monument de for public.

Cândva, Hannah Arendt, unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului XX, autoarea celebrei lucrări Originile totalitarismului, a spus:

„Dreptatea trebuie mai întâi să restabilească ordinea care a fost distrusă. Acesta este un proces de vindecare ce nu se poate realiza decât dacă distrugătorii, adică aceşti oameni, vor fi condamnaţi.“

Două lucruri rezultă din vorbele Hannei Arendt. Primul, că noi nu ne-am vindecat, că suntem încă bolnavi, de vreme ce distrugătorii nu numai că n-au fost condamnați, ci continuă să fie regretați. Un popor care-și regretă în proporție de 50% distrugătorii (așa rezultă dintr-un sondaj recent: „în comunism era mai bine“) nu poate fi socotit vindecat, și aceasta e povara bolii noastre pe care o purtăm după 34 de ani de la căderea comunismului.

Al doilea lucru. Nu numai că distrugătorii n-au fost condamnați juridic, dar nici măcar memoria lor pare că n-ar fi fost damnată, în urmă cu 23 de ani, în Casa Poporului prin mesajul președintelui de atunci al României adresat Parlamentului în ziua de 18 decembrie 2006. Acel mesaj huiduit în sala mare a Parlamentului de PRM și maimuțărit de Vadim Tudor, mesaj care condamna regimul comunist de la noi ca „regim ilegitim și criminal“. Ca și cum Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, elaborat de un amplu colectiv de istorici, experți și analiști, raport de 879 de pagini care a stat la baza mesajului președintelui și care a fost publicat în anul următor de Editura Humanitas, n-ar fi existat. Nu ne mai rămâne acum decât acest lucru: să-i comemorăm pe cei care n-au obosit vreme de 40 de ani să amintească zi de zi că „ordinea istorică ne fusese distrusă“.

*

În anul Centenarului Lovinescu, două gesturi explicite se desprind în acest sens: monografia-album scrisă de Cristina Cioabă pe baza unei documentații impresionante, Monica Lovinescu: O viață, o voce un destin, și Grupul statuarLovinescu-Ierunca,pe care-l inaugurăm astăzi, operă a sculptorului Virgil Scripcariu. Pe acestea se va sprijini de acum posteritatea celor doi.

Ambele având în spate, în primul caz – albumul –, munca de editare în condiții de excepție a Editurii Humanitas, în cel de-al doilea, proiectul Fundației Humanitas. Și amândouă beneficiind de sprijinul greu de prețuit – greșesc, lesne de prețuit: 220.000 de euro – al companiei Dedeman. De neprețuit rămâne în schimb deschiderea spirituală și inteligența unui antreprenor de excepție – dl Dragoș Pavăl –, care a înțeles că o societate adevărată nu se face cu promisiuni și nici atunci când dispar libertatea de creație și tenacitatea de a duce la capăt un lucru bun început.

Un ultim cuvânt de mulțumire. Nu e ușor să faci statului român un dar de sute de mii de euro. Există reguli, există precauții, proiectul trebuie să convingă că e unul valoros. Și atunci certificatul de urbanism, zecile de avize sunt tot atâtea curse de obstacole care par că se înmulțesc, se ramifică, se autogenerează de îndată ce începi să le sari. Fără înțelegerea și participarea din umbră a forurilor administrative, a instituțiilor publice – ministere, primării –, a unor oameni care și-au păstrat omenia într-un peisaj neprietenos, n-am fi ajuns la capăt. Iată de ce, i-am invitat să fie lângă noi ca la o faptă comună pe doamna ministru Raluca Turcan, pe domnul primar general al Bucureștiului, Nicușor Dan, și pe domnul consilier general al Primăriei, Nicorel Nicorescu (liderul grupului parlamentar USR), fără de care n-am fi reușit să terminăm epuizanta cursă cu obstacole a nenumăratelor avize impuse pentru ridicarea acestui monument.

*

Doresc să mă opresc o clipă asupra simbolisticii pe care o pune în joc compoziția sculpturală a lui Virgil Scripcariu. Oricine va privi de aproape acest monument va descoperi trei elemente distincte:

Cele două statui de bronz – care, „eludând descripția corp-costum” (Aurelia Mocanu), pun accentul pe noblețea spirituală a celor doi, pe cuplul-Unu, marcat ca atare de mâna Monicăi Lovinescu sprijinită cu tandrețe și deplină încredere pe antebrațul lui Virgil Ierunca.

Mantia din oțel inoxidabil – performanță de prelucrare inedită a unui material dur, de vreme ce ea lasă impresia unui văl aruncat peste siluetele celor doi, supremă îmbrățișare într-un unic destin.

Această piesă ce pare făcută de artist dintr-un singur gest și dintr-o unică foaie de oțel are de fapt în culisele nașterii ei sudarea meticuloasă a sute de piese de oțel care se așază, ondulându-se neverosimil, pe curbele trupului feminin al staturii Monicăi Lovinescu. Mantia – simultan trăsură de unire (simbol al cuplului indestructibil) și platoșă, loc al rănilor și cicatricilor, crestat de loviturile primite. Cea mai teribilă dintre ele rămânând omorârea mamei de către Securitate în penitenciarul de la Văcărești.=Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro