Scurtă reîntâlnire

Printre multe alte lucruri bune, teatrul românesc post-decembrist îi datorează marelui regizor Andrei Șerban reintroducerea în circuitul nostru teatral a marilor piese ale lui Ibsen (să ne reamintim magnificul spectacol cu Hedda Gabler de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca) ca și descoperirea scrierilor pentru scenă ale suedezului Ingmar Bergman.

După ce Andrei Șerban a dat la mai sus menționatul Teatru un memorabil spectacol cu Strigăte și șoapte, au urmat Scene dintr-o căsnicie, spectacol regizat de Radu Jude la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara, și Persona înscenat la Teatrul Odeon din București de Radu Alexandru Nica. În urmă cu aproape doi ani a venit rândul Sonatei de toamnă, text dramatic derivat din scenariul filmului omonim din anul 1978. Film cu Ingrid Bergman și Liv Ullman în rolurile principale.

Că teatrul românesc nu a știut să își arate recunoștința în vremea din urmă față de Andrei Șerban, că povestea demiterii din 1993 de la conducerea Naționalului bucureștean a îmbrăcat în ultimul timp forma omiterii deliberate și inconștiente de la nominalizările la premiile UNITER ori aceea a neselecționării la câteva ediții succesive ale FNT a spectacolelor regizorului nu este exclusiv vina cecității juriilor și a curatorilor, ci și a președintelui Uniunii. Al cărui principiu de conducere e tot mai mult ceva de genul Câinii latră, caravana trece.

Mă gândeam la toate acestea duminică, 17 decembrie 2023, după ce am urmărit transmiterea online a Sonatei de toamnă. Meritorie realizare a Teatrului Nottara, a regizorului Alexandru Mâzgăreanu și a actorilor Victoria Cociaș, Laura Vasiliu, Sorina Ștefănescu și Dan Bordeianu. Ca și a celorlaltor membri ai echipei de creație. E vorba despre Ștefan Caragiu (decor), Alexandra Mâzgăreanu (costume), Alexandru Suciu (muzica de scenă) și Daniel Klinger (light-design).

La șapte ani distanță de la precedenta revedere, Charlotte, o pianistă celebră, vine să o revadă pe Eva. Una dintre cele două fiice. Căsătorită de ceva vreme cu un pastor pe nume Viktor. Charlotte are însă neplăcuta surpriză de a fi pusă față în față și cu cea de-a doua fiică. Cu Helena, de mulți ani bolnavă cronic.

Odată șocul inițial trecut, Charlotte se auto-distribuie iar, strategic, în rolul de atâtea ori exersat și așa de bine știut de mamă iubitoare, generoasă, tandră pe care doar presiunea neiertătoare a timpului, rigorile profesiei, turneele trimfale și contractele mănoase au împiedicat-o să se manifeste ca atare. Numai că respectivul rol nu prea i se potrivește Charlottei , iar desfășurarea ulterioară a întâmplărilor, succesivele dezvăluiri din viața ei ca și din cea a Evei și a Helenei înseamnă procesul verbal al unui eșec. Eșec al unor persoane și al unei familii. Atmosfera se încinge, confruntările dintre Charlotte și Eva devin din ce în ce mai contondente, iar rezolvarea respectivei situații critice este una singură. Plecarea. Un simplu act de lașitate sau consecința firească a faptului că cel ce nu a avut niciodată parte de iubire este încapabil să o dăruiască?

Neîmpinirilor de toate felurile ale Charlottei, mascate în pozele de mare divă, în succese artistice și financiare, li se asociază cele ale Evei. Lipsită de dragoste părintească, interzicându-i-se cândva drastic o iubire din vremea adolescenței, căsătorindu-se cu pastorul Viktor, însă făcând asta fără să-l iubească, asumându-și responsabilitatea existenței complicate a Helenei eminamente pentru a putea să aibă și ea de cineva grijă căci cei doi soți și-au pierdut unicul fiu cu o zi înainte ca acesta să împlinească 4 ani, Eva își decontează acum propriile eșecuri în confruntările cu Charlotte. Confruntări cărora Viktor le servește drept ecran.

Strălucit regizor de film, Ingmar Bergman a semnat și câteva regii de teatru. Vorbește despre ele în cele două cărți ale sale. Lanterna magică, scriere celebră, și Imagini. Viața mea în film. În Imagini, volum apărut în anul 2022 în traducere românească la editura Nemira, marele artist mărturisește că, în vreme ce în teatru, a fost silit să meargă pe urmele altora, și-a dorit ca filmele să fie ale sale. Poate că decizia de a transfera filme în teatru își află originea chiar în această problemă, hai să-i zicem, de proprietate. Cu toate acestea, Bergman a admis întotdeauna că actorii sunt cei ce duc teatrul mai departe.

Indubitabil, afirmația aceasta a fost asumată de Alexandru Mâzgăreanu, regizorul inspirat și sigur al spectacolului de la Nottara. Beneficiind de o traducere impecabilă a textului piesei, traducere datorată Monicăi Andronescu, Alexandru Mâzgăreanu a conferit substanță trioului disfuncțional Charlotte- Eva- Viktor, mizând, așa după cum trebuia să o facă pe talentul și profesionalismul actorilor Victoria Cociaș, Laura Vasiliu și Dan Bordeianu. Iar împreună cu Daniel Klinger, Alexandru Mâzgăreanu a identificat o formulă și originală, și viabilă pentru personajul Helenei, interpretat cu aplicație și fără excese de Sorina Ștefănescu.

E foarte bine că în spectacolul de la Nottara Eva Laurei Vasiliu nu apare în exclusivitate drept omul bun, integru, resemnat. Care obligatoriu merită compasiune. Felul de a fi al femeii, eșecurile ei personale, exploziile sale de furie convingător jucate de actriță, poate chiar eșecurile Evei ca soție și ca mamă sunt tot atâtea tare născute la intersecția dintre vinile ei și cele ale Charlottei. Vinile Evei? Da, există. La loc de frunte fiind incapacitatea ei de a rezona cu dragostea, calmul, înțelegerea, umanitatea lui Viktor, admirabil concentrate în jocul cald, calm, rafinat al lui Dan Bordeianu. Viktor e omul bun, împăcat cu sine. Personajul de rangul al doilea. Acompaniatorul. Cel ce acceptă resemnat, discret o astfel de condiție.

Charlotte, omul negru din piesă, are în Victoria Cociaș o foarte bună interpretă. Jocul ei e situate foarte aproape de ideal. Entuziasmele mimate ale revederii, descumpănirea în fața întâlnirii nedorite cu fiica tarată, calculele financiare niciodată uitate, nici măcar atunci când vine vorba despre cadouri, fațetele multiple ale egolatriei și egoismului maladiv al personajului, acerbul instinct de autoapărare și autoconservare, reacțiile față de interpretarea dată partiturilor din Chopin ale Evei, tentativele ei de a cerși înțelegere, amânare, dar nu reală iertare din partea Evei sunt puncte forte din interpretarea actriței. În fine, Sorina Ștefănescu convinge atât în aparițiile intermediate de camera video cât și în cea live. Rolul actriței nu e mare, evoluția se reține. –Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro