Strâmtoarea Kerci, locul unde Putin „încearcă marea cu degetul” sau tranziția de la „omuleții verzi” la S-400

Pentru cei care analizează problematica de securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre, actuala agresiune a Rusiei în Marea Azov avea un caracter previzibil. De altfel, dilema nu s-a centrat pe posibilitatea întreruperii navigației în strâmtoarea Kerci, situată între Rusia și Crimeea, ci anume, când urma să se petreacă acest „buffer”?

Criza navală din Strâmtoarea Kerci expune statutul juridic ambiguu al Crimeii: de jure în Ucraina, de facto în Rusia. Dacă părțile nu vor avea capacitatea de a agrea soluții tranzitorii, Marea Neagră poate fi afectată de evoluții militare mai intense. Totodată, acțiunile Rusiei sunt parte a unei strategii mai ample de a obține controlul în Marea Azov și de a bloca traficul maritim ucrainean prin Strâmtoarea Kerci.

Degetul lui Putin în Marea Azov

Înainte de incidentul navelor de război rusești și ucrainene, încă din luna februarie a.c., mass-media ucraineană raporta o intensificare a inspecțiilor rusești asupra navelor civile de marfă, (indiferent de originea lor) care navigau către cele mai mari porturi ucrainene Mariupol și Berdeansk – ambele, importante facilități de export pentru oțel și cereale.

Sute de nave au fost reținute de autoritățile ruse, unele până la o săptămână, fără niciun motiv aparent. Îngreunarea transportului maritim în Mariupol a sugerat identificarea unor rute alternative feroviare către porturile ucrainene din Odesa și Iujne, însă la costuri mult mai ridicate.

Rusia și-a aplicat strategia mediatică foarte abil, a multiplicat progresiv obstacolele maritime evitând atenția mass-media internaționale. Apoi, a prezentat incidentul maritim ca o provocare a Kievului, anunțând că trei nave ucrainene încercau să intre în apele teritoriale rusești, iar în acest timp, o serie de trusturi media occidentale au preluat doar versiunea rusă a evenimentului. Nu poate fi exclusă nici posibilitatea în care Președintele Poroșenko a avut un interes direct în provocarea și simularea unei crize cu scop electoral pentru alegerile prezidențiale de anul viitor din Ucraina; însă, dacă s-ar confirma această ipoteză, atunci Președintele Poroșenko nu a fost capabil să-și calculeze riscurile asociate acestei crize.

Realitatea evoluțiilor dintre cele două părți este totodată și diferită; Rusia a privat Ucraina de apele sale interne, navele ruse de frontieră au atacat trei vase militare ucrainene, culminând prin sechestrarea acestora, rănirea a șase marinari și arestarea altor 24 de membri ai echipajelor.

Utilizarea Strâmtorii Kerci și a Mării Azov este reglementată printr-un tratat bilateral între Rusia și Ucraina care rămâne în vigoare. Documentul stipulează că Marea Azov și Strâmtoarea Kerci reprezintă ape teritoriale partajate ale Federației Ruse și Ucrainei, însă, în practică, Kremlinul pretinde un control maritim predominant. (link).

Oficialii ucraineni susțin că agresiunea s-a petrecut în apele internaționale mai îndepărtate, la sud de Kerci, pe culoarul îngust dintre Peninsula Crimeea (anexată de Moscova în 2014) și Rusia continentală; în această zonă Kremlinul a construit un pod pentru care a plătit aproximativ 4 miliarde de dolari, legând astfel Rusia continentală de Crimeea.

Este de prisos să afirmăm că autoritățile de la Kiev sunt îngrijorate de manevrele Rusiei. De vreme ce Ucraina este înconjurată de forțe militare rusești, ea poate fi agresată din orice punct cardinal – din nord până la Harkov, din sud prin Crimeea, din vest cu trupe de ocupație aflate în Transnistria sau direct dinspre est.

Nimic nou la Răsărit

O notă secretă internă adresată Doamnei de Fier Margaret Thatcher, în 5 mai 1979, în preajma întâlnirii acesteia cu Helmut Schmidt – Cancelarul Federal al Germaniei, atrăgea atenția importanței balansării strategice în Marea Neagră prin susținerea economică a Turciei și păstrarea controlului NATO asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Strategii britanici subliniau faptul că pentru Uniunea Sovietică singurul punct de acces către Marea Mediterană îl reprezintă cele două strâmtori, iar o schimbare în acest sens a ridicat probleme pentru stabilitatea Europei. În aceeași măsură, o potențială pierdere a suportului NATO din partea Turciei, ar fi sugerat o agresivitate utilizabilă a URSS împotriva Greciei. (detalii, pag. 5., punctul 6 – link).

Librăria Digitală a Președintelui Bill Clinton oferă acces la o serie de documente declasificate din timpul mandatului său, ce sunt direct atribuite politicii externe din acea vreme. Anumite dialoguri dintre Boris Elțîn și Bill Clinton au ca fundament interesul Rusiei pentru Europa, fiind reflectate idei avansate de președintele rus în 19 Noiembrie 1999. În cadrul întâlnirii bilaterale ruso-americane la Istanbul, cei doi lideri poartă un dialog relevant:

Președintele Elțîn: „Îți cer un lucru. Doar lasă Europa Rusiei. SUA nu sunt în Europa. Europa ar trebui să fie treaba europenilor. Rusia este jumătate Europa și jumătate Asia.”

Președintele Clinton: „Deci vrei și Asia?”

Președintele Elțîn: „Sigur, sigur, Bill. Eventual, va trebui să cădem de acord asupra acestor lucruri.”

Președintele Clinton: „Nu cred că europenilor le va plăcea asta prea mult.”

Președintele Elțîn: „Nu toți. Dar eu sunt un european. Locuiesc în Moscova. Moscova este în Europa și îmi place acest lucru. Poți lua toate celelalte state și să le oferi securitate. Eu voi lua Europa și îi voi oferi securitate. Bine, nu eu. Rusia o va face.” (p. 562, link).

Un alt dialog Elțîn – Clinton avea loc pe 21 Martie, 1997 în Helsinki, la reședința președintelui finlandez, în contextul Parteneriatului NATO-Rusia, START, ABM/TMD.

Președintele Elțîn: „O altă problemă: desfășurați manevre navale în apropierea Crimeii. Este ca și cum am antrena noi oameni în Cuba. Cum v-ați simți? Este inacceptabil pentru noi. Nu intenționăm să asediem Sevastopolul. Singurul nostru interes este să menținem niște legături de infrastructură. Respectăm Georgia, Moldova și alte țări și nu emitem revendicări pe teritoriul lor. Vrem doar să închiriem unele facilități pentru flota noastră la Marea Neagră. (asistentul pentru politică externă, Dimitriy Ryurikov îi înmânează o foaie de hârtie Președintelui Elțîn).

Propunem ca în declarație să putem accepta faptul că Rusia nu are pretenții față de alte țări. De fapt, în ceea ce privește țările din fosta Uniune Sovietică, să avem un acord verbal, gentlemen’s agreement – nu o vom scrie în declarație – faptul că nici o fostă republică sovietică nu ar intra în NATO. Acest acord tacit nu va fi făcut public.”

Președintele Clinton: „Permite-mi să încep prin a spune că accept acum existența unei noi Rusii ce nu este interesată să ocupe alte state. Dacă îți amintești, ultima oară când ne-am întâlnit, am spus că încerc să creez un nou NATO care nu reprezintă o amenințare pentru Rusia, dar ar permite Statelor Unite și Canadei să rămână în Europa și să lucreze cu Rusia și alte țări pentru a construi o Europă liberă și să se ocupe și de alte probleme.

Am făcut eforturi să te reasigur personal, pe guvernul și poporul rus, că încerc să schimb NATO. Cei mai importanți pași în această privință sunt, în primul rând, conținutul declarației privind armele nucleare – cei trei „nu” – interdicții. În al doilea rând, conținutul asupra forțelor convenționale, care reflectă o poziție foarte atent analizată, pe care am elaborat-o în cadrul NATO. În al treilea rând, însăși Carta NATO-Rusia – care va redirecționa misiunea NATO. În al patrulea rând, propunerea NATO privind adaptarea Tratatului Forțelor Armate Convenționale în Europa depusă la Viena. Aceasta solicită reducerea nivelurilor și a gradului de înghețare a echipamentelor în mai multe domenii-cheie. Toate acestea sunt concepute pentru a schimba impresia că NATO reprezintă ceva îndreptat împotriva Rusiei. […]

Dacă vom conveni că nici un membru al fostei Uniuni Sovietice nu ar putea intra în NATO, ar fi un lucru rău pentru încercarea noastră de a construi un nou NATO, dar ar fi și un lucru rău pentru încercarea de a construi o nouă Rusie. Nu sunt naiv. Înțeleg că aveți interes pentru cine intră în NATO și când. Trebuie să ne asigurăm că toate acestea sunt subiecte pe care le putem consulta în timp ce mergem mai departe; înseamnă să vă asigurați că suntem conștienți de preocupările voastre și că înțelegeți deciziile, pozițiile și gândirea noastră.

Dar, gândiți-vă ce mesaj teribil s-ar transmite dacă am recurge la o presupusă înțelegere pe care o sugerați. În primul rând, nu există secrete în această lume. În al doilea rând, mesajul ar fi că „suntem încă organizați împotriva Rusiei – dar există o linie peste care nu vom merge”. Cu alte cuvinte, în loc să fie creat un nou NATO care să ajute la o Europă integrată, nedivizată, am avea un NATO mai mare, așteptând ca Rusia să facă ceva rău. Iată de ce este rău pentru Rusia, ceea ce propuneți. Rusia ar spune: „încă avem un imperiu, dar care nu poate ajunge la fel de departe ca și Vestul”.

În al doilea rând, ar crea întocmai frica în rândul balticilor și a altora pe care încercați să o distrugeți, iar negarea devine justificată. Al treilea punct: înțelegerea pe care o sugerați ar submina în totalitate Parteneriatul pentru Pace. Ar înspăimânta țările mai mici care lucrează acum cu voi și cu noi în Bosnia și în alte părți.” (pp. 107-108, link).

Dialogul diplomatic american și britanic, precum și încadrările analitice indică de patru decade către o simptomatologie a conflictului în vecinătatea estică, anticipând o abordare rusă pe termen lung pentru sporirea influenței în Marea Neagră; pe de altă parte, pozițiile Președintelui Elțîn reflectă interesul regional și pretextul atitudinal al Rusiei față de spațiul european.

Efectul Matrioșka – strategia Rusiei pentru Marea Neagră este motivată de „rațiuni” proprii care au depășit tiparul precedent de acțiune

Declanșarea unui conflict deschis ruso-ucrainean atrage inevitabil oprobiul comunității occidentale. Strategii Kremlinului sunt conștienți că efectul unui război ar atrage noi valuri de sancțiuni economice. Efortul asumat de a forța avansarea într-o relație de risc paneuropeană, explică mai degrabă o opțiune militară ce stă în mâna lui Putin, decât una economică. Pe de altă parte, există riscul ca sancțiunile împotriva oligarhilor și companiilor ruse să îi facă mai dependenți de Kremlin, consolidând astfel sprijinul pentru Putin, și nu diminuându-l.

Oricărei părți îi este atribuită provocarea în apele internaționale ale Mării Negre sau în Marea Azov (depinde către care dintre versiuni privim), putem afirma că este pentru prima dată când armata rusă atacă forțele militare ucrainene sub steag propriu, iar acțiunile ruse vizează în continuare creșterea crizei din Marea Azov.

Tranziția de la „omuleții verzi” la S-400 – de la un pretext la altul

Strategia Rusiei pentru Marea Neagră trece la o nouă etapă: grupurile proxy din estul Ucrainei, folosite în 2014 pentru a anexa Crimeea, sunt înlocuite sau întărite oficial cu noi capabilități militare. Putin „nu provoacă”, dar găsește „extrem de inspirat” un pretext pentru instalarea sistemului de apărare antiaeriană S-400 în Crimeea. Acest pas conferă Rusiei avantaj geostrategic prin acoperirea unei arii radiale mai mari în Regiunea Extinsă a Mării Negre și accentuează o politică a descurajării militare în regiune, în consecință, pretextul defensiv al lui Putin are puternice rațiuni ofensive.

„Sustenabilitatea” strategiei Rusiei în Crimeea este dependentă de accesul la resurse. O incursiune militară terestră către fluviul Nipru ar putea fi o opțiune pe lista deciziilor Kremlinului. Crimeea primește din Ucraina necesarul de 70% din consumul de apă și 90% din cel de electricitate; dependența Crimeii față de Ucraina continentală în termeni de utilități a fost subevaluată de autoritățile separatiste și de Rusia. Acestea scot la lumină lipsa unui plan real de adaptare dacă Ucraina ar decide să oprească alimentarea cu utilități. Lipsa irigațiilor și deșertificarea sunt procese agravante pentru Crimeea; situația s-ar putea deprecia considerabil dacă Kievul va pune presiune prin închiderea canalelor construite în era sovietică, alimentate de fluviul Nipru, sursa majoră de apă pentru peninsulă. (link)

Mitul și realitățile ursului oligarh

Pe măsură ce Rusia falimentează, opțiunile politice din mâna lui Putin se restrâng. Încrederea publică în liderul de la Kremlin și scorul său intern de popularitate au atins cotele cele mai joase din istoria mandatelor sale. Neajunsul economiei ruse constă în concentrarea unei industrii bi-cromă, dominată de armată și energie, care se dezvoltă predominant în jurul personalității lui Putin și nu pe principiul pluralismului economic, integrat într-o economie de piață liberă.

În același timp, alegerile regionale și municipale din luna septembrie au adus partidului de guvernământ din Rusia o serie de pierderi jenante.

Lumina de la capătul tunelului economic care fusese promisă înainte de alegeri este din ce în ce mai fadă. Pe măsură ce prognozele de creștere anemică, cuprinse între 1,5-2,0% din PIB, pentru 2018-2019, se stabilesc în buzunarul celor deja îmbogățiți, speranțele cetățenilor obișnuiți de a obține o creștere a veniturilor reale s-au evaporat în mare măsură.

Prețul ridicat al petrolului este „compensat” de regimul sancțiunilor occidentale, (consecință a războiului din Ucraina, interferențele electorale și Salisbury) care par mai degrabă să înăsprească situația economică, decât să o relaxeze.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro