Sufletul Golemului. Geopolitica clasamentului Shanghai

Vara, când lumea e în vacanță și – în absența marilor catastrofe – ”subiectele zilei” sunt puține și nu prea interesante, ne-a venit vestea că, după câțiva ani mai faști, am retrogradat din primii 1000 ai Clasamentului Shanghai al celor mai performante universități ale lumii. Firește, faptul că vorbim de ”primii” 1000 e, deja, o problemă. Sigur, lumea e largă, însă și mia e o cifră mare! După obiceiul locului, dacă vreo universitate românească ar fi intrat (fie și pe la capăt) în această mie, rectorul ei (sau careva din conducere) ne-ar fi dat sfaturi de ”bune practici”: cum ”se realizează performanța” la ei, ce minuni – de dotări, de publicații, de ce doriți – sunt pe acolo, ce-nseamnă ”managementul de succes” etc. Cum n-am intrat, încă odată, după obicei, s-a pornit cârteala: că nu e acela singurul clasament, că nu e chiar curat, că vizează doar anumite lucruri, dar noi suntem buni la altele, că dacă ar fi altfel și așa mai departe. Problema Clasamentului Shanghai e similară cu cea a Nomeklaturii (sau, mai nou, a pensiilor speciale): nu toată lumea ajunge acolo. Nu e ceva precum ”instituțiile europene”, la care (și) noi să avem un loc din oficiu. Nu e nici Premiile Oscar, a cărui acordare să varieze după diverse criterii conjuncturale și la care să sperăm și noi, dacă ne facem loc cu coatele și strigăm mai tare. De douăzeci de ani Clasamentul Shanghai e cât se poate de stabil în logica lui. Și asta deoarece a fost creat cu o logică. Dar, pentru a o înțelege, sunt necesare cîteva excursuri în istorie.

În 1839 China – pe atunci Imperiu (revendicat ca atare!) – ajunge în conflict cu Marea Britanie datorită faptului că (fidelă logicii ei autarhice) refuză să se deschidă comerțului pe care-l doreau imperiile coloniale. Miza, de astă dată, o reprezintă opiumul, pe care englezii îl extrăgeau din macul cultivat în India și pe care-l introduceau în China ca ”valută” pentru a achiziționa diverse produse locale (în particular porțelanuri și ceai – care ajung la mare modă în Europa). La capătul unei jumătăți de veac de reprimare a revoltelor interne (în mare parte a populației majoritare Han), care presupuseseră golirea tezaurului pentru întreținerea armatei, Imperiul de Mijloc avea o nevoie urgentă de monedă adevărată (pe vremea aceea, pentru chinezi, aceasta era reprezentată de lingourile de argint). Englezii erau interesați mai curând de troc: să ducă în China mărfuri europene și să le schimbe pe produse locale de mare trecere la ei acasă. Manciurienii – dinastia conducătoare în China – voiau să păstreze monopolul comerțului și, evident, țineau ca acesta (prin argintul pe care-l aducea) să reîncarce tezaurul. Ca atare, s-au opus deschis contrabandei cu opium făcută la o scară tot mai mare de comercianții englezi (sub steagul celei mari marine a lumii de atunci). Un incident – distrugerea de către oficialitățile chineze a unei cantități de narcotic lângă Fluviul Perlelor – îi face pe englezi să ceară daune (disproprționate) și, cum acestea nu vin, să treacă la operațiuni militare. Chinezii încearcă să le facă față, dar – în ciuda numărului lor legendar – cu lănci și (în cel mai bun caz) cu flinte, nu au nici o șansă în fața celei mai bune armate a lumii. Cu un număr infim de soldați și cu ceva mai mulți cipai din India, Anglia nu doar înfrânge, ci și umilește cel mai vechi Imperiu al lumii, impunându-i condiții ”de pace” care, practic, îl făceau să-și piardă în bună măsură controlul asupra orașelor costiere și a unei bune părți a economiei. E ”Primul Război al Opiumului” (1839 – 1842). Cum celelalte puteri ale Europei – mai ales Franța – voiau și ele privilegii în Imperiul Celest, urmează (între 1856 și 1860) ”al Doilea Război al Opiumului”. La capătul lor, China acordase atâtea ”concesiuni” încât, economic nu avea să-și mai revină până… la Deng Xiaoping. Au urmat alte războaie – cel cu japonezii, de la finele secolului XIX, apoi cele din al Doilea Război Mondial, revolte interne – precum Revolta Boxerilor – care au culminat cu lungul Război Civil care, toate, au prăbușit cea mai venerabilă civilizație a lumii într-o ruină indescriptibilă (deopotrivă Războiul Civil, ocupația japoneză și politicile haotice ale lui Mao au produs zeci de milioane de morți în China). China a trăit acest secol (1839 – 1949) ca pe unul al înfrângerii și al umilinței. Unificarea țării sub comuniști (în 1949) și, apoi, politica deschiderii economice (începând din 1978) i-au permis marelui stat roșu să se ridice și, mai mult – și tot mai apăsat cu Xi Jimping –, să pretindă o revanșă menită a pune, pe mapamond, China în poziția hegemonică a statelor care în veacul al XIX-lea i-au impus condițiile lor. Problema e, evident, cum să ajungă în această poziție. Numărul (populației) conteză, însă – cum s-a văzut între 1839 și 1860 (și după aceea) – nu e suficient pentru a rezolva totul. Mai trebuie ceva.

Ce anume, au descoperit cam tot atunci, la jumătatea secolului XIX, japonezii. Imperiul Soarelui Răsare, după anarhia feudală și războiul civil de la finele veacului al XVI-lea, încheiat cu instaurarea shogunatului se închide și el navelor europene (care îl atinseseră la mijlocul secolului), păstrând ca singur punct de contact – și de comerț – cu lumea o insulă din rada portului Nagasaki. Vreme de două veacuri și jumătate, Japonia e țara samurailor și imobilitații garantate deopotrivă de Împăratul fantoșă de la Kyoto, de ”marele vizir” din dinastia Tokugawa care conduce țara și de Codul Bushido menit a a oferi o ideologie cavalerească nobilimii războinice. În 1853, o navă militară americană condusă de comandorul Matthew Perry intră în portul Edo și deschide foc asupra coastei japoneze. Americanul făcea o demonstrație de forță – reluată în anul următor cu zece nave – pentru a-i obliga pe japonezi să se deschidă, și ei, comerțului internațional. Vrând-nevrând, Imperiul Mikadoului a trebuit – și el – să accepte deschiderea. Atâta doar că japonezii au înțeles imediat ce anume face diferența: armele. Și, evident, în spatele lor, industria care le produce. Astfel că, doar 13 ani după intempestiva vizită a comandorului Perry, Japonia începe să se schimbe spectaculos. Lozinca momentului e: ”prima pușcă din Imperiu a fost străină, a doua va fi produsă aici”. E epoca ”Restaurației Meiji”, realizată – după abolirea shogunatului – la impulsul Împăratului Mutsuhito. Și, indiscutabil, industrializarea a fost un succes, așa cum a arătat-o războiul cu chinezii (1894 – 1895), dar mai ales cel cu rușii (1904 – 1905) al cărui punt culminat a fost distrugerea Flotei Imperiale rusești în Strâmtoarea Tsushima. O țară (relativ) mică, intrată de curând în ”marea istorie” a demonstrat că poate învinge un imperiu enorm, beneficiind de cea mai mare armată a lumii. Cum? Luptând inteligent și, mai ales, cu o tehnologie mai bună.

Cel care a înțeles cel mai bine lecția Tsushimei a fost amiralul englez John (Jackie) Fisher, care – în același an, 1905 – demarează proiectul unui crucișător rapid și cu artileria standardizată. Un an mai târziu, Dreadnought va fi lansat la apă, deschizând nu doar drumul marilor cuirasate, ci și cursa militară și tehnologică care va duce la Primul Război Mondial. Pe parcursul acestuia intră în luptă trei invenții anterioare: submarinul, mașina și avionul. În plus, apare o inovație, care deblochează ”războiul de tranșee”: tancul. La capătul primei conflagrații mondiale și pe parcursul interbelicului, diverși militari – generalul de Gaulle, mareșalul von Rundstedt și mareșalul Tuhacevski – sesizează importanța noilor veniți în război și preconizează o armată puternic mecanizată și bazată pe interoperabilitatea diverselor arme, fiecare ducând la limită o tehnologie (tancuri, tunuri de asalt, arme automate, avioane etc.). În spatele războiului viitor stă tehnologia. Ceea ce a demonstrat – cu prisosință – al Doilea Război Mondial. Pe parcursul acestuia au fost valorizate deopotrivă capacitatea industrială de producția a armamentului în marile țări combatante (Rusia Sovietică, Statele Unite și Anglia, Germania și Japonia) și dimensiunea inovativă a producției de război. Să nu uităm, în 1945 lumea beneficiază de câteva invenții care-i vor schimba în curând fața: bomba atomică, racheta, primele computere, radarul. ”Hibridarea” unora din aceste tehnologii – evoluția computerului (odată cu descoperirea microprocesorului), posibilitatea de-a trimite sateliți în spațiu cu rachetele, localizarea bazată pe triangulație – va duce la explozia tehnologică a anilor ’70 – ’80, care, dublați de ”mondializare”, în speță de integrarea (și specializarea) comerțului mondial, pun bazele prosperității și a interconectării lumii în care trăim. Pentru prima dată în istorie, existența marii majorități a oamenilor de pe planetă e mai condiționată de tehnologie decât de natură.

Dezvoltarea industriilor – din ce în ce mai perfecționate – bazate pe noi tehnologii a caracterizat dezvoltarea exponențială a statelor capitaliste în a doua jumătate a secolului XX. Este modelul care a cunoscut o amploare excepțională în Japonia, cu industria de automobile, apoi cu cea electronică, de așa manieră că o țară (relativ) mică și lipsită de resurse a putut să ajungă una din primele economii ale lumii. Și, în egală măsură, e modelul – fără îndoială, influențat de succesul japonez – celor ”patru tigri asiatici” (Coreea de Sud, Hong Kong, Taiwan și Singapore): transformarea unor economii preponderent rurale (în cazurile citate, adesea pescărești) și practicând un comerț local în industrii performante din domeniile de vârf ale tehnologiei și puternic integrate pe piețele mondiale. China de după 1949 a simțit și ea, acut nevoia industrializării, însă a urmat-o pe model sovietic. Asta înseamnă, pe de-o parte, ideologia industriilor grele care, făcută à la chinoise, a culminat – în timpul ”Marelui Salt Înainte” (cu faimoasele sale ”furnale familiale” în care oamenii își aruncau uneltele și cratițele) – cu o dezindustrializare de proporții (și, evident, cu costuri umane pe care nimeni altcineva decât China nu le-ar fi putut suporta). În al doilea rând e vorba de autarhie, adică de autosuficiența economică, datorată pe de-o parte izolării țărilor comuniste de cele capitaliste, pe de alta secesiunii Chinei (în anii ’60) în cadrului blocului comunist. La moartea lui Mao și după epurarea ”Bandei celor patru” (1976), China nu e semnificativ mai dezvoltată decât era în 1949. Acesta e momentul în care la conducerea Partidului Comunist Chinez accede pragmaticul Deng Xiaoping. Cum a spus-o el însuși: ”Nu contează dacă pisica e albă sau neagră, atâta timp cât prinde șoareci”. Ceea ce revine la celebra sinteză, într-o frază, a ideologiei adevăratului salt înainte al Republicii Populare: ”un sistem politic, două economii”. Ceea ce-a realizat Deng e exact ceea ce au făcut ”tigrii asiatici”: integrare rapidă în economia globală, facilități susținute de stat (chinese style!) pentru investitori, atragerea noilor tehnologii care au în China baze de producție, dar – în același timp – califică personal și, nu în ultimul rând, trimiterea de masive contingente de studenți chinezi în cele mai bune universități ale lumii pentru a deprinde, la sursă, disciplina creativității ce stă la baza inovației științifice. Toate acestea cu păstrarea monopolului Partidului Comunist asupra puterii. Dar să nu uităm că și ceilalți ”tigri” au rămas, vreme îndelungată, autocrații. Vreme de 45 de ani, acest parcurs ascendent al industrializării, tehnologizării, modernizării și calificării tot mai specializate a fost susținut – fără nici o sincopă – de un stat decis să mizeze totul pe cursa pentru hegemonia mondială.

Oricât de ciudat ne-ar părea nouă acest lucru, ideea (sau ideologia naționalistă a) revenirii Chinei ca mare putere globală (economică și militară) și, mai mult, accederea la poziția dominantă beneficiază de o reală susținure populară în noul Imperiu de Mijloc. În această logică trebuie înțeles și Clasamentul Shanghai al celor mai bune universități ale lumii. Dominanta lui e clară: care sunt acele medii de studiu și de cercetare (atât ca domenii, cât și ca instituții) ce pot fi considerate matricele inovației și ale dezvoltării tehnologice? Așa se explică focalizarea – aproape exclusivă – a criteriilor Clasamentului pe domeniile capabile să producă avans tehnologic: informatică și Inteligență Artificială, fizica particulelor elementare, astronomie și astronautică, biologie moleculară, genetică, neurologie, nanotehnologii, fundamentele cercetării farmaceutice etc. Adică – onest vorbind – exact acele domenii în care curg Nobelurile (și – indiscutabil – de aceea faimosul premiu e indicele fundamental al Clasamentului). Iar dacă ne uităm la naționalitatea (moștenită sau dobândită) a laureaților, vedem că majoritatea sunt americani. Ceea ce spune acest ranking universitar e faptul că China vrea să iasă de sub zodia caricaturală a reproducerii tehnologiilor (fie de către străini ce se delocalizează pe coastele ei, fie de faimoșii ”fotografi” orientali de la toate expozițiile de noutăși high tech) și își orientează eforturile pentru a intra în liga celor ce produc tehnologiile viitorului. Căci cei care au capacitatea de a produce aceste tehnologii vor fi cei care vor domina lumea de mâine. E limpede ce spune Clasamentul Shanghai despre universitățile planetei: cele din top (ten sau hundred) sunt cele unde se pun bazele acelor tehnologii care, universalizate, vor fi mâine un bun comun și – inevitabil – o sursă, inepuizabilă, de venituri pentru companiile care le dețin. Cursa spațială, editarea genetică, tehnologia 5 G și chiar faimoasa aplicație TikTok arată că țara lui Xi Jimping a luat foarte în serios lupta pentru cucerirea supremației tehnologice. Chinezii nu se supără că universitățile lor nu sunt în topul clasamentului, tot așa cum nu se dau în lături să facă oferte spectaculoase tinerelor genii occidentale în căutare de loc de muncă. Pentru că, în viziunea lor, într-o zi China se va afirma ca lider al inovației exact așa cum, în anii 2000, a devenit – dintr-o dată – lider al producției mondiale. Acest ”dintr-o dată” contează enorm, mai ales când e vorba de tehnologiile militare!

Dacă aceasta e logica din spatele Clasamentului Shanghai, cum ne raportăm noi la ea? Să remarcăm faptul că, în vecini, cei mai motivați sunt polonezii, care simt în ceafă răsuflarea ursului siberian. Și la ei, inovația are inevitabila componentă militară. Cu atât mai mult cu cât – o vedem în Ucraina – o țară mică e obligată să mizeze mai mult pe inovație și pe flexibilitate decât un colos. În ceea ce privește România, mirarea cea mare ar fi trebuit să fie nu aceea că am fost retrogradați din Clasament, ci aceea că am ajuns – și chiar ne-am menținut o vreme – în el (fie și pe lângă mie). Problema României e aceea că ea a avut și are – exceptând o perioadă de inflamare națională în linia economiilor comuniste autarhice – profilul tipic al unei țări coloniale. O țară colonială este un stat care dispune de resurse, dar nu are capacitatea de-a le exploata și de-a le valorifica. Ultimele două lucruri presupun tehnologii și interconectivitate de care țara colonială nu dispune. Are resursele și mâna de lucru, în general slab calificată; dar mai are nevoie de capital (de investiții), de tehnologii și de piețe. E un lucru banal, ce poate fi observat aproape în orice ”proiect de infrastructură” (mai ales în cele mari): câștigătorii licitațiilor sunt firme din străinătate, care vin cu know-how-ul lor, cu tehnologia lor și cu inginerii lor, urmând ca ca aici să ”creeze locuri de muncă” doar la nivelul personalului cu o calificare slabă, dispus la munci brute. Ceea ce ne lipsește sunt instrumentele (tehnice și metodologice) și expertiza adaptării lor la situațiile concrete. O să mi se spună: nu mai e chiar așa; acum sunt și firme românești care pot asigura (cel puțin o parte a) acestor cerințe. Poate, însă cred că doar la nivelul unei specializări de școală profesională: oamenii noștri au învățat – în general în Vest – cum se folosește o anumită tehnologie și sunt capabili să reproducă acasă (pe același gen de utilaj) ce au deprins în alte părți. Dar nu să creeze tehnologie și expertiză. Să nu uităm, aceastea sunt – azi – finalitățile cercetării. Nu un articol ISI care, oricât de genial ar fi, nu (mai) înseamnă mare lucru. În lumea adevăratei cercetări, un articol se inserează între altele articole, care descriu o realitate domenială, ce poate fi – tocmai datorită acestor studii – izolată și investigată cu un set de tehnologii care, pe măsura procesului științific, se îmbunătățesc și se afinează. În felul acesta, cercetarea (de grup – a tuturor celor care publică articole în acel domeniu) duce deopotrivă la descoperiri și la schimbarea permanentă a tehnologiilor care observă, tratează și exploatează descoperirile în cauză. Asta, evident, e o chestiune de bani. Și de enorm de mulți bani, într-un context în care aproape tehnologiile sunt cele care schimbă tehnologiile.

Dar, mai înainte, un cuvânt și despre felul în care sunt înțelese azi tehnologiile și cercetarea. În primul rând, la acest nivel, perspectiva e una monistă, în speță cea care consideră că realitatea are o singură esență, iar aceea e de natură materială. În structura ei fundamentală, realitatea materială a oricărui domeniu al cunoașterii e alcătuită din niște entități elementare și din relațiile dintre acestea, care – ambele – pot fi descrise (cifric) pe baza unor calcule și măsurători. Practic, orice domeniu al cunoașterii apare ca o structură de tip LEGO; odată ce am invetariat ”piesele” lui de bază și regulile de asamblare, putem trece la etapa următoare, a producerii – tot pe bază de calcul – a unor combinații care nu intrau în schema inițială, a accelerării proceselor cunoscute sau a disocierii și raționalizării acestora. LEGO-ul nu vizează doar elementele de bază, ci și varii procese integrate. Ajunși aici putem face două observații: prima – că s-ar putea ca realitatea să fie ceva mai complexă decât această viziune (totuși) reductivă. În definitiv, aici avem un soi de pozitivism radical, care spune că lumea întreagă e alcătuită din materie și e pusă în mișcare de diverse raporturi de forțe. Așa se poate înțelege, dincolo de tentația hegemoniei, fascinația chinezilor – materialiști în doctrina oficială – față de noile tehnologii. Și, la fel, explozia de inventică a Silicon Valley-ului, alcătuit în bună măsură din tineri postmoderni, perfect secularizați, care (poate pe urma tehnologiilor pe care le folosesc / crează) sunt convinși că orice schimbare are la bază combinatorica unor elemente clar definite. Poate această tentativă de reconfigurare tehnică permanentă a realului e cea pe care s-ar cuveni s-o numim ”progresism”. Și, atât de o parte cât și de cealaltă, aceeași idee: că această combinatorică (deși perfect rațională, căci definibilă matematic) creează relații de forță / putere. Dacă mă pot exăprima astfel, acesta e ”sufletul” Golemului.

Revenind la lumea românească, un instrument de măsură al inadaptării noastre tehnologice îl constituie însăși absența criticii tehnologiei din discursul nostru intelectual. Noi suntem – tradițional! – romantici nu pentru că facem față șocului tehnic, ci pentru că trecutul la care ne raportăm e unul fictiv. Problemele tehnicii ne rămân relativ străine și ne întâlnim cu ele doar la un nivel superficial (poluare, automatizare însoțită de disponibilizări, lipsa de fluiditate a traficului etc.). Ceea ce ne marchează pe noi nu sunt dificultățile tehnologiilor sofisticate (de care mai curând ne temem), ci absența (sau precaritatea) unor tehnologii – fie ele și mai vechi, dar – funcționale. Și universitățile românești sunt croite pe măsura noastră: toate, fără excepție, sunt mici întreprinderi familiale, în care se investește puțin, se dă marfă de ”calitate locală” și din care se scot bani de casă și de vacanțe. Nu dintr-o răutate sau din cine știe ce ”excepționalism românesc”, ci – pur și simplu – pentru că așa au fost gândite universitățile noastre. În alte părți, calitatea învățământului superior e dată fie de actul didactic (și avem profesori de notorietate, care adună grupuri de tineri și formează școli), fie de cercetare (și atunci sunt tot soiul de institute și laboratoare cu programe – aproape autonome – care lucrează în ritmul savanților ochelariști și dislexici ce adună Medalii Fields și Premii Nobel), fie de interfață cu mediul privat (pentru care adaptează sau creează noi tehnologii). La noi nu contează decât două lucruri: numărul de studenți, mai ales cei de la ”forma de învățământ cu taxă” și funcția în structura administrativă a universității. Dacă ești ”șef” peste ceva și universitatea are noroc de o grămadă de studenți, imediat se redefinesc ”indemnizațiile” ”de conducere”, ”de performață”, de de toate. La ce-ar mai fi bună predarea sau cercetarea? Dacă ești ”șef” peste ceva, ele ies – fără probleme – în toate ”raportările”. Așa a fost conceput învățământul nostru universitar și, după ”fișa” lui (e drept, niciodată enunțată ca atare), el produce în serie ceea ce a fost setat să producă. Întrebarea e: de ce ne supărăm?!

Ar trebui oare ca americanii (sau măcar europenii) să încununeze cu Nobelul fiecare decan de la nenumăratele noastre universități? În vremea publicării noului Clasament Shanghai, la noi tocmai avea loc o manifestație de masă împotriva vaccinării. Și cel mai citit ”om de știință” local e un domn ce vorbește de ”inteligența materiei”, de unde și vibrații de natură suprasenzorială, adică – inevitabil – religioasă. Majoritatea elevilor (și a multor generații de elevi ajunși adulți) e incapabilă să facă niște calcule de clasa a V-a. Mai nimeni nu înțelege nimic din genetică, imunologie, fizica particulelor elementare sau cea a instrumentelor de comunicare. De unde să-i selectăm pe cei care să urce treptele cunoașterii? Dacă vreun rătăcit are performațe reale într-un asemenea domeniu, ajunge curier Glovo sau boem alcoolic, dat fiind că – de-acum în 30 de ani – ”nu sunt posturi” nici în învățământ, nici în cercetare. Iar salariile din învățământ și din cercetare – la fel ca investițiile în ele – sunt la nivelul ajutoarelor sociale. –citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro