Tara profitorilor milei (de Ovidiu Nahoi)

Poate ca multora le va parea surprinzator. Dar ultimele saptamani, care ne-au tinut cu ochii atintiti asupra bataliei de pe Dunare, ne-au aratat ca ne pandeste pe toti o primejdie mai mare decat forta apelor revarsate. Putem sa ne aflam pe cel mai inalt pisc al Romaniei sau in locul ei cel mai uscat si tot n-avem cum sa ne consideram la adapost.

Pulverizarea increderii in autoritati si in tot ceea ce inseamna forma organizata de interventie in problemele sociale – caci despre aceste pericole este vorba – ne vor afecta pe toti. Nu avem unde sa ne ascundem.

Am privit cu totii muti de uimire scenele in care reprezentantii autoritatilor, veniti sa evalueze situatia si sa ajute, erau primiti cu ostilitate de niste oameni aflati practic pe buza prapastiei. Daca autoritatile au intervenit sau nu cu eficienta si profesionalism urmeaza sa judecam de aici inainte. Dar urgenta ultimelor zile era, evident, alta: salvarea vietilor omenesti.

Cu atat mai surprinzator a fost comportamentul localnicilor, care in loc de conlucrare cu aceia veniti sa ii ajute au raspuns mai intai cu pasivitate („nu vine apa aici…”), iar apoi, cand apa totusi a venit, cu ostilitate.

Greu de gasit o tara civilizata in care oameni aflati in fata unui pericol iminent sa refuze sa fie evacuati, obligand autoritatile sa recurga chiar la un anumit tip de forta.

Ajunse in milioane si milioane de case, aceste imagini (mai ales cand au fost prezentate tendentios, asa cum a fost cazul posturilor TV ale lui Dan Voiculescu), au ros puternic la temelia si asa subreda a increderii publice in chiar ideea de autoritate.

Au venit apoi relatarile despre descinderile in zona ale lui Gigi Becali si Andreea Marin – dincolo de aspectul lor umanitar, doua actiuni de imagine menite sa asigure voturi, respectiv audienta. Greu de spus unde se termina candoarea si unde incepe, in acest gen de actiuni, suitul cu picioarele pe nenorocirile oamenilor. Certa este doar primirea calduroasa de care cei doi s-au bucurat.

Si mai este o certitudine: imaginile de la Dunare au fost specifice mai curand unei tari bananiere lipsite de institutii puternice si de incredere, unul dintre acele locuri dependente de actiunile unei vedete pop venite cu intreg arsenalul de PR pentru a salva elefantii, gorilele si oamenii.

Guvernul si autoritatile locale nu au de ce sa se considere frustrate. O mare parte din vina le revine chiar lor.

Nici viziunea presedintelui tarii sau a primului-ministru, nici lectiile dure ale inundatiilor de anul trecut nu au fost suficiente pentru crearea unei institutii puternice si – mai ales! – de incredere insarcinate cu salvarea sinistratilor, cu organizarea taberelor, cu strangerea, gestionarea si impartirea ajutoarelor si mai apoi cu refacerea zonelor afectate.

Mai mult, refacerea zonelor afectate de inundatiile din anul trecut sau demararea unor lucrari de infrastructura in perspectiva altor incercari de acest gen au fost mai degraba esecuri. Si atunci, sa nu caute oamenii disperati sprijin mai repede la persoanele private, chiar si atunci cand acestea vin in zona din ratiuni de imagine?

Exista si o alta cauza, mai profunda si mai perversa in acelasi timp. Fenomenul TV, de o amploare mult mai mare in Romania, in comparatie cu tari europene mult mai dezvoltate economic, are nevoie de lacrimi si de emotie colectiva.

De prea multe ori, stirile, atunci cand nu sunt de-a dreptul purtatoarele intereselor unor persoane sau grupuri, se transforma in asa-numitul „infotainment”, o combinatie intre informatie si show (de la englezul „entertainment” – distractie, divertisment).

Responsabilitatea sociala si servirea interesului comunitatii sunt adesea lasate pe planul al doilea ori chiar mai jos. Este mai cool, mai sexy si mai comercial sa faci eroi din Andreea Marin sau Gigi Becali decat sa te ocupi de munca banala a militarilor care inalta diguri si salveaza vieti.

Aceasta tinde sa devina, din pacate, Romania aflata la portile Europei: o tara in care vedetele bat institutiile statului. O tara care, in loc de comunitati, are populatii dependente de profitorii milei. O tara in care nimeni nu poate lua decizii si aplica programe pe termen lung. O tara in care, sub asaltul camerelor TV, salvatorii coboara din elicopter sau din Maybach. O tara in care orice este posibil. In sensul rau, bineinteles.