TEAMBUILDING sau Caragiale pentru millenials: critica intelectualistă a capitalismului democratic

Cum se explică faptul că bonjurismul bombastic şi copierea neruşinată şi rapidă de modele occidentale, la limita ridicolului, de care face băşcălie Teambuilding şi pe care a veştejit-o şi Caragiale odinioară (e drept, la alt nivel intelectual, dar azi ne-am democratizat şi avem cultură de masă, nu?) sunt de fapt cel mai reuşit model de propăşire a societăţii româneşti?

M-am uitat şi eu la cult-movie Teambuilding că na, nu poţi fi total străin de fenomenul social care devine brusc ocupaţiunea mintală a naţiei. Îl recomand şi prietenilor din Republica Moldova, care vor identifica în el teme suplimentare de iritare faţă de noi cei de dincoace! Am ales să-l văd la o oră activă a zilei, de teamă că la ceas de seară mă voi plictisi şi mă va lua somnul, ceea ce s-a dovedit o decizie bună: exact aşa s-ar fi întâmplat, pentru că sclipirile originale de dialog ale Micuţului sunt scufundate în multă redundanţă şi o viteza cam mică a succesiunii ideilor, plus ştiuta propensiune autohtonă pentru a face o glumă, a insista pe ea şi a detalia poanta până se alege praful, ca nu cumva să plece cineva din sala de cinema cu riduri pe frunte că n-a înţeles vreo chestie.

Sunt pe acolo câteva replici memorabile care vor face carieră în folclorul urban, ceea ce nu-i puţin. Dar ca şi în cazul tărăboiului mult mai sumbru în jurul figurii lui Mircea Vulcănescu, mi-e teamă nişte întrebările serioase rămân nepuse şi plasarea în istoria lungă e ratată. Cum spuneam şi în cazul MV, aş băga filmul ăsta la clasele de liceu (cu ***beeps pe ici-colo) pentru ca elevii să reflecteze la o temă crucială: cum se face că moravurile de nouveaux riches şi atitudinile sociale criticate veninos atât în acest film, cât şi în piesele lui Caragiale, se suprapun pe cele mai bune perioade ale istoriei României, de propăşire atât politică (domeniul care l-a inspirat pe dramaturg) cât şi economică (actualmente)? E doar o coincidenţă că ori de câte ori românii construiesc ceva viabil, tot ei dau naştere imediat unei reacţii culturale majoritare care persiflează seara la comédie ceea ce practică peste zi la job? Pentru că, să recunoaştem, azi la cinema ca şi acum 150 de ani la fteatru, târgoveţii valahi dau năvală să se amuze de modul cum sunt caricaturizaţi ei înşişi.

Cum se explică faptul că bonjurismul bombastic şi copierea neruşinată şi rapidă de modele occidentale, la limita ridicolului, de care face băşcălie Teambuilding şi pe care a veştejit-o şi Caragiale odinioară (e drept, la alt nivel intelectual, dar azi ne-am democratizat şi avem cultură de masă, nu?) sunt de fapt cel mai reuşit model de propăşire a societăţii româneşti? Cum dăm seama de faptul că “formele fără fond” pe care le-au beştelit marii conservatori Caragiale sau Eminescu, iar acum, în cheie manelistă, Teambuilding, de fapt funcţionează şi îşi crează destul de repede un fond (nu-i garantat, dar avem altă strategie mai bună?) Avem curajul să judecăm la rece, cu cărţile pe masă, cum libertatea democratică şi de întreprindere prin care marea masă de sfertodocţi români îşi urmăresc egoist interesele economice mărunte a fost de fapt o cale viabilă către bunăstare data trecută, deci poate fi şi acum?

E o coincidenţă că scurtele episoade de capitalism democratic şi vehementă autocritică socială, ca la sfârşitul de secol XIX sau începutul secolului XXI, se suprapun în România pe cele mai autentice momente de propăşire socială şi prosperitate? Ne dă ceva de gândit că în planul ideilor, atunci şi acum, a predominat discursul critic la adresa paşoptismului şi alinierii rapide la criteriile şi retorica vestice – atât de rapide că lua uneori forme comice – exact atunci când mahalagiul post-fanariot făcea uriaşi paşi înainte spre confort, calitatea vieţii şi educaţie, aşa prost-crescut cu era el? Nu e ilustrativ că unul din cei mai autentici intelectuali liberali, anume Zeletin, nu se putea apropia totuşi de partidul cu acelaşi nume pentru că, deşi admitea că militează pentru lucrurile corecte, “ăştia prea miros a brânză”?

În fond ce poate fi mai manierist în cultura română decât să construim nişte Rică Venturiano de corporaţie pentru ca să avem pe cine lua peste picior, deoarece riscul e zero sub cel mai benign aranjament social: democraţia incipientă plină de arivişti mărunţi? In statul bazat pe etică şi valori pe care l-ar vrea nostalgicii din vremea lui Caragiale ori idealiştii de azi, ar fi mult mai periculos să te pui de-a curmezişul consensului de opinie. N-ar trebui să medităm mai serios de ce dezastrele reale pentru ţară au survenit înainte sau după aceste episoade de “forme fără fond”, când societatea noastră a urmat planurile “pe fond” ale marilor critici social de dreapta sau stânga, critici care includeau mulţi artişti (sau content creators, cum se cheamă azi) şi a dat cu oiştea-n gard? Cum se face că cei mai mulţi intelectuali şi artişti critici au acest disconfort profund faţă de afirmarea în public a “materialismului căţărător” şi “lipsei de educaţie”, mai nou şi în formă corporatistă, deşi experienţa istorică ne învaţă că proiectele lor superioare estetic şi moral sunt sistematic mai proaste şi ruinătoare prin consecinţe?

Ştiu că întrebările astea ridică Teambuilding peste ce şi-a propus filmul; poate că stilistic nu stă alături de piesele lui Caragiale. Dar frământarea mea majoră e asta: pe fond diferenţa e aşa mare între şarja umoristică anti-târgoveţimea incipient-capitalistă de la finalul sec XIX, memă centrală a culturii române clasice, şi cea recentă, de standup anti-corporatist? Ambele generează consens social, masă critică de spectatori, bunădispoziţie şi un soi de împlinire elitistă nemărturisită: dacă eşti în stare să râzi, înseamnă că eşti cumva deasupra nătărăilor din film (sau din Scrisoarea Pierdută) şi deci complice cu Creatorul Operei, chiar dacă lucrezi în Multinaţională. Implicit te-ai salvat prin depăşirea condiţiei, fie şi doar în propria imaginaţie.

N-ai cum să ratezi succesul cu aşa formulă care dă de înţeles fiecărui cetăţean că e deasupra mediei (imposibilitate statistică) şi că o lume mai bună există după colţ, numai să fim cu toţii oleacă mai “autentici”, “anti-materialişti”. Aici tradiţionalismul lui Caragiale îşi dă mâna cu clişeele romantice adolescentine, în care binele învinge răul atunci când toată lumea vede lumina adevărată, cu care se mântuiesc la final eroii din Teambuilding. Mesajul este esenţialmente unul de pro-păşire, în ciuda glumelor de autobază şi înjurăturilor: ironic, fondul duios contrazice forma.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro