Teatru la granitele Romaniei, de la Malu la Nadlac. Aventuri cu Gongu, Pisica, portul tragic Calafat, Jimbolia-miros de porc si Nadlacul slovac. Fugit de acasa cu “Teatru Frilansar”

V-am spus! In vara asta am fugit din Bucuresti cu trupa FRILENSAR. Am fugit prin orase si catune de granita. Peste 10 localitati de granita din Romania. in aproximativ 20 de zile, intre 21 iulie – 15 august 2017. Haute-Culture va prezinta primul episod al experientei. Cititi Jurnalul calatoriei cu Teatrul Frilensar de la Malu-Giurgiu, Calafat-Dolj, Orsova-Mehedinti, Oravita-Caras Severin, la Nadlac-Arad.

21 iulie 2017- Împingem caravana la vale. Atenție la bolovanul Bucuresti

A început caravana. Ne-am trezit dimineață și ne-am dat seama rând pe rând că am uitat câte ceva. Așa se întâmplă mereu. Și chiar dacă n-ai uitat ceva, impresia că ai uitat ceva te urmărește, e acolo cu tine în bagaj și te sâcâie o perioadă destul de lungă. În rest, prima zi ne-a fost servită o porție zdravănă de București. București instalație umană. Cod negativ. Am plecat cu mașini închiriate, mașinile închiriate pentru o perioadă atât de lungă, costă. Și costă destul de mult.

Am gustat Bucureștiul negativ prin cel care ne-a închiriat van-ul 8+1. Ne-a luat repede, ne-a aratăt, ne-a spus că nu se poate ce se poate și-a plecat. Ne-am dat seama după ce a plecat că avea ITP-ul făcut doar până pe 27 iulie. Caravana noastră ține până pe 14 august. L-am chemat înapoi, ne-a chemat el la un service pe la Basarab, s-a făcut ITP-ul care după spusele colegilor mei s-a făcut ca la noi, în 45 minute din care doar 5 minute muncă efectivă. La întrebarea unde e roata de rezervă, domnul care a închiriat-o ne-a spus că are un spray care rezolvă problemele.

Aaa… și asigurarea e până pe 14 august, în condițiile în care mașina va fi predată pe 15 august. Autodenunț. Dar aveam o caravana de susținut, iar până acum nu am pățit nimic. Dar asta e Bucureștiu-ul negativ, mult sub cel pozitiv pe care-l respect, Bucureștiu negativ care te întârzie. Ne-am propus să plecăm spre Malu, județul Giurgiu, pe 21 iulie la ora 12.00. Am plecat pe 21 iulie ora 15.00, Bucureștiul negativ te întârzie.

Malu’ României. Once upon sub patronajul domnului Gongu

După cum era stabilit, primul spectacol din Green-Frilensăr pe contour trebuia să se joace la Căminul Cultural Malu, județul Giurgiu. S-a jucat Once upon sub patronajul domnului Gongu.

Lucian Gongu este directorul spațiului cultural giurgiuvean.

Nu vorbim de o poreclă, vorbim de omul care de peste 20 de ani conduce cu mână de fier un cămin cultural, un cămin cultural recondiționat din fonduri publice, recondiționare supravegheată cu strictețe de domnul Gongu. Chiar a refuzat o serie de scaune, care numai scaune nu erau, rugându-se la divinitate ca licitația să fie câștigată de unii care chiar aveau scaune ok. Și divinitatea (sau soarta) le-a potrivit în așa fel încât scaunele pe care și le dorea domnul Gongu au venit în Malu. L-am cunoscut pe Lucian Gongu cântând.

Cânta după posibilități Oameni, oameni semănați, cu iubire câmpia din voi. Cânta de undeva din spatele scenei, scena era goală, căminul cultural era gol cu toate ușile deschise, dar vocea răsuna în toți Ciulinii Bărăganului, în tot Malu, de tremura granița, ranița și cultura română. Gongu cel sfios a precizat că încearcă, se joacă, toate în limitele de jos alea posibilităților. La început era în șlapi și maieu, apoi s-a dat la cămasă. I-am cântat și noi în spectacolul nostru, lui și celor 33 de spectatori, printre care și bețivul satului, omul cu șapcă și neînțelegeri.

Bețivul satului, cel mai mustrat dintre pământeni,

a ieșit la jumătatea spectacolul pe motiv că vorbim prea mult, în loc să cântăm tot timpul. Demnitatea s-a născut la sat pentru că a ieșit când a vrut el, nu la amenințrile lui Gongu pentru lipsa de abținere a părerilor personale. La final am fost certați, în mod just, că afișul spectacolului nu exprimă ce ar trebuie să exprime, că oamenii nu înțeleg ce vrem noi de fapt și că sunt spectacole de muzică populară care adună toată crema Malului, dar pentru că aia se adresează unui public în mod direct. Așa o fi. La spectacol nu a fost niciun oficial de la primărie, ne-au mâncat țânțarii la final și ni s-a spus că vom avea mereu o ușă deschisă la Malu, județul Giurgiu. Am plecat din localitate cu gândul că promovarea aplicată și colorată e mama recunoștinței și a evoluției în artă.

Familia Pisica din Băduleasa

Am înnoptat la Băduleasa la familia Pisică. Domnul Pisică are trei femei în curte și doi câini. Câinii sunt Vizsla, rasă ungurească, iar femeile sunt Pisici, adică una îi e soață, celelalte două fiice. Familia Pisică chiar e Pisică, iar domnul Pisică a făcut un grătar cât toată moșia pe care o posedă. Și-a cumpărat o casă într-un ținut interzis, în Teleorman, dar și-a pus 5 camere de supraveghere, iar deocamdată e safe. E vorba de un conac care s-a aflat până nu de puțin timp în paragină, un conac care avea vreo 11 moștenitori, legenda menționând chiar de un moștenitor aflat în Peru. Cică în spatele moșiei, destul de aproape, s-ar fi aflat o crescătorie de porci a unui copil de 28 de ani, fiu de politician. Tot legenda spune că oamenii din zonă se tem și că nu prea poți să faci nimic acolo, dacă puștiul de 28 de ani cu fermă de porci, nu-și dă acordul.

Bine, și legendele astea sunt de multe ori îmbogățite cu fel și fel de detalii, dar un sâmbure de adevăr e undeva la mijloc. Ne-am plimbat prin caniculă, ne-am udat într-o cișmea, am văzut un lac local și n-am văzut niciun tânăr înafară de familia Pisică. Ba nu, mint. Am văzut doi copii de câmpie într-o moară părăsită pentru că acolo sunt multe lucruri părăsite. Deci satele de genul ăsta, ale cui sunt? Fetele Pisică ne-au dus și la Turgu Măgurele. Acolo cică aceleași personaje cu fermele de porci, au și un local pe plajă. Locul ăsta e vis-a-vis de bulgari, nu în altă parte, deși tot plajă e. Cultura locală de pe plajă era pe bază de manele și caniculă ceea ce te prăjea cam tare, de aceea am ajuns acolo unde se întâlnește Oltul cu Dunărea. De aici, din Islaz, după o binemeritată baie în apa de un metru cu nisip mișcător, am plecat spre Calafat.

Menționez că s-au pierdut pe Dunărea o pereche de ochelari de la Bruxelles. Varză.

Calafat – după cum ți-e portu’, ți-e și chipu’

Am ajuns la Calafat după un drum în noapte și două opriri alea prietenilor de la Poliția de Frontieră, parteneri ai proiectului. Cu unul din echipaje am făcut și o poză pe un câmp, nu prea am avut lumină, dar nu lumina oprește omenia… sau… La Calafat, noaptea e la fel ca ziua. Sau cel puțin așa a fost în jumătatea de zi pe care am petrecut-o acolo. Am fost în port, iar portul era pustiu. De partea cealaltă, la bulgari, arată parcă mult mai bine. Sunt cârcotaș, era și distanța mare, dar cumva asta mi-e impresia.

O doamnă de la ANAF, care ne-a precizat că nu se vrea filmată

pentru că se află în timpul programului, ne-a spus că situația este așa pentru că autoritățile nu au grijă. Mai exact cei de la Apele România, plus o combinație de ceva portuar și încă ceva. Practic, multe entități pentru o parcelă de beton ce nu se vrea îngrijită. Calafatul mai are câini pe stradă și multă liniște. Și oameni care beau bere la umbră în centrul proaspăt renovat. Ai se te pego, ai se te pego, se aude de la terasa de lângă Monumentul Eroilor Călăfețeni.

Unul din domnii de la umbră ne spune că există cultură în zonă în special prin festivalul de folk organizat acolo. Mai sunt Zilele Orașului și cam atât. Dar oricum ar fi, lui îi era dor de Ioan Gyuri Pascu, oaspete permanent al Calafatului de odinioară. În rest, da, conchide că e bine cu cultura, dar mă lasă cu o întrebare retorică: dacă îți place cum e renovat centrul, nu mai bine ne ocupăm de lucruri de genul ăsta și pe urmă de distracție. Am plecat și de la Calafat direct spre Orșova, despre care știam că are lotul olimpic de canotaj. Acel lot olimpic de canotaj.

Orșova, vara. Casa de cultură din Orșova a fost transformată în Biserica Penticostală Tabor

Zona asta de sud, sud-vest, arată într-un fel, peisagistic vorbind, de o să vă întrebați când o să ajungeți, dar eu cum de nu am știu de asta. Sau cel puțin așa am reacționat eu. Munte, pădure, apă, graniță, sculpturi în piatră, totul de la mama natură. Ei, nu chiar totul. Iosif Constantin Drăgan, un privat de felul lui, a finanțat realizarea unui basorelief cu Decebal în apropiere de Orșova, sculptat într-o stâncă aflată pe malul Dunării. Lucrarea a fost realizată între 1994 și 2004 și i-a creat zonei un mit.

Veți găsi la chioșcuri miniaturi cu basoreliefeul, magneți, porumb și tot felul de lucruri comerciale de acest gen. Doar că n-a reușit să salveze Decebal ceea ce societatea se încăpățânează să corecteze. Orșova e oraș turistic și cam atât. Și punctez pe cam atât pentru că turistic este la nivel minor fără să existe o strategie. Nu. Pur și simplu, fiecare acumulează ca furnica pentru iarna ce vine. Și-uite-așa trece anul și-uite-așa oamenii pleacă din Orșova pentru că nu au alternative.

Ori pseudo-turism, ori la fabrica de volane de piele din oraș. Cât despre cultură, Zilele Orașului reprezintă polul manifestărilor culturale din zonă. După zilele astea, Dumnezeu cu mila. Da, Casa de cultură din Orșova a fost transformată în Biserica Penticostală Tabor. Am vorbit cu un băiat de vreo 18 ani care aparține de această biserică și mi-a zis că ei nu au nicio vină. Așa a fost să fie. Oamenii de la conducerea Orșovei s-au certat în permanență pe Casa de cultură și așa a ajuns unde a ajuns. Și-n plus, mai spunea el, pentru cine să faci evenimente culturale dacă tinerii pleacă și fiecare de acolo se uită în altă parte și niciodată la ei.

Da, mare dreptate. Tot pe profil religios, am aflat de la șoferul șalupei cu care ne-am plimbat prin Cazanele Dunării, că a fost înființată o biserică ortodoxă pe malul Dunării pentru profit și numai pentru asta. Părere personală. Noi am fost acolo și cam așa ni s-a părut, pentru că sincer, biserica respectivă nu transmitea nimic. La o distanță de câțiva kilometri, tot lângă Orșova, avem Mânăstirea Sf Ana. Acolo era o liniște absolut incredibilă. Am intrat în biserică și nu mi-am dat seama timp de 5 minute că pe pereți erau cățărate două pictorițe care migăleau la niște icoane. Nu am auzit nimic, nici măcar o respirație. Acolo e controlul sunetelor, nimic în plus, nimic în minus, liniștea e calculată. Până și clopotul are un buton special de care este activat, dar doar atunci când trebuie. De la Orșova mi-a rămas o fraza ce-i aparține șoferului de pe șalupă: noi nu avem grijă. nu ne interesează. noi aveam lucrurile astea aici, dar nu se vor promovate. sunt ale noastre, ceilalți nu le au, dar noi nu vrem și nu vrem.

Oravița. Cimponeriu si Teatrul de basm. Bigar si cascada de-nebunesti

Cascadă. Deși în aceeași zi am fost și la Cascada Bigăr, cascadă lăudată la nivel internațional, adevărata cascadă am simțit-o în Oravița.

Am stat acolo doar două ore și-n astea două ore am primit gânduri pentru patru caravane. Am fost la primul edificiu teatral din țară, teatru inaugurat în prima parte a sec XIX de către împăratul austro-ungar Francis I, teatru construit în totalitate din donații. Pe acolo a trecut și Mihai Eminescu cu rol de sufleor al unei trupe de teatru, dar nu în lucrurile astea am simțit eu fantezia zonei.

Lorin Cimponeriu are grijă de teatru cu toată ființa. Ajuns la stadiu de muzeu, pentru el, teatru e basmul pe care și-l spune în fiecare zi ca să nu uite cine e și de ce e acolo. E atât de mare povestea pe care o trăiește vorbind, față de ce ai în fața ochilor, încât te temi ca nu cumva să ai curajul răzvrătirii și a necredinței în ce spune. Masoni, cultură, foițe de aur, împărați, intrigi, mituri, toate pentru o localitate mică ce astăzi pare închisă ca toate minele de primprejur. Lorin obosește povestind și gesticulând. Maschează o siguranță a povestitorului, dar se pierde ca un copil în detalii și speranța.

A scris 40 de cărți, crede că acolo e un leagăn al civilizației și rostește cu mândrie fiecare reușită a localității sale. Nu face multe spectacole în teatru pentru că scaunele alea au fost făcute pe comandă și sunt obiecte de mare valoare. Chiar a certat o învățătoare că nu a știut să-și educe copii în sensul respectării istoriei, în cazul respectiv, a scaunelor. Aceeași atitudine copilărească, ne spune domnul Cimponeriu, o au și autoritățile sau aleșii pentru că deși Oravița a fost capăt al primei linii de cale ferată din Principatele Române, astăzi gara din Oravița, prima gară din principate, mai are în funcțiune o singură linie: Oravița – Anina. Deci nu București – Giurgiu, terminați cu prostiile, Banatul e în România, așa că prima-prima a fost acolo la Oravița, leagăn al mândriei românești. Domnul Lorin ne-a trimis către Casa de Cultură, acolo unde trimite și propunerile culturale pe care le primește pentru teatru, dar nu înainte de a ne spune că avem o ușă deschisă în edificiul lui.

În cautarea intrării în Casa de Cultură, care a devenit între timp și cinema, am întâlnit o doamnă de nicăieri. O doamnă unguroaică, cu umor cât carul, cu părul aranjat și prins în clame verzi, cu ruj pe buze și cu peste 60 de ani la activ. Doamna Istenem termina fiecare propoziție cu Istenem și ne-a confirmat toate spusele domnului Lorin.

Nu ăsta era numele ei, dar apărută de nicăieri și unguroaică fiind, ne-a zis că nu are sens să-i știm numele adevărat pentru că oricum nu-l vom reține. Crede că tinerii nu sunt educați și că adevărata vină e mult mai sus. Zice că și acolo ar fi la mijloc ceva cu iz de fermă de porci și miticism de sud. Femeia avea niște de ce-uri apăsate și o dârzenie în glas de nu-ți venea să crezi că e adevărată. N-a reușit să ne deschidă Casa de Cultură pentru că nu era a ei. Ne-a certat că nu anunțăm pentru că o vizită se anunță, nu poți să fii așa pe nepusă masă și să ai pretenții. Nu aveam pretenții, ea ne-a făcut Oravița. Am fost apoi la gară. Gara era pustiile și aștepta licitațiile. În urmă cu trei ani înainte de accidentul minier de la Anina, gara avea trafic. Astăzi doar o linie și câțiva turiști care nu știu pentru ce vin.

Nădlac, România slovacilor

Peste noapte am dormit la Jimbolia acolo unde ni s-a confirmat un mit: la Jimbolia chiar miroase a porc pe bune. E ceva cu fermele astea, par să ne urmărească pretutindeni. La Casa de Cultură din Jimbolia se așteaptă Zilele Orașului. Sunt la finalul lui iulie așa că a ajuns și bâlciu în oraș. Oamenii de la bâlci nu vor să vorbească, pentru că de vorbe se ocupă doar soția patronului care nu era prezentă. Cam aceeași atmosferă și la Casa de Cultură. De vorbit se ocupă cei de la primărie, noi nu știm. Dar casa e demult, are istorie, sunt dansuri și activități culturale. A fost renovată și s-a avut grijă de ea, nu ca-n alte părți. În alte părți, la Nădlac, cea mai mare vamă din țară, încă se lucrează la Casa de Cultură. Țevi, șaibe, coturi și alte elemente de instalații, își așteaptă în hol meșterii pentru că astă iarnă a fost foarte frig și a crăpat ce-a avut de crăpat. Lângă afișul nostru printat pe un A4, un alt afiș A4 cu preselecția pentru Românii au talent. Doar că aici slovacii sunt cei mai activi. Aici se află cea mai mare comunitate de slovaci din țară, iar ei chiar sunt comunitate. Au trupă de teatru amator, au biserici și chiar se ajută între ei. Nu se află în conflict cu românii și au păstrat o tradiție mai bine de 200 de ani. În Nădlac se sună goarna din 15 în 15 minute din Turnul Bisericii Slovace. Acum 200 și ceva de ani omul obișnuit nu avea ceas, așa că un nene stătea sus în turn și suna goarna din 15 în 15 minute în dreptul fiecărui cartier. Ba mai mult, suna și la fix, de atâtea ori cât indica ceasul ca omul de rând să știe e ora. Din turn se dădeau și alarmele pentru incendiu, iar iarna pentru vizibilitate se arbora un steag negru fix în direcția incendiului. Tradiția se respecta zi lumină, în Nădlac la orice oră și la fiecare 15 minute se suna goarna.

Astăzi a dispărut schimbul de noapte, sunt trei gorniști de meserie angajați ai Primăriei din Nădlac. Orașul e liniștit ca domnul Andrei, persoana care se ocupă de Casa de Cultură din Nădlac. El e nou acolo, dar cunoaște Casa de Cultură pentru a fost la multe evenimente culturale. Slovac la origini, domnul Andrei vorbește o română curată, și povestește cu un zâmbet pe buze despre ce se întâmplă la ei și cât e de greu să atragi fonduri de la superiori. Își dorește fonduri măcar pentru afișe, și-ar dori să le printeze la Arad pentru că acolo nu are posibilități, și poate o pagină de facebook pentru Casa de Cultură pentru că la evenimentele slovacilor edificiul cultural se umple, dar la cele ale românilor sunt foarte puțini oameni.

Și cam așa e. La noi la spectacol, marea majoritatea erau din comunitatea slovacă. Ne-am bucurat împreună și ne-am înțeles. Ne-au mulțumit, ne-au certat că nu ne-am promovat, că n-au mai auzit de noi și că să facem cumva să mai venim că aduc ei public. Dar să ne promovăm serios, nu așa pentru că suntem modern cu clasic și avem o energie foarte bună. Așa ne-au zis oamenii, iar noi ne-am emoționat. Domnul Andrei ne-a dat la final salam de casă făcut de mâna lui și câteva ponturi în legătură cu afișul. La Nădlac a fost liniște, iar peste puțin timp vor veni și aici Zilele Orașului, cu cap de afiș Raoul. La Nădlac, e liniștea slovacilor.

Am reținut din prima săptămână următoarele: mitici, ferme de porci, birturi, câmpie, promovare, trecut, mâncare, soare, migrație, uitare, cale ferată, cascadă, pensiune, sărăcie, umor, apă, folk, rock, manele, comunitate, liniște etc.

PROGRAMUL FRILENSAR PE CONTUOR

Cine-i FRILENSAR?

Este un grup de tineri si foarte tineri artisti independenti care se manifesta cat mai liber cu putinta prin teatru. Incearca orice, nu fug de nimic, fara compromisuri, dimineata, la amiaza, noaptea, in bar, in teatru, pe strada, de la experiment la traditie, oriunde exista sau pot capacita un public sincer si atent. A avut peste 100 de reprezentatii în Bucuresti si in tara, reusind sa participe la numeroase festivaluri, dintre care amintim premiul castigat in cadrul Galei Hop in 2016, Premiul pentru cea mai buna trupa de actori. Frilensar are in prezent patru spectacole active (Malaies in Calcaies, Mioritza, Once upon si Inaintea erei noastre) si inca două spectacole in pregatire ( Priveste cerul si Who I am). Frilensar are 7 membri stabili (Loredana Cosovanu, Alina Mindru, Claudia Chiras, Tiberiu Enache, Dumitru Georgescu, Ovidiu Cosovanu si Daniel Chirila) si doi colaboratori (Maria Veronica Varlan si Tudor Morar).

Trupa Frilensar a fost ”adoptata” de Teatrul LUNI de la Green Hours, Bucuresti, producatorul acestui proiect. Acesta este cel mai vechi spatiu independent din Romania (infiintat la 1 decembrie 1997), recompensat de-a lungul anilor cu premii atat nationale (Premiul de Excelenta UNITER Romania, Premiul pentru Creatie in Teatrul Independent – acordat de Ministerul Culturii), cat si internationale ( Fringe Dublin, Fringe New York, ș.a.)

Partea artistică a proiectului este finanțată de către Administrația Fondului Cultural Național.

Teatrul LUNI de la Green Hours– producător principal

FRILENSĂR – co-producător responsabil de partea artisticăfrilensar

Parteneri institutionali:

Politia de Frontiera, Primaria comunei Malu, Primaria Nadlac, Primaria comunei Toboliu, Primaria comunei Halmeu, Primaria comunei Sapanta, Primaria Radauti, Primaria comunei Paltinia, Primaria comunei Drinceni, Primaria comunei Jurilovca, Primaria Limanu, Centrul Cultural Ceh