Tot ce trebuie sa stii despre evenimentele din Siria. Rachetele americane au cenzurat ambitiile rusesti in Orientul Mijlociu

La ora 4, în dimineața de sâmbătă, 14 aprilie, coaliția formată din SUA, Marea Britanie și Franța a lovit trei ținte de pe teritoriul Republicii Arabe Siriene. Potrivit generalului american Mckenzie, reprezentantul Statului Major interarme, aliații au tras 76 de rachete asupra Centrului de cercetare și prelucrare a armelor chimice de la Barzeh, din vecinătatea Damascului, din care 57 au fost rachete Tomahawk. Ținta a fost distrusă. Alte 22 de rachete au lovit un depozit de arme chimice de lângă Homs. A treia țintă a fost un bunker, la Shinshar, împotriva căruia s-au tras alte 7 rachete. Practic, toate cele trei ținte au legătură directă cu armele chimice siriene[1]. Deloc întâmplător.

Potrivit unor experți militari, această operațiune a fost un bun prilej pentru a testa în condiții de luptă noile generații de rachete. Americanii au tras 19 rachete JASSM-ER, de pe bombardierele B-1B, franco-britanicii au încercat noua generație de rachete lansate din aer Storm Shadow/SCALP, și de pe mare MdCN/SCALP naval. În total, coaliția a lansat 105 rachete, împotriva a 3 ținte. Anul trecut, în aprilie 2017, împotriva unei singure ținte, americanii au tras 59 de rachete de croazieră. Spre deosebire de raidul de atunci soldat cu 16 morți, din care 7 soldați sirieni, de această dată oficialii de la Damasc au anunțat doar 3 răniți[2].

Ca și cel de anul trecut, atacul de acum a fost rezultatul încălcării “liniei roșii”, anunțată de occidentali încă din 2013, adică a utilizării de către regimul Bashar al-Assad a armelor chimice împotriva civililor. La 7 aprilie, în orașul Douma, din apropierea capitalei Damasc, armata guvernamentală a folosit arme chimice provocând moartea a zeci de oameni, dintre care mulți copii[3]. Regimul Bashar al-Assad și cel mai important aliat al său, Rusia, au respins categoric acuzațiile, spunând că nu există nici o probă care să confirme atacul chimic. În ultimele trei zile dinaintea bombardamentului coaliției condusă de SUA, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov a spus că evenimentul de la Douma este o înscenare a serviciilor secrete britanice. Însă, nici un om serios n-a luat de bună declarația sa, între Marea Britanie și Rusia domnind de câteva săptămâni o tensiune diplomatică fără precedent, consecință a cazului Skripal, când un fost colonel GRU, care a spionat pentru britanici, și fiica sa, venită să-l viziteze la Salisbury, un orășel pașnic din sudul Angliei, au fost otrăviți cu “noviciok”, un puternic agent neurotoxic. Evident, Moscova neagă categoric și acest fapt.

Diversiuni pentru ca nimeni să nu mai înțeleagă nimic

În trecutul relativ recent, se pot observa tot mai mari nepotriviri atât între declarațiile Rusiei și acțiunile ei, cât și între declarațiile Rusiei și faptele din realitate așa cum pot fi ele observate empiric. Ceea ce nu pare să-i deranjeze pe liderii ruși, care manifestă o atitudine foarte creatoare când vine vorba de fapte sau adevăr.

De pildă, președintele Putin a retras până acum de vreo trei ori militarii ruși din Siria, ba a organizat chiar și festivități speciale la Kremlin pentru a-i decora. Cu toate acestea, militarii ruși sunt prezenți în număr mare în Siria, în continuare.

Foarte recent, autoritățile rusești au negat moartea mercenarilor din așa-numita “compania Wagner”, la 7 februarie, pentru ca mai apoi să accepte evidența cu jumătate de gură. Și pentru că tot veni vorba de “Wagner”, duminică, a doua zi după raidul aliat împotriva Damascului, s-a anunțat moartea ziaristului care a anchetat cazul și care a scris primul despre moartea mercenilor ruși din Siria. La 13 aprilie, Maksim Borodin, 32 de ani, a căzut de la etajul 4, iar după o comă de două zile a murit în spital[4], deși nici unul dintre cei care l-au cunoscut nu acceptă că s-ar fi putut sinucide. În Rusia, moartea violentă a jurnaliștilor a ajuns să fie normă, nu excepție. Așa ceva în lumea civilizată ar fi de neconceput.

Chiar și acest raid aerian americano-franco-britanic, din dimineața de 14 aprilie, a fost răspunsul Occidentului la atacarea populației civile cu arme chimice. După 7 ani de război civil, al-Assad mai are încă arme chimice, deși în 2013, președintele Vladimir Putin și-a asumat în fața comunității internaționale responsabilitatea pentru colectarea și distrugerea lor. Deși a spus în mod repetat că a făcut acest lucru, armata siriană a folosit în mai multe ocazii substanțe chimice împotriva civililor. Asta, cu toate că, Occidentul a fost foarte clar cu președinții Putin și al-Assad: utilizarea armelor chimice reprezintă “linia roșie” care nu trebuie depășită.

Ce face Ministerul rus de Externe e fără precedent în istoria diplomației. E o inadecvare totală la o conduită bazată pe normele etice, estetice, care guvernează elita lumii civilizate. Comportamentul deviant al diplomației ruse e mult mai grav, nu se rezumă la excentrica purtătoare de cuvânt a diplomației ruse, care-l face prin comparație pe extremistul Jirinovski să pară un personaj echilibrat și decent.

Exemplele de siluire a realității sunt prea multe ca să fie vorba de simple erori, avem aici de-a face cu o politică coerentă. La câteva ore după loviturile aeriene, ministrul Lavrov declara ferm că rachetele trase au împiedicat experții internaționali să ajungă la Douma, pentru a cerceta situl. Aceștia au fost nevoiți să precizeze că autoritățile siriene nu le-au dat voie să ajungă acolo, nu rachetele, care oricum n-au vizat acel obiectiv. Mai mult, există suspiciunea că o delegație de militari ruși care a vizitat Douma la câteva zile după atacul cu arme chimice ar fi falsificat probele[5]. La aceeași conferință ținută sâmbătă seara (14 aprilie), Lavrov a mințit în legătură cu raportul redactat de un laborator elvețian, în cazul Skripal, acesta intervenind duminică cu precizări.

De altfel, prin reacțiile lor, președintele Putin, ministrul de Externe, șefii altor instituții, urmăresc nu crearea unei realități care nu există, deci fictive, pentru că asta ar fi imposibil, cât articularea unui narativ diversionist, care să genereze confuzie și haos.

Astfel, potrivit declarației[6] președintelui Putin, SUA sunt vinovate de agresiune împotriva unui stat aflat în primele rânduri ale războiului împotriva terorismului, adâncind astfel catastrofa umanitară din Siria, aducând suferință populației pașnice, favorizând teroriștii, provocând un nou val de refugiați. Declarația ministerului rus de Externe, întărește tușele groase ale Kremlinului, dezvoltând creativ alte noi idei[7].

În același timp, Moscova are grijă să dea semnale că e interesată în continuarea colaborării cu Washington-ul pe în Orientul Apropiat, însă este împotriva “acțiunilor unilarale” care împiedică adoptarea unor “decizii colective”. În acest sens este reprezentativ interviul[8] acordat de viceministrul de Externe Serghei Riabkov, la câteva ore după raidurile aeriene, ziarulului “Kommersant”.

Ce vrea Trump?

Statele Unite nu au o strategie în privința Siriei. Însă, spre deosebire de Obama, președintele Trump ia în serios “linia roșie”, interzicerea armelor chimice, pe care însuși Occidentul a anunțat-o. Noua administrație de la Washington are probleme mult mai grave pe agendă, Siria fiind departe de a se bucura de atenția pe care o merită. De altfel, uneori înalți responsabili se contrazic, sau îl contrazic pe președinte care a anunțat retragerea trupelor americane în următoarele 6 luni. Totuși, dezangajarea din Orientul Apropiat nu pare să fie o obsesie a actualei administrații Trump[9], spre deosebire de perioada Obama.

Ca și în aprilie 2017, și de această dată obiectivul președintelui Trump a fost limitat: pedepsirea regimului al-Assad pentru utilizarea armelor chimice. Atât și nimic mai mult. Washingtonul nu a intervenit în dinamica războiului, n-a amenințat stabilitatea regimului al-Assad și nici nu a promovat interesele tactice ale opoziției. SUA au folosit această ocazie pentru a-și proiecta forța militară, a face o demonstrație de putere, dislocând în doar câteva zile, în apropierea Siriei forțe navale și aeriene ce-i asigurau supremația militară. SUA au trimis în Mediterana de Est un grup de nave, în frunte cu portavioanul Harry S. Truman, câteva crucișătoare și alte nave de luptă. În total 6500 de militari și nave din flotele 5 și 6 dislocate în zonă. Mai cunoscut publicului românesc este distrugătorul USS Donald Cook, purtător de rachete Tomahawk, din cauza misiunile sale în Marea Neagră[10].

Imposibil de precizat cu certitudine care e dimensiunea prezenței rusești și iraniene din Siria. Din relatările Moscovei, confirmate și de fotografii de la exerciții militare, rezultă că la dispoziția apărării antiaeriene siriene și rusești se află complexele de rachete S-300 și S-400. Cu câteva zile în urmă agenția rusă de știri RIA Novosti a publicat o depeșă conform căreia în ultimii ani, ministerul rus al Apărării a dislocat în Siria până la 40 de lansatoare de rachete “Panțir – S1”, sistem considerat eficient împotriva rachetelor de croazieră. Este un prototip nou, intrat de curând în dotarea armatei ruse. De asemenea, Damascul are sisteme vechi sovietice de rachete S-125, S-200, “Buk” și “Kvadrat”, cu care de altfel Statul Major Rus, care s-a grăbit să organizeze o conferință de presă la câteva ore după raidul aerian din Siria, a afirmat că trupele lui al-Assad au lovit “71 de rachete din cele 103 lansate”[11]. La rândul său, Damascul a pretins că ar fi lovit 2/3 din rachetele trase, fără însă ca să ofere vreo cifră exactă. Nici rușii și nici sirienii nu au prezentat vreo dovadă, cât de mică, că vreo țintă aliată ar fi fost lovită. Pentagonul a comunicat destul de sec faptul că nici o rachetă și nici un avion ale coaliției n-a fost interceptat. Generalul Mckenzie a confirmat faptul că armata siriană a tras peste 40 de rachete din clasa sol-aer, însă majoritatea acestor lansări s-a produs abia după ce loviturile aeriene s-au încheiat. Rachetele nu au urmărit ținte, ci au fost lansate pe traiectorie balistică, fiind o amenințare pentru propria populație civilă siriană[12].

Și totuși, sirienii aveau la dispoziție rachete din noua generație care ar fi putut crea probleme coaliției americano-anglo-franceze. Însă rachetele nu au fost utilizate. Nu există un răspuns satisfăcător la întrebarea de ce. Poate pentru că Rusia nu a dorit să riște vreun conflict deschis cu SUA, poate pentru că instalațiile de rachete se aflau departe și n-ar fi putut fi eficient utilizate. Sau, potrivit unor experți militari, pentru că S-400, cu care Rusia face acum negoț prin întreaga lume, n-au fost niciodată testate în condiții de luptă împotriva rachetelor de croazieră americane Tomahawk. S-400 sunt făcute pentru a lovi ținte la înălțime și nu rachete care zboară jos, la 100 m deasupra solului.

În fața Pentagonului au stat două obiective: o coaliție funcțională cu Marea Britanie și Franța, ale cărei detalii au fost puse la punct în doar câteva zile; evitarea unei ciocniri militare cu forțele rusești dislocate în Siria[13].

În ultimele săptămâni, tensiunea dintre Moscova și Washington pe dosarul sirian a crescut în intensitate. Nu doar reprezentanta SUA la Consiliul de Securitate ONU, Nikki Haley, a acuzat Rusia că are mâinile pătate de “sângele copiilor sirieni”, ci și președintele Trump, care a atacat atât diplomația Kremlinului care sprijină un regim dictatorial cât și capacitatea militară a acesteia de a respinge rachetele “inteligente” americane. De fapt, Trump răspundea în acest fel șefului Marelui Stat Major rus, generalului Gherasimov, care în martie afirmase că va distruge nu doar rachetele ci și avioanele sau navele de luptă de pe care sunt lansate. Declarația lui Gherasimov e însă mai lungă, dar partea a doua, în care spunea că va distruge rachetele și instalațiile americane doar în cazul apariției unor amenințări la adresa militarilor ruși din Siria, n-a mai fost preluată de presă. Ambasadorul Rusiei din Liban, a fost citat de o televiziune din Iran, cu afirmația că Rusia își rezervă dreptul de a lovi rachetele în cazul unei agresiuni americane împotriva sirienilor, ceea ce provocase răspunsul amintit al președintelui Trump. Numai că diplomatul rus neagă categoric afirmația, precizând că el doar a menționat declarația lui Gherasimov, nimic mai mult. Nu s-a putut verifica traducerea făcută de televiziunea de la Teheran, însă interviul a întărit temerea unei ciocniri, chiar și involuntare, între militarii ruși și americani.

Ultima modă în propaganda rusească: amenințarea cu războiul. Al III-lea Mondial

«Лишь бы не было войны» (“numai să nu fie război”!) se auzea pe toate canalele propagandei rusești, de la televiziunile moscovite, la “idioții utili” de pe rețelele sociale din Occident. Sloganul datează în anii ’30, a mai fost măcinat și de mașina de propagandă stalinistă. Poate că și el a contat în planificarea loviturilor. Traiectoria nici unei rachete nu a atins spațiul aerian controlat de ruși, în zonele portului Tartus și aeroportului Khmeimim. La rândul său, Moscova și-a retras navele militare din portul Tartus sub pretextul unor exerciții. Atât comunicatele siriene cât și cele rusești au repetat faptul că nici un obiectiv rusesc sau cetățean rus nu a fost atins.

În ultima săptămână, moara presei moscovite a măcinat altceva. Cu consecințe mult mai grave. Noua serie de sancțiuni americane a luat prin surprindere Kremlinul. A fost o lovitură neașteptată, pe lângă cei 38 de oameni de afaceri, între care nume importante ca Deripaska, Șamalov, Vekselberg, mai sunt alți 17 demnitari importanți, precum ministrul de Interne, Kolokolțev, secretarul Consiliului de Securitate, Patrușcev și președintele Comisiei de politică externă a Consiliului Federației, camera superioară a Parlamentului, Kosaciov. De luni până sâmbătă, când a avut loc atacul aerian aliat în Siria, presa rusă a dezbătut care ar trebui să fie răspunsul Rusiei la noile sancțiuni. Un deputat a strivit cu bocancii un iPad, simbolul supremației americane în tehnică. Numai că și-a filmat operațiunea pentru a o difuza pe rețeaua americană facebook cu un iPhone. Ceea ce nu l-a împiedicat să ceară interzicerea produselor Apple. Care însă sunt produse în China. Alți deputați au cerut interzicerea importurilor de medicamente americane. Problema Kremlinului e chiar imposibil de rezolvat: SUA nu au interese economice, comerciale în Rusia, așa că sunt greu de șantajat.

O altă temă care a ținut capul de afiș în media moscovită a fost interzicerea rețelei de mesagerie “Telegram” în Rusia, pentru că refuză să livreze FSB-ului, principalul serviciu de contraspionaj, cheile de descifrare a mesajelor. La câte bombe au explodat în Rusia în ultimii ani și la cât sunt de active rețelele teroriste, cererea FSB multora li se pare absolut rezonabilă.

Adesea, criza ruso-britanică declanșată de cazul Skripal și evoluțiile amenințătoare din Siria au fost împinse în plan secund de alte teme. Până sâmbătă dimineață, în momentul declanșării atacului aliat, când totul s-a schimbat. Ziarele rusești dintr-o dată încep să transmită live pe rețelele sociale imagini din Damasc, din piațe centrale cu sensuri giratorii sau imagini în buclă filmate undeva de sus. Multe ore după ce raidul aliat se încheiase iar americanii făcuseră și bilanțul într-o conferință de presă la Pentagon, posturile rusești se comportau ca și când Siria era bombardată încontinuu de câteva zile. De parcă ar fi fost Cecenia bombardată de armata rusă. Numai că Damasc nu e Groznîi și nici precizia aviației americane nu se compară cu a celei rusești.

Rusia a fost activă pe frontul propagandei și diseminării fake news, care e tot un teatru principal de luptă, conform doctrinei Gherasimov. Pe lângă trollii a cărora activitate a crescut cu 2000 %, potrivit Pentagonului[14], în răspândirea știrilor false, instituțiile rusești, începând cu ministerele Apărării, de Externe, media etc au jucat un rol esențial. Kremlinul vrea să impună o altă realitate, în care atacurile chimice n-au avut loc, în care SUA e stat agresor, iar 2/3 dintre rachete au fost doborâte de apărarea anti-aeriană siriană care ar fi tras cu arme de pe vremea Uniunii Sovietice.

În realitate, în afară de propagandă, Rusia n-a făcut nimic pentru a-l ajuta pe al-Assad, principalul său aliat în Orientul Apropiat, în fața atacului SUA. În ciuda declarațiilor zgomotoase, Moscova și-a trimis oamenii în adăposturi, deși putea să-i dispună pe teren la obiectivele militare de pe întregul teritoriu controlat de al-Assad, pentru a le proteja. Practic, Rusia face jocurile în Orientul Apropiat, atâta vreme cât SUA sunt absente. Și pentru că Washingtonul nu are soluții la o situație extrem de complicată[15].

Demonstrația recentă de forță a SUA a arătat că influența Rusiei în Mediterana Orientală este limitată, că Washington-ul poate forma în doar câteva zile o coaliție care amenință și anihilează prezența rusească. Înainte de toate, pentru că Rusia nu-și permite să țină în Siria un contingent mai mare de militari. Ar fi prea scump. Kremlinul nu vrea să repete greșelile Uniunii Sovietice din Afganistan. Mai ales astăzi când între forțele și resursele de care dispun SUA și Rusia este o mare diferență. Și când Rusia e supusă unor sancțiuni internaționale tot mai dificile. Chiar dacă armata rusă e în cea mai bună stare de după colapsul Uniunii Sovietice, capacitățile ei militare sunt limitate în spațiu, din rațiuni logistice. În ciuda afirmațiilor că Rusia a anulat monopolul SUA în operațiuni militare de amploare departe de granițele sale și că a recâștigat în Orientul Apropiat statutul de mare putere, victoriile militare din Siria au fost posibile în primul rând din cauza dezangajării americane din perioada Obama. Dar e o concesie temporară. Nimic mai mult.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro