Un nou an, o nouă „revoluție fiscală”. Ce mai urmează ?

Privesc în urmă și îmi aduc aminte cum anul 2018 a debutat, tumultuos, cu celebra „revoluție fiscală”, care viza – în principal – trecerea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. Nici măcar nu s-a încheiat bine această „revoluție fiscală” și iată că anul 2019 debutează cu o nouă „revoluție fiscală”, prin publicarea în Monitorul Oficial din 29 decembrie 2018 a OUG nr.114 / 2018, în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2019. Un act normativ complex, care vine cu modificări, completări și reglementări noi la nivel atât economic (privind unele măsuri de natură financiară și bugetară), cât și la nivel fiscal.

Nu sunt adeptul practicii de a critica orice modificare legislativă – folosind argumente sterile, lipsite de consistență și de pertinență, dar ambalate în sloganuri frumoase – doar de dragul de a critica.

Pe de altă parte, nu pot să nu remarc că impresia mea este că se merge pe modificări punctuale, limitative ale legislației fiscale, care să corespundă unor cerințe de moment (fie din perspectiva creșterii veniturilor bugetare, fie din perspectiva satisfacerii segmentate a unor doleanțe ale mediului de afaceri), dar fără a calcula impactul colateral al acestora pe termen cel puțin mediu și, mai ales, fără a fi parte integrantă a unei strategii sau a unei viziuni fiscale de ansamblu. O înșiruire dispersată a unor eventuale modificări legislative – chiar dacă unele dintre ele corecte, privite individual, dar necorelate între ele sau cu actualele texte de lege – poate genera numeroase neconcordanțe legislative, transpuse practic într-o nepermisă lipsă de coerență în aplicarea unitară și corelativă a noilor reglementări fiscale. Probabil, ca și în cazul „revoluției fiscale anterioare”, și acum vor fi necesare mai multe „corecții din mers” ale cadrului normativ, astfel încât lucrurile să se “potrivească”, ca să poată fi funcționale și aplicate în consecință.

OUG nr. 114 / 2018 vine cu multe noutăți în domeniul fiscal, dar cel mai mare impact, în practica curentă, este legat – în opinia mea – de reglementarea și impozitarea drepturilor salariale în sectorul denumit generic al construcțiilor (deși codurile CAEN enumerate în acest sens în ordonanță sunt foarte numeroase) sau de suprataxarea unor domenii de activitate (respectiv, cel bancar, al energiei, al telecomunicațiilor și al jocurilor de noroc). Multe noutăți, dar care ridică și multe semne de întrebare, privind operaționalizarea în practica fiscală de zi cu zi a unora dintre acestea.

Spre exemplu, referitor la baza de calcul la care ne raportăm pentru a justifica încadrarea veniturilor din activitatea efectivă de construcții în procentul minim de 80% din cifra de afaceri, pentru a putea aplica facilitățile fiscale specifice drepturilor salariale (majorate la minim 3.000 lei brut) acordate în domeniul construcțiilor. Sau categoriile de personal pentru care este obligatorie acordarea salariului minim brut de 3.000 lei, având în vedere faptul că – deși OUG nr. 114 / 2018 vizează, pe fond, clasificarea pe cod CAEN a angajatorului, și nu clasificația ocupațională COR – actul normativ face trimitere la două domenii distincte, în sensul că art.71 din ordonanță se referă la o modificare a art. 164 din codul muncii, iar art. 66 din ordonanță vizează o modificare a art.60 din codul fiscal.

Lucrurile nu sunt foarte clare nici în cazul domeniilor de activitate în care se prevede acea suprataxare.

Să luăm exemplu referitor la introducerea taxei de 2% pe cifra de afaceri în domeniul energiei. Practic, societățile din acest domeniu de activitate (dar nu numai) ar fi dublu impozitate la nivelul profiturilor înregistrate, atât cu un impozit pe profit, cât și cu un impozit pe cifra de afaceri. Modul de așezare, de calcul, de declarare și de plată al acestei taxe de 2% o așază, conform principiilor și regulilor fiscale, în categoria impozitelor directe, dar caracterul netransparent al acestei taxe rezidă tocmai în faptul că aceasta nu este reglementată ca atare în cuprinsul codului fiscal. Deși e adevărat că directivele europene nu prevăd o standardizare explicită și in extenso a regimului fiscal aplicabil la nivelul impozitelor directe, totuși art. 401 din Directiva 112 in materie de TVA, cu modificările și completările ulterioare, reglementează faptul că statele membre pot introduce diverse taxe, care însă nu se pot caracteriza ca taxe pe cifra de afaceri, în special la nivelul firmelor mari. Introducerea acestei taxe suplimentare de 2% pe cifra de afaceri, pe întregul lanț integrat al activităților supuse licențierii ANRE și fără a ține cont de marjele de profit și de rentabilitatea firmelor în cauză (să nu uităm că toți acești titulari de licențe ANRE acționează în baza unui cadru normativ strict reglementat), denotă un caracter aleatoriu al acestei măsuri și echivalează – în opinia mea – cu o recunoaștere tacită (de către autoritatea publică) a incapacității sale de a controla și de a verifica modul corect și legitim de îndeplinire a obligațiilor fiscale, care le revin, de către companiile respective.

Și, ca și cum asta nu ar fi fost suficient, în plină efervescență a dezbaterilor publice privind efectele OUG nr. 114 / 2018, iată că apar noi modificări ale legislației fiscale, materializate prin apariția Legii nr. 30 / 2019, care vizează o serie de modificări atât la nivelul legislației fiscale în sine (respectiv, al codului fiscal), cât și la nivelul procedurii fiscale (respectiv, al codului de procedură fiscală).

Mergând, probabil, pe principiul una rece, una caldă, după OUG nr. 114 / 2018, iată că Legea nr. 30 / 2019 vine, aparent, cu o serie de măsuri benefice și în sprijinul contribuabililor:

• posibilitatea achiziționării unei locuințe cu cota de TVA de 5%, de către o persoană fizică, nu mai este condiționată de tranzacțiile imobiliare anterioare efectuate în acest sens de respectiva persoană fizică, dar se menține obligativitatea îndeplinirii cumulative a celor două condiții privind prețul (respectiv, până la 450.000 lei, fără TVA) și suprafață (respectiv, până la 120 mp utili) bunului imobil care face obiectul tranzacției;

• se majorează atât plafonul valoric (de la echivalentul lei a 200.000 euro la echivalentul lei a 1.000.000 euro), cât și procentul (respectiv, de la 10% la 30% din baza de calcul prevăzută la art. 40^2 alin. (2) cod fiscal) în vederea admiterii la deductibilitatea fiscală a costurilor execedentare ale îndatorării, fără însă a se modifica și modul de stabilire al bazei de calcul anterior menționate;

• acordarea creditului fiscal al cheltuielilor cu sponsorizarea din impozitul pe profit datorat este corelată acum de condiția ca beneficiarul sponsorizării să fie înscris în registru public al beneficiarilor de sponsorizări, ținut si organizat la nivel de ANAF si afișat pe site ul acestei instituții, cu mențiunea că această prevedere intră în vigoare de la 01 aprilie 2019 și nu se modifică limitele stabilite anterior pentru care se acordă acest credit fiscal;

• creșterea transparentizării privind procedura de încadrare și de clasificare a contribuabililor în grupe de risc fiscal (scăzut, mediu, ridicat), cu mențiunea că marele neajuns al prevederii legislative este acela că un contribuabil nu dispune de mijloacele legale pentru a contesta clasificarea sa în acest sens. Tocmai de aceea, nu cred că afișarea publică a acestei clasificări este cea mai bună măsură, deoarece (teoretic) poate afecta relația unei firme cu băncile, furnizorii, clienții etc și poate că, cel puțin într-o primă fază, această clasificare trebuia comunicată strict fiecărui contribuabil în parte, prin intermediul spațiului privat virtual;

• introducea unei noi proceduri, respectiv procedura de mediere, care însă se regăsește în interiorul procedurii de administrare a contribuabilului în faza de executare silită, și nu în cea de stabilire a obligațiilor fiscale, care are efecte evidente în legătură cu dreptul organelor fiscale de a dispune în continuare măsura popririi sau sechestrului asigurător și, implicit, cu curgerea termenului pentru depunerea contestației la executare;

• reconsiderarea sferei și a ariei de cuprindere a obligațiilor fiscale care nu intră în categoria celor restante, în sensul că obligațiile fiscale, deși individualizate prin titluri de creanță, dar care sunt contestate și sumele respective garantate de către contribuabil (conform procedurilor fiscale în vigoare), nu vor mai figura în certificatele de atestare fiscală aferente și emise în cauză. În legătură cu acest aspect, actul normativ face trimitere și la sumele certe, lichide și exigibile pe care contribuabilul le are de încasat de la autoritățile contractante, precum și la sumele de rambursat care fac obiectul unei solicitări în acest și aflată în curs de soluționare.

Desigur, în legătură cu modificările și noutățile fiscale intrate în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2019 ar mai fi foarte multe de spus – legat, spe exemplu, de modul de acordare al biletelor de valoare (conform Legii nr. 165 / 2018 și a HG nr. 1045 / 2018) și unificarea regimului fiscal al acestora (prevăzut inclusiv în HG nr. 114 / 2018), de noul model și conținut al declarațiilor informative formular 205 și 207 (reglementat prin Ordinul ANAF nr. 48 / 2019), de noul model și conținut al declarației fiscale formular 101 (privind declararea fiscală a impozitului profit aferent anului 2018, reglementat prin Ordinul ANAF nr. 3200 / 2018)…și exemplele pot continua în acest sens.

În încheiere, vreau să mai spun că un sistem fiscal este perceput de contribuabili ca fiind unul prietenos – și, implicit, acceptat în mod voluntar – mai ales prin prisma certitudinii și predictibilității impunerii, principii reglementate, de altfel, și în cuprinsul art.3 lit. b și e cod fiscal. Apariția „peste noapte” a unor noi reguli fiscale denotă inconsecvență și o structurare insuficientă a legislației fiscale și, pe cale de consecință, poate crea un sentiment de insecuritate la adresa contribuabililor, cu atât mai mult în condițiile în care marjele de interpretabilitate ale noilor reglementări fiscale îi pot transforma în adevărate victime ale unor debite fiscale suplimentare stabilite în sarcina lor (fie prin efectul legii, fie ca urmare a retratărilor rezultate în urma inspecțiilor fiscale). Iar când apare întrebarea retorică – dacă aș fi știut – sentimentul de frustrare este cu atât mai mare…

Ce va urma în anul 2019 ? Din păcate, cred că nimeni nu știe, vom vedea. Nu putem decât spera că decidenții publici vor fi, cel puțin de acum încolo, mai rezervați și „mai puțin creativi” în a lansa pe piață noi și noi modificări ale legislației fiscale…

N.Red: Opiniile exprimate apartin autorului si nu reflecta in mod necesar punctul de vedere al redactiei