Vanatoarea de tortionari 2.0

Intre „Nora pentru mama” si „Te pui cu blondele”, reality-show-ul romanesc face ce nu au fost in stare sa rezolve decenii la rand justitia si intelectualii: dreptate, chiar si tardiv, victimelor comunismului, scrie Dollo, pe blogul ei.

In filmul „The hunting party”, cinematografia americana face misto de modul in care coalitia statelor democratice din NATO ii pedepseste pe criminalii de razboi din fosta Iugoslavie, facandu-se ca-i cauta prin toata lumea, dar nu-i gaseste. Filmul este povestea a trei jurnalisti americani care reusesc destul de usor sa gaseasca Vulpea – un celebru criminal de razboi din Bosnia, pe care ONU si NATO la un loc il cautau „agresiv” dar fara succes – si dupa ce sunt admonestati de armata si serviciile secrete americane, care evident ca facusera intelegeri cu Vulpea, reusesc sa-l pedepseasca in stilul lor, jurnalistico-popular asa, intru racorirea publicului spectator.

Filmul cica ar fi facut dupa o poveste reala. Pentru ca toate ororile din lumea asta s-au petrecut cu acceptul unora mai mari si mai smecheri decat aia oprimati, iar executantii au reusit mai mereu sa scape intr-un fel sau altul de raspundere. Asa ca nu ma mir ca in zilele noastre am ajuns sa traim si noi intr-un astfel de film, cu tortionarii din inchisorile comuniste readusi subit in viata publica. Nu datorita bratului lung al legii, ci gratie unei campanii de PR derulata de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICC) in media romaneasca, altfel sufocata de plictisul verii si de lipsa de lichiditati. Din pacate Vulpile noastre au fost gasite cam tarziu pentru a mai inspira ura si sete de razbunare. La aproape 90 de ani toti arata ca niste bunici fragili la gura sobei, haituiti de hoarde de jurnalisti in cautare de senzational.

In fapt nici aia torturati (care mai sunt in viata) nu prea mai sunt capabili de ura, dupa 60 de ani de asteptare in care au vazut ca poporul pentru care au suferit ca niste fraieri in temnitele comuniste a votat cu comunistii chiar si dupa inlaturarea oficiala de la putere in 1989. Viata nu e lipsita de ironii, se zice intr-un alt film celebru, tot american. Iar ironia suprema e ca subiectul asta face valva, cum altfel, mai mult de Facebook si in new media, decat in societatea reala, pentru ca acolo stau toata ziua revolutionarii zilelor noastre. Cine ar fi zis ca un subiect vechi de 60 de ani despre care s-au scris carti, memorii, s-au construit muzee, va reusi sa faca rating si trafic azi cu titluri gen „vezi aici cum ne-a injurat Visinescu” sau „n-ai sa crezi cum isi tortura victimele tortionarul pensionar”.

Ma tot codesc de cateva zile sa scriu textul asta, pentru ca imaginile prezentate pe toate canalele cu Visinescu & co. mi-au produs reactii amestecate. Prima a fost o strangere de inima: chiar nu putem mai mult de atat? Nu ne ridicam peste nivelul la care au actionat ei la vremea lor? Au trecut 60 de ani peste noi degeaba? Oricat ai sti ca batranelul ala adus de spate, cu parul alb si aparenta pasnica a fost un temut director de puscarie comunista, in care au murit niste oameni doar pentru convingerile lor politice, nu poti sa nu te simti un pic deranjat de agresivitatea jurnalistilor care il inconjoara, chipurile ca sa-i ia un interviu. Acelasi tip de „jurnalism” ca la stirile de la ora 5, cand violatorul sau criminalul e dus in cladirea politiei, iar pe drum reporterii il intreaba ca niste tate: „dar de ce ai omorat-o/violat-o? ce ai avut cu ea? iti pare rau?”. Presa romana s-a obisnuit prea mult sa se substituie justitiei, si din cauza faptului ca justitia a lipsit din peisaj.

Apoi m-am gandit, daca asta e singura cale ramasa? E pretul pe care trebuie sa-l platim toti pentru ultimii 20 de ani in care n-am facut nimic. OK, parintii nostri au fost partasi la comunism, nu au facut nimic ca sa-l impiedice sa existe. A trebuit sa mai moara unii in 1989 ca sa poata fi rasturnat regimul. Aceiasi parinti au mers degraba la vot in anii 90 si i-au votat tot pe aia, dar cu fata umana. De atunci totul a fost pierdut. La fel cum nu se mai poate face acum restitutio in integrum, nu se mai poate face nici dreptate civilizat, in justitie. Nu ne mai putem ridica deasupra lor ca sa-i judecam, pentru ca am trait deja cu ei si cu urmasii lor in atatea combinatii perverse incat timpul pentru aflarea adevarului pe cale legala a expirat. Pe oricine ai vota acum e imposibil sa nu aiba o legatura ideologica, de sange sau de biznis cu fostii securisti sau tortionari.

Visinescu & co au trait bine mersi de atunci, mancand pensia platita de acelasi stat roman care le-a platit si salariu ca sa omoare oameni. Visinescu nu a trait niciun moment cu senzatia ca a facut ceva rau, pentru ca nimeni nu l-a acuzat de asta pana acum. Singura tentativa a unui sef de stat de a condamna crimele comunismului – Basescu in primul mandat daca nu ma insel, si oricum a fost asa o actiune de protocol – a fost salutata de Parlament cu bascalie, rasete si scuipaturi. De alesii poporului, cum s-ar zice. Deci (aproape) nimeni din poporul asta nu a dorit cu adevarat sa stie ce s-a petrecut in inchisori sau la canal si sa-i pedepseasca pe executanti. Dupa 20 de ani nu se stie exact cine e vinovat pentru mortii de la Revolutie sau pentru aia de la mineriade. Mortii din inchisorile comuniste deja sunt din alta viata.

Citesc acum si ma minunez ca biografia lui Visinescu asta e compusa si din scrieri/memorii ale lui Coposu sau Diaconescu, fosti lideri taranisti care au avut pentru un mandat partidul la putere dupa 89. Oamenii astia, victimele, au avut pentru cativa ani sansa sa-si traga la raspundere calaii, pe care-i stiau dupa chip, nume si poate chiar adresa. Si totusi nu au reusit, incercand sa joace dupa reguli democratice. Sistemul s-a dovedit mai puternic sub aparenta de neputinta birocratica.

In conditiile astea, ma tem ca actiunea de PR a celor de la IICC si hartuirea mediatica in prime time a lui Visinescu si a tovarasilor sai de munca din anii 50 sunt singurele forme de catharsis prin care ne putem elibera de trecut. Intre un „Nora pentru mama” si un „Te pui cu blondele”, reality-show-ul romanesc face ce nu au fost in stare sa rezolve decenii la rand justitia si intelectualii din tara asta: dreptate, chiar si tardiv, victimelor comunismului. Visinescu si colegii lui nu vor ajunge la puscarie, ca sunt prea batrani, dar vor mai trai cate zile mai au cu teama in suflet ca un nebun care-i vede la TV va veni sa-i viziteze. „Cu televizorul ati mintit poporul” se intoarce intr-o noua prezentare.

In filmul despre care spuneam la inceput, colegul lui Richard Gere ii spune in final ca nu stie cum naiba de fiecare data cand merge cu el in documentare sfarseste prin a-si pune viata in pericol. Gere ii raspunde hollywoodian ca „a-ti pune viata in pericol inseamna sa traiesti. Restul e televiziune”. Poti sa-l contrazici?

Comenteaza pe blogul lui Dollo.