Verdictul în procesul intentat torționarilor lui Gheorghe Ursu se dă pe 4 iulie. Enormitatea a ce s-a întâmplat la Curtea de Apel nu trebuie să se repete

Contributors.ro a anunțat deja: pe 9 mai s-a încheiat la Înalta Curte de Casație și Justiție judecarea apelului în procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu, foștii ofițeri de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. Verdictul va fi dat de completul din care fac parte Valerica Voica, președintă, Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu la data 4 iulie a.c. (aici). O sinteză despre cariera celor doi anchetatori ai Direcției de anchete penale a Securității, aici.

Între alte crime împotriva oponenților regimului, cea căreia i-a căzut victimă Gheorghe Ursu are o anumită excepționalitate. Întâi, prin cruzimea ei, gândită să fie vizibilă, deci demonstrativă. Au avut cunoștință de torturarea inginerului Ursu colegii de cameră, gardienii, familia, care a putut să-i vadă rănile pe trup. Dacă ar fi vrut ca schingiuirea lui Gheorghe Ursu să rămână secretă, Securitatea ar fi avut grijă să o evite și ar fi găsit mijloacele.

Uciderea lui Gheorghe Ursu a implicat toate uneltele instituționale ale regimului comunist: medicii și procurorii care au mușamalizat-o, informatorii din celulă care l-au bătut, miliția care l-a deținut, ofițerii de securitate care l-au torturat și conducerea politică la cel mai înalt nivel care a dat comanda. Securitatea nu și-ar fi permis să ucidă o persoană cu atât de multe prietenii în lumea culturală (Geo Bogza, Sorin Vieru, Nina Cassian ș.a.) și despre a cărei soartă puneau întrebări senatorii americani. Moartea prin tortură a fost hotărâtă de Nicolae și Elena Ceaușescu, acuzați și persiflați până la batjocoră în Jurnalul de sertar pe care-l ținea Gheorghe Ursu, confiscat de Securitate.

Probele și mărturiile aflate astăzi la dispoziția organelor de anchetă și judecată dovedesc în amănunțime că moartea lui Gheorghe Ursu a fost premeditată și plină de cruzime.

Decizia înspăimântătoare a judecătoarei Mihaela Niță, președinta completului de la Curtea de Apel București

Desigur, calificativul din subtitlu are în el ceva excesiv. Îl folosesc, întrucât motivarea judecătoarei Niță suportă cu greu orice diluare. Dacă ar arăta numai carențe de atitudine, ar fi fost „doar” o decizie odioasă. Dacă ar demonstra numai limitari profesionale, ar fi fost „doar” penibilă. Or, viciile de gândire ale domniei sale privesc și primul aspect, și cel de-al doilea.

Conform judecătoarei Niță, ofiţerii de securitate nu s-ar fi comportat inuman față de cel ucis în închisoare, nu i-ar fi produs suferinţe mari și vătămări ale integrităţii fizice sau psihice întrucât „filajul, urmarirea informativă, notele informative, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace TO şi a corespondenţei, sunt activităţi despre care, în mod evident, victima nu a ştiut”, întrucât percheziţia domiciliară efectuată a avut „acordul victimei”, iar „audierile repetate sunt acte procedurale care se pot realiza în orice dosar de urmărire penală”. (Sentința, aici)

Cinism, sau haos în gândire? Viața lui Gheorghe Ursu nu punea în pericol securitatea statului român. Ministerul de Interne nu avea de ce să îl pună sub supraveghere. Cum poate un judecător care se respectă să vorbească despre „acordul victimei” asupra percheziției, în condițiile date, și despre acte procedurale firești în oricare dosar de urmărire penală?

Nu doar că doamna Niță distrage atenția prin referirile la supravegherea inginerului Ursu, pentru a lăsa deoparte esențialul, dovezile asupra uciderii lui prin tortură. Ține în plus să persifleze victima. Ar fi dificil de considerat, spune ea, că Gheorghe Ursu a fost un adevărat „dizident politic” deoarece în regimul comunist el a putut părăsi țara. Victima, care avea un fiu stabilit legal şi definitiv în S.U.A., „nu numai că nu a fost dată afară din serviciu, dar a şi făcut toate concediile numai în străinătate”. Citești mai departe sentința din Apel și nu-ți vine să crezi ochilor: „« opoziţia » victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim”.

Acestea avea de judecat doamna Niță? Dacă acțiunile inginerului Ursu care au mâniat conducerea Securității și a PCR reprezentau o „adevărată disidență politică”? Dacă opoziția inginerului a fost „semnificativă” sau nu? Dacă victima care criticase regimul și trimisese scrisori la radio Europa Liberă a fost un privilegiat al sistemului? Vai! vai! Meseria ei era să investigheze probele care priveau torturarea lui Ursu, cum a fost torturat, de ce și de către cine.

O cheie a procesului împotriva inculpaților Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș constă în interpretarea actelor lor de tortură și omor: reprezintă acestea crime împotriva umanității, deci imprescriptibile? La data când părțile s-au judecat la Curtea de Apel București, Codul penal român introdusese prevederile necesare și în plus, aplicarea lor fusese „exersată” împotriva a doi directori de închisoare Alexandru Vișinescu și Ion Ficior. Ambii fuseseră condamnați.

Or, judecătoarea Mihaela Niță a elucubrat mai departe pentru a exonera făptașii. În anii 1980, a susținut domnia sa, „nu se mai poate considera că exista o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului”. Pentru a putea vorbi despre crime împotriva umanității, exterminarea sistematică „trebuia să fie făcută din motive politice”, or, este de neconceput o exterminare sistematică a deţinuţilor de drept comun. La acea dată, politica statului român „nu era de reprimare a forțelor de opoziție față de regimul politic și conducătorul statului prin violență”.

Prin aceste considerații, judecătoarea Curții de Apel București preia perversa teză a Securității, că reținerea și anchetarea lui Gheorghe Ursu ar fi fost motivată de acte de drept comun. Apoi, descrie crimele împotriva umanității prin formulări excesive (precum exterminarea oricărui opozant) pentru a putea nega astfel valabilitatea lor în cazul Ursu. Trei: preia tezele foștilor securiști, privind renunțarea de către Securitate, în anii 1980, la violență.

Citez art. 439 Cod.penal, punctul 1 e) al art. 439, care include în categoria crimelor contra umanității „torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferințe fizice sau psihice grave, ce depășesc consecințele sancțiunilor admise de către dreptul internațional”.

Un al doilea alineat (art. 439, pct. 1 h) întărește conexiunea dintre cazul individual și represiunea colectivă instituționalizată în sensul crimei contra umanității care constă în „provocarea dispariției forțate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deținere, la ordinul unui stat sau al unei organizații politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informații reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informații au fost solicitate”.

Aceste două paragrafe descriu perfect ce i s-a întânplat lui Gheorghe Ursu. El este victima unei crime împotriva umanității, imprescriptibile. Faptul că victima nu a dispărut, ci a fost scoasă moartă din penitenciarul din Rahova nu are relevanță.-Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro