VIDEO, FOTO Un rege al geților sau un general macedonean? - Povestea uimitoare a unui mormânt ridicat acum 2.300 de ani în sudul Dobrogei

La 1 km de Mangalia se găsește unul dintre cele mai uimitoare situri arheologice din țară, dar și unul dintre cele mai puțin cunoscute. Acum 2.300 de ani s-a ridicat la Kallatis un mormânt de mari dimensiuni pentru un conducător al regiunii sau chiar pentru un rege și s-a construit deasupra o movilă artificială. De atunci, mormântul din movila denumită Documaci a fost prădat de căutătorii de comori, folosit pe post de locuință acum mai bine de un mileniu și jumătate, dar și pe post de groapă de gunoi până acum doi ani. De la început de 2017 o echipă de arheologi cercetează mormântul în detaliu și lucrează la un plan de salvare pentru locul în care o parte din fresca de acum 23 de secole este încă vizibilă, în ciuda trecutului complicat.

Informația pe scurt

Kallatis a fost una dintre coloniile importante înființate de greci în vestul Mării Negre acum două milenii și jumătate. Grecii au creat zeci de colonii în teritoriile locuite de ”barbari”, atrași de apele bogate în pește, de terenurile arabile din zona litorală și de posibilitatea de a face comerț cu localnicii.

Sute de tumuli – movile funerare – au fost ridicați în Antichitate în zona Kallatidei, pe post de morminte pentru oamenii importanți și familiile lor. Doar câteva zeci au mai rămas în prezent, una dintre ele fiind Movila Documaci care avea 52 de metri în diametru și circa 8 metri înălțime.

Ansamblul funerar din Movila Documaci este unic în România prin faptul că o bună parte din fresca pictată acum 2.300 de ani se mai păstrează încă. Poate fi văzut și soclul impozant al unei statui ce ar fi putut reprezenta un leu și, aproape sigur era de dimensiuni mari, vizibilă de oriunde din orașul antic.

Mormântul a fost descoperit din întâmplare în 1993 când s-a extras ilegal argilă pentru lucrări de construcții. O parte din movilă a fost distrusă atunci, dar săpăturile ulterioare ale Muzeului din Mangalia au arătat că de-a lungul anilor mormântul a fost jefuit, dar și folosit pe post de locuință sau poate chiar ca loc sacru în sec. X-XI. Apoi, multe sute de ani a fost uitat.

Cu siguranță monumentul arăta uimitor în jurul anului 300 î. Hr. când a fost ridicat. Nu se știe cine a fost îngropat acolo. S-a presupus că ar fi fost un rege al geților ori sciților – aliați militari în acea vreme ai orașului grecesc, dar nu este exclus să fi fost chiar mormântul unui conducător militar macedonean – parte a garnizoanei ce a condus Kallatis în contextul cuceririlor lui Philip Macedon, tatăl lui Alexandru cel Mare. Cu siguranță a fost un personaj important care a dispus de multe resurse și autoritatea de a mobiliza forțe mari de construcție.

O echipă de arheologi de la Institutul ”Vasile Pârvan” a început în 2017 un proiect prin care ansamblul să fie studiat amănunțit cu ajutorul tehnologiilor care permit ”radiografii subterane”, dar și prin săpături. Se caută descoperirea unor noi structuri de piatră, dar va fi întocmit și un plan de conservare a monumentului și va fi publicată o monografie.

Grecii și uriașul imperiu colonial de acum două milenii și jumătate

Grecii de acum aproape trei milenii știau foarte puține despre zona Mării Negre – Pontul Axeinos (neospitalier) – cum îi spuneau ei la început, denumit, apoi, Euxinos (ospitalier). Considerau zona ca fiind locuită de sălbatici și ”teren de joacă” al zeilor. Credeau că, undeva la vărsarea Dunării în mare, își găsise moartea eroul Ahile, dar și că pe o insulă viețuiesc amazoanele, celebrele femei războinice din mitologie.

Colonizarea a început după anul 800 î Hr. când, datorită unei perioade de relativă stabilitate în Grecia populația a crescut puternic, dar pământul nu era suficient, astfel că cetățile au trimis emigranți către diverse teritorii, spre anul 750 î Hr în Mediterană, iar după 700, în zona Mării Negre.

Cooniile grecești de la Marea Neagra(foto Flickr)

Marea Neagră avea insule și golfuri puține, adesea izbucneau furtuni din senin, iar ceața făcea navigația greoaie. Însă marea era bogată în pește și terenurile agricole din zonă erau extrem de roditoare. În plus, cu timpul negustorii greci au stabilit relații comerciale cu localnicii, toată lumea având de câștigat.

Kallatis – Un oraș prosper fondat într-un loc foarte bine ales

Grecii au înființat începând cu anul 675 Î Hr peste 90 de colonii la Marea Neagră în cele mai diverse regiuni ale sale, din Turcia de azi până în România și din Abhazia până în Crimeea. Cele mai multe au fost înființate de grecii din Milet și din Megara, iar un oraș fondat de aceștia din urmă, Heraclea Pontica, a ajuns să fondeze Kallatis, cel mai probabil în secolul V î Hr, în zona unde astăzi se găsește Mangalia.

Kallatis a cunoscut maximul de dezvoltare ca oraș independent în sec IV î Hr, fiind mai apoi stăpânit de macedoneni și de romani care l-au integrat în uriașul lor imperiu în secolul I î Hr.

Grecii din Heraclea Pontica (în Turcia de azi) au ales strategic amplasarea orașului Kallatis deoarece, corăbieri fiind, și-au dat seama că locul este potrivit. O vale care în Antichitate era navigabilă – dar care a secat între timp – asigura legătura pe zeci de kilometri între litoral și interiorul Dobrogei, ca un releu într-o rețea de comunicare și transport ce putea ajunge până la Dunăre.

Grecii aduceau vin, ulei de măsline, ceramică fină, vase din metal, arme și podoabe și cumpărau de la geți și de alte populații locale grâu, pește sărat, carne, lână, piei, blănuri, miere, sare, lemn și aur, ori îi angajau ca mercenari.

Existau terenuri agricole foarte bune și apropierea de mare făcea ca locul să fie excelent pentru dezvoltarea unei așezări prospere. Coloniile grecești conservau legăturile cu cetatea – mamă, având aceiași zei protectori și aceleași instituții. Aveau însă și un grad mare de autonomie pe care îl exercitau în relațiile cu authotonii.

Despre Kallatis se știu puține lucruri, dar se poate estima că la apogeu a avut câteva mii de locuitori, mai puțin populată decât Histria, cea mai mare colonie dobrogeană din acele vremuri.

Coloniștii greci au venit într-un mediu dificil, dar, cu timpul, au ajuns la un compromis cu populațiile tracice din zonă care au avut din punct de vedere comercial de câștigat de pe urma prezenței acestora. De exemplu, căpeteniile geților primeau de la greci daruri – arme, bijuterii, vase de lux -, pe care altfel nu le-ar fi putut obține.

Peisajele tumulare – cimitirele monumentale uitate ale Antichității

Peisajul câmpiei din sudul Dobrogei avea ceva cu totul special – chiar și la începutul secolului XX călătorii străini mai puteau vedea și consemna plini de uimire, în jurnalele lor, cum orizonturile întinse ale stepei începeau în apropiere de Mangalia, pe atunci doar un sat cu căsuțe albe, să se onduleze, marcate fiind de sutele de movile de pământ ridicate în Antichitate ca morminte pentru vechii locuitori ai Kallatidei și așezărilor mai mici din apropiere – Practic, ”cimitirul antic al Kallatidei”, cum numesc arheologii zona, era o uriașă necropolă, amenajată la scară monumentală.

Movila Documaci și intrarea în mormânt (foto Vlad Barză)

Doar câteva zeci au mai rămas astăzi, restul tumulilor fiind distruși în cea mai mare parte în procesul de dezvoltare urbană a Mangaliei, pe parcursul ultimei jumătăți de secol. Una dintre ele, movila numită Documaci, s-a dovedit a fi un ansamblu funerar cu totul special care este în acești ani cercetat îndeaproape de Institutul de Arheologie ‘Vasile Pârvan’ din București, care a reunit un grup interdisciplinar de specialiști în colaborare cu Muzeul de Arheologie Callatis din Mangalia.

”Tumulii în sine, înalți fiind, erau puncte de reper în peisaj și oamenii acelor vremuri îi considerau sacri, aveau o atracție față de ei. Uneori se întâmplă ca în același tumul să găsești înmormântări care s-au petrecut chiar la 1.000 de ani diferență. În unele cazuri nu era nicio legătură de familie între oamenii care s-au înmormântat într-un tumul, dar au fost atrași de monumentalitate și de ideea aceasta de sacru și de strămoși”, explică Maria – Magdalena Ștefan, arheolog în echipa care explorează ansamblul funerar de la Kallatis.

Camera funerară și dromosul (foto Dan Ștefan)

Movila Documaci face parte dintr-un grup de tumuli din periferia cimitirului antic kallatian, aflat la 3 km vest de incinta elenistică a oraşului. Ansamblul poate fi încadrat într-un grup select de monumente funerare elenistice timpurii, dintre care unele au fost incluse în patrimoniul UNESCO, cum ar fi cele de la Kazanlâk și Shvestari (Bulgaria).

Sit-ul arheologic Movila Documaci este situat lângă un poligon de tragere, la aproximativ 600 de metri de drumul județean (DJ391) ce leagă Mangalia de Albești. Situl este format dintr-un segment al unei foste movile uriașe de pământ, un cavou cu coridor de acces și camera funerară, și din soclul unei statui care acum 23 de secole se vedea de la câțiva kilometri, mai ales că era plasată într-o zonă cu relief mai înalt. S-a păstrat și o parte din zidul care înconjura movila (zid de piatră perimetral – krepis). Despre proiect și explorări puteți citi pe larg aici.

Fresca. Roșul și albastrul (cre acum are o nuanță de cenușiu, s-au păstraty de acum 2.300 de ani (foto – Vlad Barză)

”Mormântul a fost descoperit în urma unei nenorociri, în 1993. Cineva care avea nevoie de pământ pentru construcții a trimis excavatoare și bascule ca să-l ia de acolo. Movila este una dintre cele mai mari de pe teritoriul României pentru că a avut un diametru de 52 m și o înălțime de cel puțin 8 metri. Excavatoarele au luat aproape jumătate din movilă și au dat de construcțiile din interior și exploatarea pământului s-a oprit, iar colegii de la Muzeul din Mangalia au întreprins doi ani săpături, până în 1995”., explică Valeriu Sîrbu, directorul proiectului de cercetare numit ”Explorarea interdisciplinară a peisajelor tumulare ale anticului Kallatis” (2017-2019), .

În relație cu necropola tumulară, Movila Documaci face parte, alături de cel puțin alți 7 tumuli (cu o excepție, restul puternic aplatizați), din periferia vestică a zonei funerare direct legate de oraș, aflându-se la 3 km distanță în linie dreaptă de incinta din perioada elenistică, fiind aliniată unui drum de culme de tip ‘centură’ ce făcea legătura între teritoriul orașului antic și posibil un port la ceea ce astăzi se numește lacul Mangalia.

Vedere aeriană a sit-ului arheologic (foto Dan Ștefan)

De ce Movila Documaci este un monument cu totul special:

Este cea mai impresionantă construcție funerară veche de pe teritoriul României, atât prin dimensiuni, cât și prin complexitatea structurilor din piatră care s-au amenajat.

Este cel mai mare ansamblu de frescă veche păstrat pe teritoriul României, realizat cu peste două milenii în urmă.

Este unul dintre puținele monumente funerare din Antichitate care a avut și statuie, soclul acesteia încă se mai păstrează pe 5 metri înălțime. Posibil să fi fost un leu – un simbol preferat al elitei militare macedonene, însă este doar o ipoteză.

Ansamblul nu este o simplă movilă, ci conține construcția funerară propriu-zisă, postamentul statuii și ansamblul de construcții de piatră care l-au înconjurat și au avut rolul de a consolida movila și de a permite desfășurarea de procesiuni.

Din vremurile legendarului cuceritor Alexandru Cel Mare

Mormântul a fost construit undeva în jurul anilor 310-290 î Hr, la câteva zeci de ani de la moartea lui Alexandru cel Mare și în perioada în care rege al Traciei era Lysimach, macedoneanul care s-a luptat cu conducătorul geților Dromichaetes. Lysimach reprimase în jurul anului 310 î Hr răscoalele grecilor din Kallatis și din alte colonii vest-pontice. În Kallatis au staționat garnizoane militare macedonene.

”Arheologia este în general o treabă foarte regională și rezultatele interesează maxim două județe sau o țară din apropiere. Ei bine, acest monument, prin conexiunile pe care le stabilește, se integrează într-un alt tip de istorie. De exemplu, lumea mereu a fost preocupată de povestea lui Alexandru cel Mare și de urmașii lui, iar acest mormânt se leagă exact de acea perioadă și de fenomenele culturale care se petrec atunci. Dobrogea a fost integrată într-un imperiu, cel macedonean, și a avut acces la idei noi, mercenarii au circulat până în Asia și barbarii de aici au avut acces la meșteri din Grecia”, explică Maria-Magdalena Ștefan.

(foto – Magdalena Ștefan)

Dar cine ar putea fi înmormântat în ansamblul de la Documaci? ”Se prea poate ca acest ansamblu să fi fost construit pentru un rege ”barbar”, probabil get în acest caz, implicat în conflictele militare dintre Kallatis și macedoneni sau chiar pentru un general macedonean ori susținător politic al acestora din cadrul elitei orașului grecesc, aceaste ultime două variante fiind mai probabile, fiindcă orașul a fost stăpânit de macedoneni după 350 î Hr, până spre anul 200 î Hr”, spune Valeriu Sîrbu.

O istorie plină de distrugeri – De la jafurile de acum peste două milenii la foc făcut în interior acum 2-3 ani

Probabil că primii jefuitori au intrat la maxim câteva zeci de ani după ridicarea complexului funerar, fiind probabil oameni care știau în detaliu ce era în interior. Apoi, în perioada romana, 2-300 de ani mai târziu, s-a intrat din nou în mormânt pentru a se vedea ce mai este de valoare, dar s-a și locuit în mormânt.

Și între secolele IV-VI s-a locuit în interior, iar în secolele IX-X probabil au stat acolo călugări care au lăsat reprezentări pe pereți, practic incizii în piatră. Este clar că s-a locuit acolo, fiindcă oamenii au făcut modificări pentru ca locul să devină mai confortabil: au ridicat podeaua și au făcut căi de acces, dislocând blocuri de piatră.

”În cel puțin patru – cinci perioade locul a fost jefuit sau locuit și probabil că de pe la anul 1000 până în 1993 nu a mai fost nimeni înăuntru”, spune Sîrbu.

Însă chiar și fără prezență umană directă, movila a fost afectată în anii 70 ai secolului trecut de amenajarea poligonului militar aflat chiar lângă ea.

Cercetarea din anii 1993-94, prima de după descoperirea ansamblului, a fost cordonată de dr. Valeriu – Cheluță – Georgescu, directorul de atunci al Muzeului de Arheologie din Mangalia. Din păcate, după decesul fostului director, documentele de șantier nu au mai putut fi găsite, rămânând doar câteva fotografii și un documentar difuzat atunci de TVR.

După primele săpături, cele din intervalul 1993 – 1995, s-a pus totul la conservare cu uși din metal care au fost smulse cu tractorul, furate. S-a pus învelitoare din carton bituminos și ușă din beton armat, dar acest lucru a avut efect dezastruos asupra microclimatului din interior, fiindcă umiditatea a crescut. Ulterior când cartonul s-a degradat, rădăcinile au început să atace și fresca, iar apa să pătrundă în interior.

Înainte ca actuala echipă să înceapă în 2017 proiectul de salvare a monumentului, din camera funerară au fost scoși zeci de saci cu gunoaie și s-au găsit și urme de foc recent făcut de cei care au forțat ușa.

Intrarea și coridorul care ”face legătura între viață și moarte”

Intrarea în mormânt este tipic macedoneană ca stil de construcție și o parte din construcția funerară este sub nivelul solului. Există un coridor de intrare în mormânt care a fost construit în două momente temporale diferite, în tehnici de construcție diferite. De unde diferența? Există mai multe ipoteze: fie a murit comanditarul în timpul, iar cel care i-a urmat a construit în alt stil, fie proiectul constructiv a fost modificat datorită unor nepotriviri tehnice. Nu este exclus însă ca cele două etape de construcție a dromosului să sugereze două înmormântări succesive, a doua fiind însoțită de o mărire a movilei, și deci de o necesară prelungire a drumului de acces. Coridorul are 9,7 metri lungime și 1,6 metri lățime.

Termenul folosit de arheologi pentru coridorul funerar este dromos, care în grecește înseamnă drum. Este practic ”drumul către defunct”, un coridor care, simbolic, face trecerea de la o lume la alta, adică de la viață la ”lumea de dincolo”.

Coridorul către camera mortuară (Foto – Vlad Barză)

Camera funerară măsoară 3,56 metri X 3 metri și 3,56 metri înălțime, iar pereții sunt tencuiți și decorați cu frescă policromă, cea mai veche și cea mai întinsă frescă ce s-a păstrat pe teritoriul țării noastre, de acum 2.300 de ani.

În camera funerară sunt semne ale distrugerilor pe care cei care au trecut pe acolo le-au lăsat în urmă, fie în timpul locuirii, fie când au spart zidul sau podeaua, în căutare de comori. ”Cineva a căutat comori aici și oamenii au spart totul. S-au găsit și urme de ciocănel pe tencuială, oamenii căutând goluri în ea”, spune Maria-Magdalena Ștefan.

Două culori se văd pregnant din fresca originală: roșu și albastru, care pare mai mult cenușiu, probabil din cauza degradării de-a lungul timpului. Primele analize sugerează folosirea pigmentului albastru de Egipt, cel mai vechi pigment de sinteză al Antichității. Au fost găsite și urme de cărbune, o teorie fiind că nuanța inițială a pigmentului a fost schimbată cu ajutorul cărbunelui. Roșul provenea din pigmenți minerali, probabil din oxizi de fier.

Dar lucrurile sunt mult mai sofisticate

”După ce s-a uscat tencuiala udă cu pigment, au pictat cu galben și alb ceva pe care noi o interpretăm ca fiind imitație de marmură (…) Este un stil specific care apare în Macedonia în aceea perioadă, se numește stil iluzionist, imită natura, imită marmura, imită lemnul. Stilul acesta s-a dezvoltat mai târziu puternic la Pompei unde romanii își pictau pe pereți ferestre, uși, dar care nu erau adevărate, doar sugerate”, explică Magdalena Ștefan.

Intrarea în camera funerară a fost, cel mai probabil, decorată cu ancadrament de marmură sculptată și pictată cu motive specifice stilului ionic, așa cum sugerează cele câteva fragmente de marmură identificate în Muzeul din Mangalia.

Pe pereții dromosului se văd și urmele fumului de opaiț de acum două milenii, dar și desenele făcute de cei care au locuit acum mai bine de zece secole în mormânt: corăbii, călăreți, animale, chiar și rune.

Soclul unei statui impozante

S-a păstrat și baza soclului (5 din 8 m), inițial îngropat chiar în centrul movilei, ce susținea o statuie, posibil a unui leu, simbol al victoriei, al gloriei militare pentru armatele din perioada elenistică. Era un loc extrem de important la vremea lui, statuia și movila puteau fi văzute de toată comunitatea din Kallatis.

Doar în cazuri excepționale movilele de pământ și mormintele cu cavou au fost însoțite de statui monumentale. Probabil că statuia a fost printre primele lucruri distruse. Se poate presupune un scenariu confom căruia, când macedonenii nu au mai stăpânit acele locuri, cei care au învins au doborât statuia, gest simbolic de schimbare a stăpânilor în zona Kallatis.

Soclul (foto – Vlad Barză)

Modul în care soclul a fost construit și faptul că a rezistat 23 de secole sunt argumente cum că la construcția ansamblului au lucrat meșteri iscusiți din Grecia. Soclul era îngropat sub movilă la momentul construcției și a fost extrem de rezistent.

Din păcate, nu au fost găsite și inscripții din acea perioadă, iar din inventarul mormântului nu s-au păstrat decât un inel de aur gravat cu o broască țestoasă, două săgeți din bronz, fragmente de amfore, grecești sau romano-bizantine.

Întreaga movilă a fost înconjurată de un zid circular cu diametrul de 52 de metri, un zid care avea o față vizibilă, ca un soclu de peste un metru înălțime al movilei de pământ. O bună parte dintre construcții s-au păstrat, dar sunt sub pământ. Din volumul total inițial al movilei s-a păstrat cam 30%.

La început, intrarea în mormânt nu era acoperită de pământ, pentru că pe timpul vieții defunctului și imediat după moartea acestuia s-au ținut ritualuri sacre pentru ”eroizarea” defunctului și numai după ce s-a terminat perioada aceasta de procesiuni intrarea a fost blocată și totul a fost acoperit cu pământ. Este cam cum am spune în creștinism că după 40 de zile sau 7 ani (în unele zone) că mortul este cu adevărat mort și nu mai trebuie îndeplinite anumite ritualuri”, explică Valeriu Sîrbu.

Surprizele nu s-au terminat

Echipa de arheologi, arhitecți, geofizicieni și restauratori a câștigat proiectul pe 30 de luni și până la final de 2019 trebuie să cerceteze mormântul, să publice o monografie despre el și să prezinte un proiect de conservare a ansamblului funerar.

”În locurile unde urmează să săpăm anul viitor ne așteptăm la surprize. Poate sunt trepte, poate rampă de acces, ca un fel de drum monumental sau poate chiar un al doilea mormânt. Cercetarea geofizică ne-a indicat o masă mare de piatră, dar este greu de spus dacă este o cameră sau o scară monumentală”, spune Magdalena Ștefan, referindu-se la un ”moț” al movilei, cea mai înaltă parte care s-a păstrat și care a fost deja cercetată prin metode geofizice.

Care sunt șansele ca Movila Documaci să devină muzeu? Depinde foarte mult de proiectul de conservare și, apoi dacă se obține finanțare, se poate trece și la etapa următoare. Concluziile vor fi prezentate după campania de săpături din octombrie 2018 și cea din mai 2019.

Tehnologie – Radiografii subterane, drone, hărți 3D

Pentru ca săpăturile arheologice să fie mai eficiente, echipa de cercetare utilizează și tehnologii moderne care îți permit să vezi ce este sub pământ (reprezentarea 3D a subsolului) și folosind aceste tehnici săpăturile pot fi planificate mult mai exact și nu sunt făcute la întâmplare, ci exact unde este nevoie.

”Geofizica este obligatorie, și nu doar ea, ci toate tehnologiile posibile trebuie utilizate în cercetarea arheologică, dintr-un motiv simplu; săpăturile sunt scumpe și, deși tehnologiile sunt și ele scumpe, per total sunt mai ieftine decât săpăturile atunci când sunt utilizate coordonat și sistematic. Practic limitezi și săpătura, care de fapt este o componentă distructivă a cercetării”, spune Dan Ștefan, răspunzător pentru partea tehnică a proiectului din tumulul Documaci.

Dan Ștefan cu drona de cercetare

El explică faptul că săpăturile sunt distructive și marea miză este să sapi cât mai puțin, fiindcă arheologii sunt printre puținii care își distrug obiectul cercetării, în timp ce îl cercetează. ”Un biolog poate să numere fluturi și frunze de câte ori este necesar. Un arheolog care cercetează o locuință lasă în urmă un metru cub de documente, dacă și-a făcut bine treaba, dar și o groapă în pământ care apoi este acoperită”, spune Dan Ștefan.

La Documaci o serie de tehnologii au făcut ca cercetarea arheologică să fie mult mai eficientă decât dacă s-ar fi bazat doar pe săpături.

De exemplu, structura internă a movilelor este investigată cu ajutorul metodelor electrice (tomografie de rezistivitate electrică 3D), iar caracteristicile arheologice ale teritoriului cu ajutorul metodei magnetice (metoda geofizică).

Teledetecția este și ea utilizată, mai ales că fotografia aeriană în spectru vizibil și Infraroșu ajută la identificarea și cartarea de noi structuri arheologice.

Analiza spațială este o tehnică ce poate releva aspecte importante privind structura socială a comunităților antice (existența unor grupuri, ierarhii), dar și detalii concrete privind organizarea teritoriului (funcționalitate, drumuri).

Fotogrammetria se referă la folosirea fotografiilor de mare rezoluție, din aer, de la sol sau de detaliu, pentru a recrea în mediu virtual, pentru măsurători de mare finețe ori alte analize, structurile și peisajele arheologice, sub formă de modele 3D. Fotogrammetria înseamnă reconstituirea unor geometrii, plecând doar de la imagine și se bazează pe idei din zona geometriei în plan și în spațiu. Este folosită o dronă care face un ”mozaic” de imagini, în funcție de cum o programezi. Un soft procesează apoi ce a ”cules” drona (care a zburat la altitudini cuprinse între 20 și 120 de metri) șl creează modelul 3D.

O perspectivă poloneză: Faptul că pictura s-a păstrat de mai bine de 2.000 de ani este excepțional

Ce spune unul dintre arheologii străini care cunosc cel mai bine România, venind aici aproape an de an în ultimii 10 ani. Thomas Bochnak este profesor universitar în Polonia și a venit cu studenți care fac stagii de pregătire în România, inclusiv la situl Documaci. El se arată încântat de faptul că pictura a rezistat chiar și în aceste condiții, spune că ar fi excelent ca mormântul să devină muzeu și adaugă că situl este mult mai mult decât un ansamblu funerar.

”Aici am avut ocazia de a intra în camera funerară printr-un dromos, dar nu ca un turist precum în Bulgaria, ci ca arheolog. În Polonia mă ocup de siturile celtice din a doua Epoca a Fierului, dar acolo avem reconstituiri și nu s-au păstrat decât resturi. Aici, la acest sit, în ciuda istoriei dificile, vedem o construcție impresionantă și solidă. Suntem impresionați și de starea de conservare, fiindcă nu am avut ocazia să intrăm într-o cameră funerară care este pictată, iar faptul că pictura s-a păstrat de peste 2.000 de ani este excepțional”, spune Tomasz Bochnak, arheolog și profesor la universitatea Rzsesow, care a lucrat în numeroase situri arheologice românești.

Foto – Magdalena Ștefan)

Cum vede viitorul sitului Movila Documaci? Ar fi o idee deschiderea lui ca muzeu? Bochnak spune că situl ar merita să fie accesibil publicului dacă vor exista fondurile necesare pentru a-l transforma în muzeu și mai ales dacă se vor găsi metode pentru ca locul să nu (mai) aibă de suferit de pe urma vizitatorilor.

”Trebuie consultați experții și, dacă își dau acordul, ar fi o idee bună ca locul să fie deschis pentru turiști. Este istoria voastră, trebuie să fiți mândri de acest loc și turiștii care vin să se plimbe pe plajă poate vor vrea să vadă și altceva, ceva cu totul deosebit”.

Dincolo de camera mortuară și de culoarul către ea trebuie să ținem cont și de altceva ”Soclul statuii este cu totul deosebit. Acum nu ne gândim la asta, dar când acest ansamblu a fost construit nu era un monument funerar, ci o manifestare a puterii macedonene care abia preluase controlul asupra Kallatidei. L-au construit ca să arate că sunt puternici, ca să marcheze cine este proprietarul. Era cam ca steaua roșie în perioada comunistă: se vedea de peste tot”.

El mai spune că ar fi o idee și reconstruirea tumulului într-o formă primitivă, dar la mărime naturală, pentru a da publicului o idee despre cât de mare era ansamblul, cât de impresionant. ”În plus este necesar să arătăm publicului cum lucrează arheologul și de ce vestigiile sunt importante pentru arheolog, dar și de ce nu este bine ca un monument să fie umplut de gunoaie”, spune Bochnak, făcând referire la trecutul foarte recent al sitului.

Despre proiectul de cercetare și echipă

Proiectul de cercetare are numărul PN-III-P4-ID-PCE-2016-0621 și poartă titlul ”Explorarea interdisciplinară a peisajelor tumulare ale anticului Kallatis” (2017-2019), fiind finanțat de UEFISCDI și câștigat de Institutul de Arheologie ”V. Pârvan” București. Despre ce s-a întâmplat în campania de toamnă puteți citi aici.

UEFISCDI este Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI), o instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordonarea Ministerului Educației Naționale (MEN).

Echipa de cercetare

Director de proiect – Dr. Valeriu Sîrbu – Institutul de Arheologie ‘Vasile Pârvan’ București

Dr. Maria-Magdalena Ștefan (arheologie, GIS, fotogrammetrie)

Dr. Dan Ștefan (arheologie, geofizică, teledetecție)

Dr. Alexandra Teodor (arhitectură)

Dr. Valentina Cetean (geologie, analize pigmenți)

Dr. Călin Șuteu (fotogrammetrie, RTI)

Drd. Alexandru Halbac (arheologie, geofizică)

Colaboratori

Anișoara Sion (arhitectură)

Florentina Marcuți (documentare grafică)

Ștefan Mariș (arheologie, geofizică)