VIDEO Ultimul artizan de cahle. Cum au inviat sobele traditionale sasesti

Ultimul mester care mai face cahle de teracota pictate manual pentru sobele traditionale sasesti traieste in Cisnadioara, un mic orasel de langa Sibiu. Se numeste Michael Henning, un sas de 52 de ani. De ce a ramas in Romania? „Erau atatea posibilitati si era atat de interesanta viata aici, iar in Germania totul era deja rezolvat. Nu am vrut sa fiu un robotel intr-o uzina”, raspune sasul razand. A invatat meseria din intamplare, insa framanta lutul de peste 20 de ani cu placere si pasiune. In mainile lui, lutul se transforma in aproape magic in opera de arta. „Este bucuria de a face ceva cu mana ta”, explica Henning.

Postas in Cisnadioara inca dinainte de Revolutie, Hening a invatat de la bun inceput si o meserie – modelator in lut (artizan). Isi dorea sa aiba inca din copilarie un atelier care sa-i ofere libertate: „Acolo nu ai sef, faci ce vrei si cand vrei”. A inceput cu mici obiecte din ceramica.

Intamplarea a facut ca o familie de sasi plecati din Romania prin anii 50′ sa isi cumpere in 1995 o casa in Cisnadioara si sa o restaureze. Isi doreau o soba traditionala de cahle, dar nu au reusit sa gaseasca in toata tara un mester care sa faca ce doreau. Au ajuns la Henning, care desi nu mai facuse niciodata asta, a incercat.

Asa a inceput marea aventura. A invatat timp de cinci ani noua indeletnicire. A furat meseria de la centrele ceramice din Corunt si Horezu. A adaptat, a inventat, a invatat din greseli, pana a ajuns unde este astazi.

„Lutul nu iarta. A durat vreo 5 ani in care am tot exersat, a fost perioada cea mai interesanta, fiindca de fiecare data cand deschideam cuptorul, ori eram in al noulea cer, ori eram distrus. Dar am avut de la inceput clienti si asta m-a tinut sa trec peste toate neplacerile cauzate de toate greselile pe care le poti face in ceramica. Aici totul trebuie exact facut la timpul potrivit, daca o mai las o zi, pot sa o arunc”, povesteste mesterul.

Cahlele pentru o soba se fac greu, cu multa munca. Este nevoie de aproximativ o luna pentru o soba. Nu cumparara cahle gata turnate, pe care apoi sa le picteze, ci le face de la zero. La fiecare cahla in parte munceste ore in sir cu migala si rabdare.

Este un procedeu complicat si migalos. Lutul il ia de la o fabrica din Cechesti, judetul Harghita, il pune in matrite de ipsos, apoi il lasa la uscat. Dupa cateva zile, cand isposul trage apa, toarna stratul alb de deasupra, obtinut dintr-un lut alb, adus din Germania. Lasa cahlele la uscat, dupa care le picteaza in culori si forme simple, apoi le pune la cuptor.

Modelele pictate sunt vechi, luate de pe cahle gasite in podurile caselor, de la colectionari sau din carti. De multe ori clientii vin cu modelul dorit, bucati ramase de la sobele vechi. Mesterul nu copiaza modelul, ci il adapteaza, il imbunatateste si il transforma intr-o mica opera de arta.

O cahla costa 25 de lei, iar la o soba intra undeva la 200 de bucati. In medie, cahlele si manopera pentru o soba facuta de la zero costa intre 1000 si 1.500 de euro.

Din doua tablouri vechi atarnate deasupra bancului de lucru, doi sasi anonimi din alta epoca supravegheaza munca din atelier. „I-am gasit la gunoi cand au plecat sasii nostri. I-am pus pe perete fiindca dansii erau contemporani cand erau cahlele astea moderne. Cahla este veche din secolul XVIII, atunci a inceput sa se foloseasca angoba asta alba, pictata cu albastru. Se faceau si in China, in urma cu 2000 de ani, insa in Europa au ajuns mai tarziu”, povesteste mesterul.

Michael Henning doar produce cahlele. Colaboreaza cu un sobar din Sibiu care construieste sobele. „Poti sa faci cele mai frumos pictate cahle, daca le pune si nu le pune bine, o sa urasti soba daca iese fum. Sobarul este cel mai important”, spune maestrul.

Sasul Henning nu are site si nu isi face reclama, insa are mai multe comenzi decat poate face. Lucreaza singur, tinerii nu mai sunt interesati si nu poate face mai mult de 20 de cahle pe zi, dar spune ca banii nu sunt cel mai important lucru.

„Am vazut cand au plecat parintii mei in Germania, au plecat cu o valiza, cand moare cineva nu ia nimic cu el. Nu vreau sa conduc un BMW, vreau sa sa traiesc eu bine, sa nu am regrete la final, ca nu am avut timp de viata”, povesteste mesterul. Spera insa ca macar una din cele trei fete sa-i aduca un ginere care sa invete mestesugul si sa-l duca mai departe. Una din fete a aparut pe afisul intalnirii sasilor de la Sibiu, o sasoaica frumoasa cu privire mandra.

In Cisnadioara mai sunt circa 100 de sasi. Inainte de revolutie erau circa 1300, iar in 1991 au mai ramas 200. „In anii ’90 a fost cumplit. Sasii a dezlegat cainele, i-au dat drumul in strada si au plecat, iarna ne gaseam urmele in zapada si dupa o saptamana. Aveam senzatia ca am ramas numai eu si cainii”, povesteste maestrul.

Acum comunitatea saseasca de aici este functionala. In Cisnadioara traiesc copii, tineri, persoane de varsta medie si batrani, iar localitatea pare prospera. Pare sa fie unul dintre locurile din Transilvania unde mostenirea culturala saseasca are sanse sa fie pastrata.