Viorel Iliescu: ‘M-am prabusit cu avionul… si-am decolat pe scena’

Popescu, repatriat „cu hartii in regula”, la Köln. Cu 200.000 de euro, bani de acomodare de la statul german, el cumpara masini de spalat pentru o asa-zisa curatatorie chimica. Masinile dispar, Popescu la fel. Pe urmele cazului, oficiul pentru straini german apeleaza la detectivul particular Viorel Iliescu.

Rolul detectivului in serialul „Urme fierbinti „, trasmis de posturile TV germane in coproductie MDR si WDR, este doar unul dintre rolurile de succes pe care le-a interpretat in Germania actorul Viorel Iliescu din Düsseldorf.

Roluri de actiune, dar si de compozitie, cu mare incarcatura psihologica, marcheaza palmaresul de film al actorului roman care a sarbatorit de curand 66 de ani, dar arata de 50. Secretul lui? Optimism, o familie trasnet, non-stop action. In tinerete, Iliescu a fost si pilot. Dar despre aterizari „cu cantec” si roluri cu brio sa-l auzim chiar pe el, intr-un interviu acordat recent la Bonn.

Dani Rockhoff: Cum se impaca actoria cu pilotajul?

Viorel Iliescu: Toti cei care nu reusesc in altceva, se indreapta spre arta. Aveam 15 ani cand am facut planorism, la Salistea Sibiului. La 16 ani am terminat liceul, pe atunci de 10 ani. Paralel cu ultima clasa de liceu, am facut scoala de pilotaj la Pitesti. Eram singurul pilot din tara sub 23 de ani si campion al tarii la juniori, la acest sport cu motor.

Am participat la cateva concursuri internationale de acrobatie aviatica. La 17 ani si jumatate eram ajutor de instructor de sport, cand un elev -toti elevii mei aveau peste 25 de ani- imi spune: „Tovarase instructor, motorul da rateuri”. „Las’ ca vad eu despre ce e vorba” i-am raspuns.

M-am urcat in avion, am decolat si, la o inaltime de vreo 120 de metri, motorul s-a oprit, iar avionul s-a prabusit, cu mine cu tot. Doi ani am stat prin spitale, iar apoi m-am apucat de actorie. Deci, m-am prabusit cu avionul, dar am decolat pe scena de teatru.

D.R.: Preferati rolurile de actiune, sau cele psihologice?

V.I. Sunt un actor deschis tuturor genurilor de teatru, de la comedie, la tragedie sau drama. Un rol extrem de interesant si complex a fost cel principal, din piesa „Orlando Nunez” al lui Santana. A fost un rol greu si o conjunctura speciala, cea in care am acceptat sa joc acest rol.

Intr-un spectacol de doua ore, cu doua personaje, personajul pe care l-am interpretat, Orlando Nunez, are o partitura de peste o ora si jumatate.

D.R. Deci, trebuie sa tina publicul bine in priza…

V.I: Da. Si, pentru ca sa tina publicul in priza, trebuie sa fie in primul rand el, in priza. De la spectacole ieseam extenuat, slabeam 2-3 kilograme la fiecare reprezentatie. Ecoul de presa a fost insa senzational in Germania.

D.R. Se punea in scena o problematica sociala ?

V.I. Da. Actiunea nu era localizata in Germania, ci intr-o tara de limba spaniola, in Columbia. Eu eram un muncitor care intruchipa problemele de munca, de viata, de mentalitate a omului simplu, care nu intelegea exact totul, dar isi avea propria viziune asupra ceea ce se intampla in jurul lui. Nunez este un om normal.

Cu toate acestea, conducerea firmei il trimite la psihiatru, deoarece pentru societatea repectiva, a fi un om deschis, care isi spune parerile liber, este un caz de psihiatru.

D.R. CV-ul dv. spune ca ati jucat in peste 80 de piese de teatru romanesti si 20 de puneri in scena germane.

V.I. Da, am fost actor la Teatrul de Revista din Bucuresti intre 1959-1960. Intre 1964-1981 am jucat la Teatrul National din Timisoara. Sotia mea, Eugenia, e profesoara si timisoreanca, deci m-am mutat in vestul tarii.

D.R. Iar apoi, si mai inspre vest

V.I. In 1983 ne-am stabilit in Germania, cu fiica noastra Nadina, acum Meinel.

Dupa o colaborare de patru ani la postul de radio Deutsche Welle, am avut contract cu teatrul Der Keller din Köln, pentru care am jucat in „Moartea intamplatoare a unui anarhist”de Dario Fo, „Cu usile inchise” de Sartre, „Ceaikowski” de Komm/Ulrich, „Rosa Winkel” de Sherman, „Dreptii” de Camus, „Arsenic si dantela veche” de Kesselring, „Lumina de gaz” de Hamilton.

La Theater im Bauturm din Köln am jucat in „Woyzeck” de Büchner si „Top Dogs”. Intre 1993-95 am jucat la Teatrul National din Istanbul, un rol remarcabil fiind cel din „Abdul Canbaz” de Terhan Selcuk. La Landestheater Burghofbühne Dinslaken am avut vreo zece roluri, cele mai complexe fiind in „Orlando Nunez” de Santana si „Privighetoarea chineza” de Gehlen.

D.R. Fiindca veni vorba de teatru, acum doi ani ati aniversat 40 de ani de la absolvire a promotiei `64 a Institutului de Teatru si Cinematografie „Ion Luca Caragiale”, intalnire organizata de Dinu Sararu. Ce ne puteti spune despre intalnirea cu colegii, din 2004, de la Bucuresti ?

V.I. A, nu, Sararu a dat doar ceva fonduri la treaba asta, insa intalnirea a fost realizata de un comitet de organizare, cu Florina Cercel si altii. Am fost o promotie „de platina”, nu de aur, cu nume ca Virgil Ogasanu, Valeria Seciu, Ion Caramitru, Mariana Mihut. Toti cei care au un nume mare la ora actuala, in teatrul din Romania, au fost colegi de-ai mei.

Mi-a facut o placere deosebita sa ii revad, si relatiile au fost ca si cum ne-am fi despartit cu doua zile inainte, de la un curs, si ne vedeam iarasi la cantina, ca pe vremuri. Desigur, eu si tin legatura cu ei. Actorii plecati din tara nu sunt multi, eu sunt insa unul dintre aceia care tine legatura permanenta cu cei ramasi in tara, la telefon.

Cu unii ne si vizitam, au venit la mine: Ion Caramitru sau Dan Necsulea, care a fost directorul artistic al televiziunii si care mi-e prieten, e ca fratele meu. Am fost o promotie unita, de 33 de actori, care toti au acum un nume.

D.R. Considerati ca numele pe care vi l-ati facut in Germania, ca actor, este comparabil cu cel al colegilor din tara, cu care v-ati reintalnit dupa 40 de ani?

V.I. Colegii din tara sunt pe scari diferite de valoare, sunt diferit cotati de public, deci e greu sa fac o clasificare si o comparatie de „nume”. Pozitia mea este mult mai modesta in Germania, raportata la acele nume mari de actori romani pe care i-am pomenit.

D.R. Deci, care sunt sansele in Germania ale unui absolvent de studii de actorie facute in Romania?

V.I. Aproape nule. Nu exista o astfel de sansa, pentru ca actoria este o profesie legata de limba, pe care trebuie sa o stapanesti la perfectie. Eu am avut o sansa iesita din comun. Am jucat roluri pe care le puteau juca, foarte bine, actori germani. Eu, care nici acum nu vorbesc perfect nemteste, am avut norocul sa pot juca si sa-mi castig existenta din meseria de actor, aici.

D.R. Ati fost ajutat de cineva in acest sens?

V.I. Ajutat? Daca nu faceam bine primul rol care mi s-a dat, n-aveam nici o sansa. In viata ti se da o sansa. Daca poti sa o folosesti, mergi mai departe. Daca nu, nu. Mi s-a dat un rol, pe cand nu stiam deloc nemteste. Directorul de cel mai bun teatru privat, cu scoala de actori, din Köln, m-a sunat acasa.

Eu nu intelegeam ce zicea, i-am dat-o la telefon pe Eugenia, sotia mea, care stia, ceva mai bine ca mine, nemteste. Dupa convorbirea telefonica, Eugenia imi spune: „Trebuie sa mergi la teatrul Der Keller, ca directorul vrea sa-ti dea un rol principal intr-o piesa”. Am ras: „Ce sa ma duc, pe ce limba?” „Du-te si vezi”, mi-a spus ea. A doua zi, ma duc la teatru.

Acolo, directorul si regizorul vorbesc pe nemteste si incearca sa ma lamureasca sa primesc rolul comisarului Calabrese din „Moartea intamplatoare a unui anarhist” de Dario Fo. Eu dadeam din cap si mai faceam cate un „Hmm…”, dar nu intelegeam mare lucru. Piesa o cunosteam insa foarte bine, o studiasem la facultate. La sfarsitul discutiei, le spun ca „Eu…Romania, eu…doice, niht !”.

dar regizorul ma voia neaparat pentru rolul respectiv, deci am convenit sa incercam, si daca vreuna din partide spune ca nu se poate, nu se poate. Eram insa, tipologic, atat de potrivit pentru rolul asta, eram personajul incarnat, si mai aveam si multa experienta de scena, dupa doua repetitii ma miscam in personaj ca si cum as fi fost de-al casei.

Deci, regizorul a spus ca nu se poate dispensa de mine si mi-au platit o profesoara universitara, care sa ma invete sa pronunt inteligibil textul, ale carui cuvinte eu nu le intelegeam, desi stiam ideea si imi puneam perfect rolul in scena.

Succesul piesei a fost extraordinar, la banchetul de dupa spectacol a venit un alt regizor, care mi-a propus sa joc in „Cu usile inchise” a lui Jean-Paul Sartre. Deci eu, nemteste am invatat la locul de munca, pe scena, fara sa fac vreo scoala de limba germana.

D.R. Iar de pe scena, cu sau fara germana perfecta, ati sarit pe platoul de filmare.

V.I. Si in tara jucasem in peste 20 de filme pentru micul si marele ecran, ba chiar si in Maroc, la Casablanca, in filmul „Zeft”. Acolo am ajuns urmand-o pe sotia mea, care primise un post de profesoara. Aveam o scrisoare de recomandare primita de la Radu Beligan, care pe vremea aceea era directorul Teatrului National si ajutorul lui era un actor marocan.

Marocanul deschisese o expozitie cu pictura de-a lui la hotelul Casablanca, care era la cateva sute de metri de locuinta noastra. Ne-am dus, l-am cunoscut si, din clipa aceea, am fost nedespartiti. Un an si jumatate, cat am stat acolo, am fost mereu impreuna. El venea la noi si in timpul Ramadanului, cand musulmanii n-au voie sa manance si sa bea alcool, la un Black&White, whisky-ul lui preferat.

Cu el impreuna, am facut si meserie: o piesa de teatru in limba franceza si filmul „Zeft” (Sfat). Nu stiu daca filmul s-a dat pe ecrane, cand am plecat eu din Casablanca, se turna inca.

D.R. In filmele germane faceti doar pe detectivul?

V.I. A, nu, paleta e mult mai larga. Am jucat in „Rivali pe pista de curse” (ZDF), „Losberg” (ARD), „Quesd” (Hawkshead Ltd. Pinewood Studios, London), „Vogel si Osiander” (West Film), unde l-am interpretat pe eroul principal, Tatlin, in episodul „Asteptandu-l pe Seidelbach”.

Tot rol principal a fost personajul Rosalescu, alaturi de Barbara Auer und Klaus Behrendt in „Femei biblice – Judith” (ZDF/ Tellux München).

Filmele politiste, adica Krimis, cum zic nemtii, au mare cautare la public, deci am fost pe „urme fierbinti” in „Cazul Agnes Bergen” (WDR), „Comisara Goedeke”(Colon Film), „Soko 5133″, „Clinica orasului”, „Park Hotel”, ba chiar si in serialul „Urme fierbinti”, in episodul cu Teodor Popescu, sarlatanul din Romania.

D.R. Si cum s-a terminat, pana la urma, filmul?

V.I. Popescu a vandut masinile cumparate pentru firma lui fantoma, unui traficant de bunuri furate. Apoi, a disparut din Köln, si am dat de el -eu fiind detectivul din film- intr-un satuc din zona Bergischgladbach, sub numele…Thilo von Popp.

D.R. Popescu devenise un „von „? Un adevarat baron al furtisagului, carevasazica.