Vlad Zografi: După rezultate, ai zice că fotbalul pentru noi e ca bobul pentru nigerieni sau curlingul pentru paraguayeni

Bun, am încasat-o rău de la Muntenegru, o țară cu de patru ori mai puțini locuitori decât are Bucureștiul, dar strălucim cumva la alte sporturi – rugby, hochei, baschet, volei, handbal, polo? Fiindcă, după rezultate, ai zice că fotbalul pentru noi e ca bobul pentru nigerieni sau curlingul pentru paraguayeni. Dacă însă citești presa, vezi că în România numai fotbalul contează, celelalte sporturi de echipă abia se strecoară accidental în vreo notă de subsol.

La sporturile individuale mai treacă-meargă, pot să apară excepții: copii talentați crescuți în familii cu dare de mână, preocupate de cariera lor. Cu sporturile de echipă e mult mai complicat, la fotbal trebuie să apară simultan cel puțin unsprezece excepții, la rugby cel puțin cincisprezece, și nici asta nu-i de-ajuns, excepțiile trebuie să lucreze bine împreună, adică să colaboreze – antispecialitatea noastră. România are a opta populație din Europa, s-a clasat oare în ultimii douăzeci de ani între primele opt națiuni ale Europei la vreun sport de echipă? Și suntem mai numeroși decât olandezii, croații, sârbii, portughezii sau cehii. Altminteri, mi se pare absolut logic faptul că sponsorii fotbalului românesc au tot fost producătorii de bere. Asta corespunde imaginii ușor de recunoscut a conaționalului nostru spărgând semințe între dinți, îndreptându-se agale, târșâindu-și șlapii, cu burta ieșind de sub maieu, spre amicii de bere cu care să împărtășească bășcălii groase ca-n reclamele TV.

Trebuie să spun totuși câteva lucruri despre meciul cu Muntenegru, care sunt valabile pentru orice meci jucat de echipele românești în ultimii ani. Unu: fotbaliștii noștri nu sunt sportivi, n-au fizicul necesar pentru a practica un sport oarecare, n-au viteză (și nici viteză de reacție), n-au forță. Doi: nu stăpânesc procedeele elementare, pasa și preluarea, la stop mingea sare ca din colțul mesei. Despre abilitatea de a-și depăși adversarul prin dribling ar fi ridicol să vorbesc. Trei: nu cunosc știința jocului, habar n-au să se așeze în teren, să se demarce, să se dubleze, să ghicească pozițiile viitoare ale coechipierilor – adică sunt incapabili să colaboreze inteligent. (O amintire îmi stăruie în minte: acum treizeci de ani eram într-un parc din regiunea pariziană unde se juca un meci de rugby între echipe de copii; i-am privit fascinat pe puștii de vreo zece cum mânuiau balonul și declanșau atacuri pe treisferturi – învățaseră corect jocul, avuseseră antrenori buni.) Tactica sau voința de a învinge nu mai intră în discuție, odată ce nici una din primele trei cerințe nu e îndeplinită (poți compensa o deficiență, dar nu pe toate trei), ele trebuie satisfăcute de la început, cu mult înainte ca un fotbalist sau orice alt sportiv să ajungă la seniori.

Bineînțeles, nu scuz nulitățile corupte de la federație, partea lor de vină e grotescă, dar meteahna e mai adâncă, mai gravă. Ne place sau nu, suntem un popor nesportiv. Mergi la patinoar și vezi că în general lumea nu știe să patineze corect, mergi la mare ori la un bazin și vezi că foarte puțini cunosc tehnicile înotului, cei mai mulți se chinuie să dea haotic din mâini și din picioare. La populația Bucureștiului, ar trebui să avem cel puțin zece patinoare adevărate, nu improvizații prin mall-uri, și cel puțin treizeci de bazine de înot adevărate, nu locuri de bălăceală, cu antrenori competenți. De fapt, ar trebui ca și în școli și licee să fie bazine, acolo să se țină o parte din orele de sport, toți elevii ar trebui să învețe să înoate. Dintr-o masă suficient de mare de copii cu un fizic bine dezvoltat se poate apoi face selecția pentru ce sport li se potrivește, dacă au condiții favorabile în care să se pregătească – baze sportive, echipament, antrenori specializați. Nenorocirea e că asta cere bani, doar cei din familiile înstărite își permit, o minoritate insignifiată la scara țării, celorlalți li se oferă puține șanse. Dar subiectul e neinteresant pentru presa sportivă preocupată obsesiv de iubitele fotbaliștilor și divorțuri apocaliptice. Berea și bârfa merg mână-n mână.

N-am să vorbesc despre avantajele practicării sportului pentru sănătate, ele sunt evidente. La fel de importante sunt însă și alte avantaje, care din păcate nu sar în ochi: sporturile de echipă te învață să colaborezi, să te dăruiești fie și unei cauze aparent banale cum e rezultatul unui meci. Exemplul cel mai frapant e legat de rugby (pentru mine, sportul suprem), și îl dau de fiecare dată când am ocazia. Fiind foarte vulnerabil, permanent expus unui placaj, purtătorul balonului simte o mare presiune, de hotărârea pe care o ia într-o fracțiune de secundă depinde în mod critic dezvoltarea acțiunii. Are o imensă responsabilitate. Pe de altă parte, în grămadă toți trebuie să participe cu toată forța, e nevoie de solidaritate fără fisură. Prin urmare, responsabilitatea și solidaritatea sunt calitățile primordiale pe care le dezvoltă rugbyul. Sigur, asta e valabil și pentru celelalte sporturi de echipă, însă parcă la rugby se vede mai clar. La noi, tocmai responsabilitatea și solidaritatea sunt întoarse pe dos: când e cazul să fim responsabili, ne ascundem după gloată; când e cazul să fim solidari, ne răzlețim.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro