Ziaristul american Sydney J. Freedberg jr explica de ce SUA se implica in razboaie: Suntem predispusi sa apasam pe tragaci mai repede decat europenii

La 19 martie 2011, la doar cateva ore dupa ce aparatele de lupta franceze lansasera primele bombardamente aeriene impotriva tintelor liderului libian Muammar Gaddafi, avioane si nave americane se alaturau si ele ofensivei internationale menita sa opreasca atacurile fortelor pro-guvernamentale de la Tripoli impotriva civililor. Raidurile efectuate de avioanele F-15 si F-16, precum si atacurile cu sute de rachete Tomahawk impotriva tintelor din Libia au marcat implicarea americana intr-o noua operatiune militara, de data aceasta in nordul Africii. Multa lume a pus sub semnul intrebarii interventia armatei SUA in Libia si a chestionat, inca o data, rolul de „jandarm mondial” pe care il joaca Unchiul Sam in lume. De aici pana la intrebarea „Este America obsedata de razboaie?” n-a mai fost decat un pas.

Dupa mai putin de doua luni, la inceputul luii mai, presedintele Statelor Unite, Barack Obama, anunta la Casa Alba ca fortele de comando americane au reusit sa-l elimine pe seful retelei teroriste Al-Qaeda, Osama bin Laden. Cel mai cautat terorist din lume a fost ucis de trupele de elita Navy SEAL in urma unei operatiuni secrete desfasurate la mii de km de teritoriul american, in Abbottabad (Pakistan), lucru ce a provocat proteste furioase pe strazile unor orase pakistaneze, unde oamenii au dat foc steagului SUA si au strigat ca „tara si-a pierdut suveranitatea”.

Razboiul la americani

Statele Unite au declarat oficial razboi altor tari de cinci ori de-a lungul istoriei:

• Marii Britanii (1812)
• Mexicului (1846)
• Spaniei (1898)
• Germaniei si Austro-Ungariei (1917)
• in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, America a declarat razboi mai multor tari, la date diferite: Japoniei (8 decembrie 1941), Germaniei si Italiei (11 decembrie 1941), iar ultima data la 5 iunie 1942 impotriva Romaniei, Bulgariei si Ungariei.

In patru din aceste cazuri, ostilitatile erau deja incepute cand Congresul a declarat razboi.

Infanteristi marini, in misiune umanitara in Haiti

Foto: Agerpres

In prezent, Statele Unite sunt angajate in operatiuni de lupta in cateva tari de pe glob (Libia, Irak, Afghanistan), realizeaza misiuni de comando in altele (Pakistan, Yemen), ofera asistenta de securitate, precum si asistenta umanitara in multe altele.

Paradoxal, in ciuda numeroaselor operatiuni armate la care iau parte, in acest moment SUA nu se afla oficial „in razboi” cu nicio tara de pe glob.

„Razboiul” din Afghanistan (Operation Enduring Freedom) este de fapt o interventie militara autorizata de Congres. De asemenea, conflictul din Irak reprezinta o interventie militara autorizata de rezolutiile Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite si finantata de Congresul de la Washington.

Chiar si asa-numitul „Razboi impotriva terorismului” reprezinta o serie de operatiuni militare in diferite regiuni ale globului.

Ziaristul american Sydney J. Freedberg jr: Suntem predispusi sa apasam pe tragaci mai repede decat europenii

„Americanii nu sunt, in mod special, un popor iubitor de pace. Dar nu suntem nici nebuni cu palarii de cowboy, care instiga la razboaie. Suntem predispusi, din punct de vedere cultural, sa apasam mai repede pe tragaci decat europenii, insa avem si motive logice sa mergem la razboi atat de des precum o facem – la acestea se adauga si chestiuni ce tin mai degraba de interesul personal decat de umanitarism.

Din punct de vedere cultural, categoric ca suntem mult mai putin pacifisti decat majoritatea natiunilor europene. Aceasta pentru ca Europa a trecut prin doua razboaie mondiale in 30 de ani, lucru care face ca orice societate sa fie nervoasa atunci cand e vorba de folosirea fortei. Bineinteles, Statele Unite au luat parte la ambele conflagratii, dar de fapt noi am beneficiat de ele din punct de vedere economic, in timp ce pierderile noastre militare au fost relativ reduse, iar victimele civile nu au existat deloc.

Sydney J. Freedberg Jr.

Foto: Arhiva personala

Primul si cel de-al Doilea Razboi Mondial nu s-au desfasurat pe teritoriul nostru, iar orasele noastre nu au fost bombardate, nu au fost ocupate si nici n-au fost martorele luptelor care sa le transforme in ruine.

Din pacate, singurul lucru care pare ca poate convinge o societate sa nu poarte razboaie in viitor este experienta conflictelor dezastruoase din trecut; oamenii care continua sa castige razboaie au tendinta sa nu devina pacifisti!

Chiar si Statele Unite au devenit mult mai putin aventuroase militar dupa dezastrul pe care l-am suferit in Vietnam – insa pierderile pe care le-am inregistrat acolo au fost cu mult mai putine decat ale majoritatii tarilor europene in cele doua razboaie mondiale. De aceea, intoarcerea noastra spre pacifism a fost, in mod corespunzator, mai putin completa si relativ de scurta durata.

Dar as argumenta ca acesta este un lucru bun.

Lumea este un loc destul de rau pentru a face ca cineva sa fie nevoit sa lupte cand se iveste ocazia, daca noi restul vrem ca fiecare sa se bucure mereu de pace. Amenintarea pentru democratiile capitaliste este mult mai redusa decat era in epoca Razboiului Rece, dar inca exista amenintari si nu toate pot fi negociate (sau mituite) pentru a ramane pasive.

In anii 1990, de exemplu, razboaiele etnice din Iugoslavia au amenintat sa destabilizeze Italia si Balcanii, chiar si numai prin numarul mare de refugiati. Sarbii au fost instigatorii celor mai grave violente si a fost nevoie de forta militara pentru a-i opri.

In Bosnia, acea forta a luat forma unui atac terestru al croatilor si coraborat cu bombardamentele NATO, totul sprijinit de Statele Unite; in Kosovo, forta a fost reprezentata de 78 de zile continue de lovituri aeriene, in esenta un razboi de asediu purtat aerian; in ambele tari a fost nevoie de trupe de mentinere a pacii – forte mari si bine inarmate, inclusiv cu tancuri grele, pentru a se asigura ca luptele nu vor reizbucni.

Astazi, razboiul civil din Libia ameninta stabilitatea regionala in jurul Mediteranei, nu doar in tarile vecine Egipt si Tunisia, dar si in Italia, unde refugiatii ajung deja in numar mare. Asa incat, SUA, Franta si Marea Britanie utilizeaza forta impotriva celui care provoaca cele mai grave violente, si anume regimul lui Muammar Gaddafi – chiar daca la o scara redusa, cu care ei cred nu doar ca pot sa castige, dar si sa aiba un impact.

Am intervenit in Afganistan pentru a inlatura un guvern taliban care a permis atacuri pe teritoriul nostru si suntem inca acolo pentru a-l impiedica sa se intoarca la putere (indiferent daca asta se refera la intreaga tara sau doar la cateva provincii din sud sau est, acest lucru este inacceptabil pentru noi). Chiar si interventia noastra in Irak a inceput cu convingerea sincera, dar gresita, ca regimul lui Saddam Hussein constituie o amenintare iminenta.

Statele Unite ale Americii folosesc forta acolo unde noi credem – pe buna dreptate sau in mod eronat – ca interesele noastre nationale sunt in pericol, fie in mod direct sau indirect, din cauza amenintarilor la adresa aliatilor si a partenerilor nostri comerciali.

In schimb, in cazul in care SUA nu vad o amenintare, directa sau indirecta, a intereselor lor nationale, in mod general noi nu recurgem la uz de forta. Genocidul din Rwanda nu a fost numai o crima oribila, dar a reprezentat, de asemenea, si cauza raspandirii instabilitatii care a aruncat in cele din urma in razboi toata Africa Centrala, un razboi care inca se desfasoara in mare parte din Congo.

Dar, pur si simplu, SUA nu au interese pentru care merita sa lupte in Africa Centrala. Congo nu este un aliat sau un partener comercial major, Rwanda cu atat mai putin, asa cum nu este vreo natiune in Africa Centrala sau vreuna din apropierea lor. (Interesele noastre vitale in Africa sub-sahariana sunt doar in Africa de Sud, in Nigeria cu petrolul sau si, intr-o anumita masura, in Somalia, cu pozitia sa strategica pentru caile maritime majore, ce duc la Canalul Suez).

Revoltele morale sau compasiunea umanitara nu vor fi singure suficiente pentru a determina Statele Unite sa actioneze, atunci cand nu vedem sa fie in joc interesele noastre nationale. Dar, pentru ca suntem cea mai mare economie din lume (si, mai mult, o economie bazata pe comertul liber), avem mai multe interese in joc, in mai multe locuri de pe glob, decat orice alta tara. Lucrul acesta ne da mai multe motive pentru a lupta.

Este important sa subliniem ca Uniunea Europeana are un PIB mai mare decat al SUA, daca se ia in mod colectiv, are un volum comercial mai mare si, prin urmare

Soldati americani in Afghanistan

Foto: Agerpres

, are interese mai mari la nivel mondial. Dar, tot la nivel colectiv, Europa este si mai potrivnica actiunilor militare decat SUA – desi nu este refractara in mod uniform sau in intregime, asa cum Marea Britanie si Franta au aratat in Libia. Din punct de vedere politic, Europa nu este unita suficient pentru a actiona decisiv – din nou, asa cum a aratat in cazul Libiei. Si, din moment ce SUA si Europa sunt interdependente din punct de vedere economic, o amenintare directa asupra intereselor europene constituie o amenintare indirecta a intereselor americane. Daca Europa nu-si va apara propriile interese, interesele nationale ale Americii ne obliga in cele din urma sa actionam, asa cum am facut-o in Balcani; dar daca Europa actioneaza, Statele Unite sunt dornice in general sa lase pe altii sa preia conducerea, asa cum facem in prezent in Libia.

Acum, pozitia strategica a Americii si predispozitiile sale culturale sunt motivele fundamentale pentru care noi vom merge la razboi mai des decat europenii. Dar exista multi factori politici si institutionali care ne fac mai mult sau mai putin dispusi sa recurgem la forta in orice moment. Slabiciunea relativa a conducerii noastre pentru ajutorul economic si diplomatia internationala fac, de exemplu, ca forta noastra militara puternica sa fie instrumentul cel mai evident folosit de factorii de decizie politica, chiar si atunci cand nu este cel mai bun instrument (vorba expresiei „atunci cand tot ceea ce detii este un ciocan, fiecare problema arata ca un cui”.)

Reactia negativa impotriva actiunii militare, aparuta dupa razboiul din Vietnam, ne-a facut sa respingem actiunea armata timp de un deceniu si afecteaza in continuare politica noastra. Teama profunda de atac terorist, dupa atentatele de le 11 septembrie 2001, ne-a facut sa supraevaluam amenintarile de pe intreg globul si sa ne dezlantuim in consecinta. Dezastrele noastre in Irak ne-au facut inca o data relativ reticenti sa utilizam forta. Dar eu spun ca doar „relativ” reticenti, deoarece fundamentele strategice si culturale raman.

Statele Unite nu sunt un imperiu, dar interesele si influenta sa sunt imperiale in sine. Inaintea noastra, Roma si Marea Britanie au fost aproape in mod constant in razboi, Asa ca, din nefericire, la fel suntem si noi”.