Cum a înțeles Occidentul greșit Moscova. 10 ani de la doborârea de catre ruși a zborului MH-17. 298 de civili, inclusiv 80 de copii au pierit (opinie)

În urmă cu exact zece ani, la 17 iulie 2014, lumea a fost șocată de vestea prăbușirii, în estul Ucrainei, a zborului MH-17 al Malaysian Airlines, care zbura de la Amsterdam la Kuala Lumpur. Toți cei 298 de civili, inclusiv 80 de copii, aflați la bordul avionului Boeing 777 au pierit. Deși acesta a fost un eveniment extrem de tragic, a fost doar unul dintre numeroasele episoade fatale din acel an. În cursul anului 2014, cel mai mare război european de după 1945 s-a desfășurat în Ucraina. Acest lucru s-a întâmplat printr-o succesiune de escaladări armate lună de lună, din ce în ce mai alarmante ale Rusiei asupra Crimeei și a bazinului Donets (Donbas).

Războiul Rusiei a început cu ocuparea Crimeii de către trupele ruse regulate în februarie 2014 și a continuat cu anexarea peninsulei în martie 2014. Aceasta a fost urmată, în aprilie 2014, de o incursiune a trupelor ruse neregulate (voluntari, mercenari, aventurieri, extremiști etc.) în Donbas și, în mai 2014, de o escaladare violentă a confruntărilor de stradă cu peste 40 de morți la Odesa. În iunie 2014, un avion de transport ucrainean Il-76 care se apropia de aeroportul din Luhansk a fost doborât, iar toți cei 49 de membri ai echipajului și soldați aflați la bord au fost uciși. A urmat doborârea avionului MH-17 în iulie 2014. Apoi, trupele ruse regulate au invadet, pe scară largă, partea continentală a Ucrainei de Est la mijlocul lunii august 2014.

Astfel, timp de șase luni, au existat manifestări continue ale unei agresivități militare rusești din ce în ce mai mari în inima Europei. Cu toate acestea, Occidentul a reacționat doar cu blândețe, prin declarații politice și măsuri punitive minore. Sancțiunile sectoriale din partea UE au apărut abia la sfârșitul lunii iulie 2014, ca răspuns imediat la doborârea avionului MH-17 de către Rusia și la uciderea a zeci de cetățeni ai UE – mai degrabă decât ca reacție la războiul Rusiei din Donbas în sine. În următorii peste șapte ani, au fost luate puține măsuri suplimentare.

Abia după invazia la scară largă a Ucrainei de către Rusia, la 24 februarie 2022, Occidentul a început să se trezească la realitatea că Rusia este un stat revizionist care încearcă să își impună propria viziune asupra unei ordini europene de securitate. Desigur, președintele Vladimir Putin își indicase deja intenția de a face exact acest lucru în discursul său din 2007 de la Conferința de Securitate de la München și de multe ori după aceea. Cu toate acestea, atunci când Rusia și-a lansat agresiunea secretă împotriva Ucrainei în 2014, mulți occidentali credeau încă într-o neînțelegere reciprocă și că obiectivele Rusiei erau limitate.

Războiul din Donbas din 2014-22 a fost adesea interpretat ca un conflict intern ucrainean care ar putea fi rezolvat izolat de contextul mai larg. Aceste eforturi nu numai că au eșuat. Ele au condus, de asemenea, la un aventurism în continuă creștere din partea Moscovei. De ce nu a reușit Occidentul să diagnosticheze corect problema pentru o perioadă atât de lungă? În ce fel sunt importante astăzi lecțiile acestui eșec?

Lipsa de expertiză specifică fiecărei țări

Tensiunile explozive dintre Rusia și Ucraina, precum și amestecul Moscovei în afacerile interne ale Ucrainei începând din 1991 au scăpat în mare măsură atenției jurnaliștilor, analiștilor și cercetătorilor occidentali înainte de începerea interferenței deschise a Rusiei în 2014. Atunci când unii jurnaliști occidentali au ajuns să relateze despre evenimentele fatale din acel an, situația de pe teren era haotică, iar interpretarea acestei situații reprezenta o provocare pentru mulți experți ucraineni nou formați. Pe de altă parte, narațiunile rusești privind escaladarea regională în estul și sudul Ucrainei erau simple, ușor de înțeles și aveau sens pentru mulți observatori – nu în ultimul rând pentru cei cu perioade biografice la Moscova.

A existat o lipsă flagrantă de conștientizare internațională a metodologiei hibride ruse în relațiile sale externe. În urmă cu zece ani, puțini înțelegeau modul rusesc de război pentru care Ucraina era un teren de testare. Încercările ucrainenilor, ale altor est-europeni și ale unor experți occidentali vigilenți de a explica strategia Rusiei au fost întâmpinate cu scepticism. Observatorilor externi li s-au părut avertismente exagerate, argumente maniheiste sau chiar teorii ale conspirației.

Reporterii „parașutați” care au ajuns în 2014 în estul Ucrainei au asistat la proteste pro-ruse și au ascultat cetățeni ucraineni pro-ruși. Adesea, aceștia nu au reușit să contextualizeze evenimentele care se desfășurau și să evalueze în mod corespunzător importanța tendințelor locale pro-rusești aparent manifeste. Unii observatori străini nici măcar nu au putut face diferența între locuitorii din Donbas și „turiștii politici” din regiunile ruse învecinate, care au trecut ca niște aventurieri frontiera de stat sau au fost aduși cu autobuzul în Ucraina pentru a participa la „Primăvara rusă”.

În schimb, jurnaliștii pro-ucraineni și alte voci locale antiseparatiste din Donbas s-au confruntat cu amenințări deschise și violență fizică din partea concurenților lor politici, adesea ghidați de Moscova sau uneori pur și simplu imigranți din Rusia. Frecvent, localnicii pro-ucraineni nu și-au putut exprima public poziția și, astfel, au rămas invizibili pentru reporterii „parașută”. O serie de est-ucraineni care se împotriveau preluării puterii au fost amenințați, atacați, răpiți, grav răniți sau uciși în secret de colaboratori locali sau de actori ilegali ruși. Mulți dintre aceștia din urmă, dacă nu chiar majoritatea, au fost încurajați, finanțați sau delegați de Moscova în perioada 2014-2021. După cum s-a dovedit în septembrie 2022, toate acestea au fost făcute pentru a pregăti anexarea ulterioară de către Rusia a oblasturilor Donețk și Luhansk.

Privirea asupra Ucrainei prin lentile rusești

Mass-media occidentale au început să își extindă prezența în Ucraina la un nivel suficient abia în decembrie 2021, în ajunul invaziei la scară largă. Înainte de aceasta, o mare parte din reportaje erau realizate de corespondenți stabiliți la Moscova și care vorbeau doar limba rusă. După cum a declarat Otar Dovzhenko pentru Radio Liberty: „Dacă trăiești în Rusia și citești presa rusă, fie că ești american, german sau francez, începi să privești evenimentele din Ucraina, Moldova și Belarus puțin prin ochii rușilor”.

The Washington Post și-a deschis biroul în mai 2022, când fosta corespondentă a biroului din Moscova, Isabel Khurshudyan, a fost trimisă să relateze despre Ucraina. În mod similar, New York Times (NYT) a deschis un birou în Ucraina în iulie 2022. Andrew E. Kramer, care a trăit în Rusia mai mult de 15 ani, a lucrat la biroul din Moscova al NYT și a scris articole tendențioase despre Ucraina, a fost numit la conducerea biroului din Kiev.

Un exemplu de astfel de raportare dezechilibrată a fost un articol NYT din 20 februarie 2022 scris de Kramer și intitulat, din păcate, „Naționaliștii înarmați din Ucraina reprezintă o amenințare nu doar pentru Rusia” – o formulare în mare parte în conformitate cu propaganda oficială rusă din acea vreme și de astăzi. Conținutul articolului publicat cu două săptămâni înainte de invazia la scară largă a Rusiei, cu scopul de a „denazifica” Ucraina, a fost mai puțin apropiat de scuzele lui Putin pentru atacul asupra Ucrainei. Cu toate acestea, Kramer a avertizat cu privire la „zeci de grupuri de dreapta sau naționaliste care reprezintă o forță politică puternică în Ucraina”. Imaginea descrisă de Kramer în articol era o reprezentare falsă a peisajului politic al partidelor din Ucraina la începutul anului 2022. Extinzând proporțiile dreptei radicale ucrainene, articolul a urmat linia mass-media influențate de Kremlin. Lucrurile ar fi putut fi prezentat diferit (sau deloc) dacă autorul ar fi trăit în anii anteriori la Kiev și nu la Moscova.

Mulți au învățat în cele din urmă să fie mai critici față de relatările rusești. Unii, precum corespondentul revistei Time, Simon Shuster, au recunoscut chiar că au greșit. Cu toate acestea, a rămas și uneori rămâne până astăzi o prejudecată de ancorare. Când oamenii află ceva pentru prima dată, își vor aminti interpretarea lor inițială. Este nevoie de timp și de efort pentru a dezvăța narațiunile și explicațiile inițiale care pot fi exploatate și astăzi de propaganda rusă.

Distingerea faptelor de ficțiune

Au existat multiple semne ale implicării directe a Rusiei în evenimentele suspecte din Donbas începând din aprilie 2014, dacă nu chiar înainte. Majoritatea ucrainenilor au înțeles intuitiv, încă din primele zile ale presupusei „rebeliuni”, că ceva nu este în regulă. Ei au simțit că acest război a fost inițiat, dirijat și finanțat din Rusia. În schimb, Occidentului i-a luat timp să stabilească, să specifice și să verifice faptele, precum și să falsifice numeroasele minciuni.

O abordare circumspectă a informațiilor din zonele de război poate fi, în principiu, o bună practică. Aceasta servește la evitarea greșelilor jurnalistice, a răspândirii dezinformării și a escaladării inutile. Cu toate acestea, uneori, o astfel de prudență împiedică corespondenții și comentatorii să își exprime în timp util evaluările și interpretările. Indiferent de motivație, reacția publică lentă a Occidentului la desfășurarea evenimentelor din sudul și estul Ucrainei a lăsat loc Moscovei să umple spațiul cu dezinformări, jumătăți de adevăr și relatări apologetice. Multe dintre acestea, chiar și după ce au fost dezmințite, circulă și astăzi în mass-media sociale și, parțial, tradiționale.

Ezitarea occidentală rezultată, în perioada 2014-21, de a adopta o poziție și de a acționa în consecință a fost deosebit de nefericită în ceea ce privește natura juridică și politică a așa-numitei Republici Populare Donețk (DNR) și a Republicii Populare Lugansk (LNR). Partea ucraineană spune de ani de zile că nu au existat entități independente precum DNR și LNR. Ambele pseudo-state au fost de la început și până la sfârșitul lor în septembrie 2022 regimuri proxy rusești.

Cu toate acestea, abia în ianuarie 2023, la câteva luni după ce cele două „republici populare” dispăruseră deja, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a stabilit, în hotărârea sa privind admisibilitatea parțială a cazului MH-17, adevărul oficial. CEDO a stabilit că Rusia a exercitat un control efectiv asupra teritoriilor DNR și LNR încă de la crearea acestora, la 11 mai 2014. În cei aproape nouă ani anteriori, natura presupușilor „insurgenți” din Ucraina de Est și a „republicilor populare” ale acestora a rămas o problemă deschisă. Aceasta a fost și, uneori, este încă discutată în mod controversat în forumuri politice, academice și în alte foruri publice.

Oglinda occidentală care imaginează Rusia

Mulți politicieni vest-europeni sunt ghidați de paradigma rezolvării pașnice a conflictelor, născută din angajamentul de după cel de-al Doilea Război Mondial de a nu mai permite niciodată războiul și genocidul. Ei cred că Rusia a învățat aceleași lecții din cel de-al Doilea Război Mondial. Semnele de avertizare din ce în ce mai evidente începând cu 2014, ce au arătat că Moscova este ghidată de valori destul de diferite, au fost ignorate în permanență. Obiectivele finale ale Rusiei și strategia sa generală au rămas neclare până în 2022.

Această problemă de cunoaștere a fost rezultatul unui decalaj fundamental, încă nerecunoscut pe deplin, nu numai între viziunea neoimperială rusă și viziunea postcolonială occidentală asupra lumii, ci și între modul de operare internațional al Moscovei și cultura strategică postbelică occidentală. Modul operațional al Rusiei este agil și se dezvoltă prin încercări și erori. Kremlinul caută vulnerabilitățile care pot fi exploatate și preferă să atace, cât mai mult timp posibil sub un prag care să declanșeze represalii. Occidentul a încercat să abordeze crizele generate de acțiunile Rusiei de la caz la caz și să acorde prioritate celui mai fierbinte punct din prezent. Nu a abordat în mod adecvat marele plan al Moscovei de subversiune flexibilă și strategia mai amplă de creare de haos, care stă în spatele numeroaselor și diverselor „măsuri active” individuale (un concept KGB).

Inițial, unii observatori străini au fost chiar reticenți în a recunoaște că războiul din Donbas a constituit o continuare a anexării Crimeei de către Rusia. Cu fiecare lună de noi escaladări rusești și de dezvăluiri jurnalistice, devenea tot mai evident faptul că confruntarea armată din estul Ucrainei a fost declanșată în mod deliberat și întreținută în secret de una dintre cele două părți – anume de cea cu mult mai puternică. Cu toate acestea, persistă încă credința naivă că războiul din Donbas a constituit doar o confruntare nefericită între interese locale la fel de legitime, dar divergente, care urmau să fie soluționate prin negociere, deliberare și mediere comună.

Manipularea de către Rusia a cadrului de soluționare a conflictului

Urmărind o tactică cunoscută sub numele de „control reflexiv” sau „control al escaladării„, liderii ruși au utilizat agresiunea instrumentală prin intermediul proxies pentru a-și impune voința asupra Ucrainei și conceptualizările sale asupra partenerilor occidentali.

Comportamentul agresiv a alternat cu o presupusă dezescaladare și cu o concesie falsă, menite a înșela politicienii și diplomații occidentali și a-i face să spere că soluționarea pașnică rămâne posibilă. De exemplu, la cererea lui Putin, camera superioară a parlamentului rus a rediscutat în iunie 2014 o permisiune anterioară din martie 2014 pe care o acordase președintelui de a folosi trupele ruse în Ucraina . Se presupune că acest lucru a fost făcut în sprijinul unei soluții negociate la conflict.

Cu toate acestea, forțele regulate au continuat să fie desfășurate pe ascuns și au intrat în Ucraina, pe scară largă, la mijlocul lunii august 2014. Proiectul numit inițial Novorossiya (Noua Rusie), și anume intenția Moscovei de a rupe întregul sud-est al Ucrainei de sub controlul Kievului, a fost închis în octombrie 2014. Și acest lucru a fost perceput de mulți ca un gest de dezescaladare, dar a constituit doar o retragere tactică a Moscovei. Într-o nouă încercare, proiectul Novorossiya a fost reînviat opt ani mai târziu în legătură cu „operațiunea militară specială” și este în prezent pus în aplicare cu desfășurarea nedisimulată a forțelor regulate ruse.

Angajamentul Rusiei în negocierea unor acorduri aparente cu inamicul său este pregătit și însoțit de o escaladare intenționată. Acest lucru este făcut pentru a exercita o presiune maximă asupra partenerului de negociere. În vara anului 2014 și în iarna anului 2014-2015, acordurile de la Minsk au fost precedate de intruziuni masive ale trupelor regulate ruse în Ucraina și de atacuri asupra trupelor ucrainene, uneori cu încălcarea evidentă a acordurilor cu Kievul.

Pe parcursul discuțiilor, Moscova a reamintit disponibilitatea sa continuă pentru agresiune și dominație prin escaladare. Aceasta și-a desfășurat în mod activ forțele regulate și proxy înainte, între, pe parcursul și după negocieri – până în 2022, în mare parte cu impunitate. În același timp, prin participarea sa deplină la Formatul Normandia, la Grupul de contact trilateral („Procesul de la Minsk”) și la două misiuni speciale de observare ale OSCE, Moscova a menținut iluzia unei rezoluții pașnice încă posibile.

Această agresiune atent dozată nu a fost un semn de moderație, ci a fost concepută pentru ca Rusia să îți atingă obiectivele fără ca, pe cât posibil, un angajament militar rus deschis și masiv să declanșeze măsuri de retorsiune. Mișcările presupus conciliante și tacticile de temporizare ale Moscovei au reușit să înșele mulți observatori occidentali. Zigzagurile Kremlinului au oferit suficient teren, pentru diplomații și observatorii superficiali, pentru a susține că soluționarea pașnică a conflictului rămâne posibilă. Între timp, Rusia și-a consolidat controlul asupra teritoriilor capturate și și-a pregătit următoarele mișcări. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro