Sari direct la conținut

Despre oportunism

Contributors.ro
Adela Toplean
Adela Toplean

Nu-i spui oportunist omului care nu ratează oportunități. Vei spune, în schimb, despre el că e un om vigilent, bine ancorat în realitate. Ce vreau să subliniez e că un om sănătos la cap și cu inteligență medie nu ratează, programatic, ocazii. Dimpotrivă.

Dacă luăm cazul particular al maturizării profesionale, se poate spune că omul învață din greșeli și că, pe măsură ce se maturizează, ratează tot mai puține ocazii cu adevărat relevante pentru el; percepția relevanței unei ocazii este, evident, subiectivă, însă nu ruptă de date obiective pe care omul nostru ajunge să le evalueze tot mai pertinent pe măsură ce capătă experiență.

Țin, deci, la această distincție între oportuniști și oameni care, cu timpul, au devenit bine ancorați în câmpul lor profesional și, tocmai de-asta, pur și simplu le merge bine. Sunt oameni cărora le-a prins bine experiența, oameni curajoși, cu inițiativă și simțul răspunderii, care-și asumă riscuri și care devin, pe an ce trece, tot mai competitivi, mai adecvați, mai de încredere și mai încrezători.

              Oportunismul, pe de altă parte, nu numai că nu exclude ratarea, dar poate fi el însuși văzut ca o formă de ratare. A spune, deci, că ratații ar fi lipsiți de spirit oportunist e fals.

Există oportunism practicat în moduri absolut imbecile care nu poate conduce decât la eșecuri, există oportunismul foarte răspândit al celor “descurcăreți” și, în fine, există oportunism de mare clasă, oportunism „elitist” care are chiar și o estetică a sa (bașca o sofisticată metodologie a compromisului!)

Cum între succesul profesional și performanța profesională legătura e, astăzi, tot mai neclară, sigur că oportunismul practicat inteligent rămâne o cale relativ scurtă și relativ sigură spre succes (și nu doar spre succes autohton…)

Diferența dintre oportunist și neoportunist nu se vede, așadar, măsurând succese profesionale. Se vede, în schimb, foarte bine dacă ne uităm la consistența profesională a celor doi.

Oportunistul e el însuși inconsistent și, prin urmare, generează conținut inconsistent. Chestia asta nu prea și-o mărturisește sieși, dar asta nu înseamnă că, pe undeva (mai ales dacă e deștept), n-o simte. Acest simțământ al propriei inconsistențe e direct proporțional cu tenacitatea cu care caută oportunități de afirmare. Contrastul ăsta îl aruncă, mai devreme sau mai târziu, în colaps existențial. Am scris despre asta un articol tot aici, pe contributors. Se chema „Adâncurile imposturii”.

Problema e că oportunistul nu învață, de fapt, cu adevărat din greșeli, deși îi place să creadă că da. Metodica compromisului, arta demagogiei, stilul alunecos și cameleonic, excesul de diplomație și de solicitudine față de adulatorii potențiali sau reali îl împiedică să facă modificări de substanță în ceea ce are de oferit publicului. El devine un banal prizonier al aparențelor. Când ești prea preocupat să acoperi greșeli, nu ai nici timp și nici motivație să le corectezi. În plus, graba maniacală (atributul cel mai evident al oportunismului de carieră) îl împiedică să investească timp și efort în activități cu conținut original care, se știe, nu e deloc sigur ca stârnesc reacții imediate favorabile. El citește din mers, crede că se prinde mai repede ca alții „care-i șpilul”, combină stiluri și idei, pastișează abordări și autori deja branduiți, se dă cu stânga, cu dreapta, cu centrul, cu ateii, cu cine se mai nimerește.

              Sigur că, privind din afară, e lesne să-ți dai seama cine-i oportunist și cine nu. Nu e cine știe ce chestie să te prinzi de niște manevre evidente. Dar cum se vede oare – dinspre oportunist – problema oportunismului? Aici i-aici. Mulți își subestimează sau răstălmăcesc propriul oportunism.

M-am întrebat de ce. Eu cred că motivul principal e volumul uriaș de muncă pe care îl depune un oportunist preocupat de succes. Oportunistul muncește de-i sar capacele! Acest om este peste tot. Muncește atât de mult și e atât de obsedat să nu piardă vreun tren, că n-are timp să se gândească la semnificația “muncii” sale.

Gândiți-vă – acum, până citiți – la un individ anume, la cineva care „împinge” necontenit sau la cineva despre care știți că se compromite cu ușurință. Nu ați remarcat că azi pare să facă compromisuri dintr-un motiv, mâine dintr-altul, poimâine dintr-altul etc. în funcție de ceea ce el identifică a fi oportunitate “de neratat”, “ocazie unică”, “moment-cheie”? Sigur că criteriile lui sunt cel mai adesea nepotrivite, căci nevoia de glorie e mult prea presantă ca să-i mai permită evaluări fine. Tu vezi din afară omul fără scrupule, dar adevărul e că el are, săracu’, de sortat niște precedente, de dibuit niște cauze, are, apoi, de anticipat niște efecte, de bătut fierul până-i cald.

Din afară, așadar, se văd doar salturile reușite. Dar de câte ori n-o fi ratat el în 24 de ore! De câte ori n-o fi sărit, grăbit fiind, în cap, pe lângă bazin! – Citeste intregul articol pe Contributors.ro

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

INTERVIURILE HotNews.ro