Gabriel Liiceanu, despre cum a fost ignorat centenarul nașterii unui important autor român. „Nimeni, astăzi, nu lasă impresia că i-ar datora ceva”
Filosoful Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas, publică în HotNews un articol în care remarcă tăcerea societății din jurul unui moment special. Pentru că nu suntem ”o societate de caractere”, crede Liiceanu, și nu acceptăm ”vehemența unei cauze înalte”, așa cum a fost omul a cărui amintire lipsește din spațiul public: Virgil Ierunca.
Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu din anul trecut s-a datorat unei tresăriri comemorative care pentru mine rămâne un mister. Important e că el a fost sărbătorit. În schimb, cel din 16 august 2020, centenarul nașterii lui Virgil Ierunca, n-a fost semnalat de nimeni. Așa cum nu a fost nici 16 august zilele trecute. Timpul devenise pudic cu reușitele sale. Nimeni, astăzi, nu lasă impresia că i-ar datora lui Virgil Ierunca ceva. De ce ni l-am aduce aminte?
L-am folosit câtă vreme ne-a vorbit de la un radio pe care-l ascultam cu fiorul de emoție al lucrului interzis. Ca pe o taină împărtășită de toți. Însă cei mai mulţi credeau că Ierunca, la radio „Europa Liberă”, spunând ce noi nu puteam să spunem, bârfea cu glas tare în locul nostru.
Să ai caracter, o valoare care nu a apucat să devină actuală
Şi cum „bârfa” din bucătărie sau dormitor (cam singura noastră zvâcnire de libertate de dinainte de 1989), a fost oficializată după 1989 sub forma „libertății de exprimare”, Ierunca a dispărut pur şi simplu, aşa cum dispar hârtiile mototolite când faci ordine în casă. S-au auzit glasuri, după ’90, că devenise desuet și că trebuie aruncat la coșul de gunoi al istoriei.
Adevărul e că Virgil Ierunca nu a intrat în istoria românilor. Şi asta nu pentru că valorile în care a crezut sunt depăşite, ci pentru că ele nu au apucat niciodată să devină actuale. Faptul că ceea ce contează este să ai caracter şi că e bine să nu prostituezi cuvintele nu face obiectul nici unei discipline şcolare. Și nu-l face pentru că, nefiind o „societate de caractere”, noi nu avem voința publică de a deschide către școli drumul unor valori prea firave încă pentru a aglutina într-o etică.
A deranjat prin ”vehemenţa unei cauze înalte”
Într-o lume care se mulţumeşte „să se descurce” și în care rostirii adevărului i-a luat locul minciuna îmbrăcată în hainele adevărului, dascălii de etică socială sunt de prost gust. Astăzi nimeni nu poate spune dacă Virgil Ierunca, maestrul de etică declarat „anacronic” imediat după ʼ90, va fi vreodată descoperit de români. Asta ar presupune ca România să renască aşezată tocmai pe valorile lui. Mă îndoiesc că, arătând cum arătăm, lucrul acesta se va întâmpla vreodată.
Ceea ce caracterizează scrisul lui Virgil Ierunca este faptul că poartă în el vehemenţa unei cauze înalte. La prima vedere, stilul este al unui polemist şi pamfletar care operează în registrul grav. Şi totuşi, se întâmplă ceva mai mult aici. Îmi vine să spun că Ierunca a pus la punct o tehnică de „a trage în ţeapă“ prin cuvinte. S-a bucurat când a dat peste această sintagmă în textul pe care li-l dedicasem, lui și Monicăi Lovinescu, în Declarație de iubire. Celor care „prostituau cuvintele“, spuneam, crezând că în cântarul lumii treaba asta nu e înregistrată nicicum, el le întoarce partea tăioasă a cuvântului, segmentul care străpunge şi doare. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro