Joe și Vladimir pe urmele lui Ronald și Mihail, într-o zi fierbinte de iunie, la Geneva

„We all, when we meet, when we get together, when we talk, when we work and— strive and achieve some solutions, we all proceed from the interests of our nations and our states. And this is fundamental and is the bedrock of all our actions and intentions. And— this is the driving force and the motive for organizing meetings of this kind. And— as far as soul goes, that’s something for the church.„[1]

Vladimir Putin

„La cei 1,70 metri ai săi, Putin are o înălțime sub medie, dar, cu personalitatea sa de individ dur, face tot ce poate ca să proiecteze o imagine ieșită din comun. (…) El încearcă să ne facă să-l respectăm, să tratăm Rusia ca și cum ar fi încă o putere mondială importantă, ca și cum ar fi mult mai înaltă de 1,70 metri. În numele acestei politici defensive, el se folosește, fără îndoială, de tactici agresive, dar asta nu înseamnă începutul renașterii sovietice și nici țariste – este un strigăt furios și disperat în gol, o ultimă tentativă de a nega istoria, de a pretinde că epoca superputerii ruse nu s-a încheiat.” scrie Mark Galeotti în a sa „We need to talk about Putin. Why the West gets him wrong”[2]

Nimănui nu-i poate scăpa simbolismul întâlnirii de miercuri, 16 iunie, dintre Joe Biden și Vladimir Putin de la Villa La Grange de pe țărmul lacului Geneva, la ceva mai bine de 35 de ani după istorica întâlnire dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, în plin Război Rece, atunci când nimic nu părea să anunțe că între Statele Unite și Uniunea Sovietică poate fi loc de dialog și de concesii. Ce a urmat se știe și este exact motivul pentru care acordul Casei Albe și al Kremlinului pentru un nou meeting la cel mai înalt nivel în Geneva, pe fondul relațiilor tensionate actuale, nu poate fi decât încărcat de semnificații ce rămân să fie deslușite în viitor.

Joe Biden a traversat Atlanticul pentru un turneu european de câteva zile – cu o Reuniune G7 în Golful Carbis din Cornwall plină de calde momente informale și o agendă a Reuniunii NATO de la Bruxelles extrem de densă, în urma căreia a rezultat un comunicat comun în 79 de puncte – ce se va încheia extrem de sugestiv, indiferent cum vor suna declarațiile și comunicatele oficiale ulterioare, cu o reuniune tête-à-​tête între Joe și Biden ce nu poate fi, nu are cum să fie, doar una formală; ambii lideri (dar și echipele lor) sunt perfect conștienți de acest lucru. O singură problemă mai rămâne, dar de aceasta se vor ocupa diplomații și comunicatorii, care ține de prezentarea publică a rezultatelor meeting-ului.

Întâlnirea de la Geneva este un subiect de mare interes pentru toate cancelariile lumii, acest lucru este neîndoielnic. Dar dacă este să aleg un unghi anume din care să privesc problema, cred că interesant ar fi de discutat cum vede Beijingul reuniunea de la Geneva, ce informații are la acest moment despre agenda comună propusă, despre agendele personale ale celor doi lideri și, în fine, ce elemente de risc pentru interesele Chinei sunt luate în calcul ca ridicându-se în urma discuțiilor dintre Joe și Vladimir, dincolo de asigurările primite pe canalele diplomatice sau pe alte canale, mai puțin formale, de Xi Jinping personal din partea omologului său rus.

China este destul de confortabilă cu disputele dintre America și Rusia, pentru că cele două sunt marile puteri ale secolului XX pe care Beijingul le vede în declin (cel puțin declinul Federației Ruse nu poate fi negat nici măcar de Moscova însăși), deci tot mai puțin capabile să se opună ascensiunii chineze. Totuși, dacă America și Rusia ar găsi, în vreun fel, noi căi de a comunica și colabora, construind un nou climat de încredere mutuală, China ar trebui să se aștepte la un cu totul alt peisaj global, mult mai dificil de gestionat decât cel actual.

„De-a lungul timpului, oricât de puțin probabil ar fi putut să pară în 2019 când am consemnat acest lucru, am anticipat că Rusia va deveni un aliat cheie al Americii atunci când nivelul competiției dintre America și China se va intensifica. Țara care are cea mai lungă frontieră terestră cu China este Rusia.” atrage atenția ambasadorul singaporez Kishore Mahbubani în cartea sa „Has China won?”[3]. Dacă administrația XI este așa de performantă cum se spune, atunci nu poate fi străină de riscul emergent pe care întâlnirea lui Joe cu Vladimir de la Geneva îl implică.

Dar există semne reale, concrete, ale unei posibile apropieri între America și Rusia? este întrebarea care se pune. Așa cum arată lucrurile acum, atât observatorii cei mai informați care ar răspunde mai degrabă că da, cât și cei la fel de bine informați care ar răspunde că dimpotrivă, nu se pune problema unei apropieri americano-ruse, pot să aibă dreptate. Pentru că ambii lideri și guvernele lor au luat decizii concrete în ultimele zile care pledează pentru ideea că nu vor fi concesii importante, este mult mai tentant să mizezi pe un „nu” însoțit de un scepticism sănătos, decât să creditezi un „da” extrem de dificil de argumentat.

PIB-ul Chinei în 2019 era de 14.340 miliarde de dolari SUA, la o populație de 1,350 miliarde de locuitori. PIB-ul Rusiei era în 2019 de 1.700 miliarde de dolari SUA, la o populație de circa 145 milioane de locuitori. Economia Chinei este de peste 8 ori mai mare decât cea a Rusiei, iar PIB-ul pe cap de locuitor este de peste 3 ori mai mare. În schimb, suprafața Federației Ruse este de circa 17,13 milioane de km², iar a Chinei de circa 9,6 milioane km², adică de două ori mai mică. Frontiera comună dintre cele două țări este de circa 4.200 km. Toate acestea înseamnă tensiuni latente, care pentru moment sunt luate în serios în discuție doar de analiștii și planificatorii militari.

Economia Chinei este practic foarte aproape să devină prima economie a lumii în următorii zece ani, după cum se estimează (vezi graficul Nomura Hodings și anticipările FMI), ceea ce pune sub presiune atât Occidentul, cât și Rusia. Problema cea mare a Rusiei, în mod particular, este că se găsește singură într-o relație absolut disproporționată cu vecinul său de la sud-est, iar dimensiunea economiei nu o ajută să găsească argumente nici pentru o cooperare de la egal la egal și nici pentru o eventuală confruntare.

Estimare Nomura – PIB-ul Chinei îl va depăși pe cel al SUA[4]

Mai mult decât atât, escaladând într-o confruntare a ambițiilor cu Occidentul, Rusia a ajuns să expună nepermis de mult față de „prietenosul” Beijing, ceea ce o face de fapt mult mai vulnerabilă decât și-ar dori în fața Chinei, decât în fața Vestului. În situația actuală, din nefericire pentru Kremlin, o opțiune este imperios necesară, pentru că Rusia în cel mult zece ani nu va mai fi capabilă să acționeze ca o mare putere, așa cum își dorește Putin. Peste zece ani fie că vrea, fie că nu, Rusia fie va evolua alături de Occident, fie alături de China.

Sursa: Statistic Times[5]

În opinia mea, pornind de la realitățile prezentate mai sus, opțiunea Kremlinului depinde foarte mult de întâlnirea Joe – Vladimir de la Geneva. Subiectul de controversă va rămâne în continuare obsesia rusă privind zonele de influență. Despre zone de influență a fost vorba la Geneva în 1985, la fel și la întâlnirea Bush – Gorbaciov din decembrie 1989. Tot despre sferele de influență au discutat și Bill Clinton cu Boris Elțîn la Istanbul în 1999:

„I ask you one thing. Just give Europe to Russia. The US is not in Europe. Europe should be the business of Europeans. Russia is half European and half Asian. (…) I am a European. I live in Moscow, Moscow is in Europe and I like it. You can take all the other states and provide security to them. I will take Europe and provide them security. Well, not I. Russia will. … Bill, I’m serious. Give Europe to Europe itself. Europe never felt as close to Russia as it does now. We have no difference of opinion with Europe, except maybe on Afghanistan and Pakistan—which, by the way, is training Chechens. (…) Russia has the power and intellect to know what to do with Europe.”[6]

La acel moment Elțîn s-a străduit din toate puterile să-l convingă pe Bill să nu își dea acordul pentru extinderea NATO spre Est, pentru a nu interfera cu sfera de influență a Moscovei, trasând astfel o linie roșie. În plus, Elțîn pleda pentru o franșiză a apărării continentului european pe care Statele Unite să o transfere Rusiei, astfel încât, la schimb, Europa cea bogată să contribuie la redresarea economiei ruse. Liderul rus vedea și un motiv bun pentru care Casa Albă să fie de acord cu propunerea: America putea să se concentreze pe prioritățile sale interne și pe alte regiuni ale lumii, contând în schimb, în orice situație, pe Rusia ca pe un aliat „european” de nădejde.

Probabil că Elțîn era un idealist visător, poate că America învingătoare în Războiul Rece nu avea cum să accepte un astfel de târg, pe care îl considera ridicol, dar la Kremlin respingerea propunerilor lui Elțîn a înclinat balanța puterii către așa numiții „siloviki”, oamenii din structurile de forță ale statului care au ajuns să facă politică la Kremlin; este desigur și cazul lui Vladimir Putin, anterior un funcționar obscur al statului și fost ofițer KGB. Siloviki au ajuns la putere pentru că au putut argumenta că „Rusia este în pericol”, invazia țărilor NATO și distrugerea statului fiind evenimente iminente.

Vladimir Putin este absolut conștient de pericolul pe care îl incumbă strângerea relațiilor dintre țara sa și China, dar nu poate genera o schimbare dacă discuțiile cu Joe Biden nu îi vor aduce un minim de garanții că nu va insista ca Ucraina, Moldova și Georgia să intre în ceea ce Moscova numește „sfera de influență a Occidentului”; adică în cazul acestor state nu se va ajunge niciodată la integrarea în NATO și/sau Uniunea Europeană. Pledoaria lui Putin, ca și odinioară cea a lui Elțîn, va aduce argumente pentru menținerea statu quo-ului la granița sa vestică, oferind în schimb perspectiva de a coopera cu Statele Unite pentru a îndigui China. Pledoaria lui Putin va fi un exercițiu de „realpolitik” după toate regulile.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro