Cum a ajuns Cioran un scriitor clasic al literaturii europene din secolul al XX-lea. Interviu cu criticul literar Constantin Zaharia

Constantin Zaharia este unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei lui Cioran. A scris multe articole despre Cioran în cele mai bune reviste literare franceze, si-a făcut doctoratul pe o temă din Cioran. Și a îngrijit apariția a patru volume inedite ale scriitorului Îndreptar pătimaș II, Despre Franța, Razne și Carnetul unui afurisit. Carnetul este ultima carte scrisa de Emil Cioran in limba română și a apărut acum cateva săptămâni, la editura Humanitas. Manuscrisul cărții fusese donat de Simone Boué, partenera sa de viaţă, după moartea lui Cioran, Bibliotecii Jacques Doucet iar Constantin Zaharia l-a descoperit 2005, în perioada când fusese profesor invitat le Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, cu un proiect de cercetare despre Cioran și Ionesco.

În prima parte a discuției noastre aș vrea să ne ocupăm puțin de felul cum a fost receptat Cioran în cultura occidentală. Când a început să fie citit Cioran în Franța? Când au fost francezii conștienți de faptul că au un astfel de personaj insolit în peisajul lor intelectual?

Primele texte publicate de Cioran în Franța sunt despre Eminescu și despre ideea de dor. Ele au apărut în limba franceză și au fost scrise direct în franceză. Au fost publicate într-o revistă care se numeste Comoedia. Cel care l-a solicitat pe Cioran a fost Luc Bădescu care se ocupa la vremea respectivă de o rubrică în această revistă. Aceasta se întâmpla în 1943. Cioran a mai scris după aceea în limba română până prin 1946, după care a trecut la redactarea primei versiuni a Manualului de descompunere. Se pare că au existat mai multe versiuni ale acestei cărți. Cioran a rescris-o, după cum mărturisește chiar el, de patru ori, iar cartea a fost înaintată editurii Gallimard cred că prin 1947, deci destul de repede. Dar nu a putut să apară decât în 1949. Ea a atras atenția foarte repede celor de la Gallimard din cauza calității scrisului lui Cioran și din pricina ideilor pe care le enunța el acolo. Ideile nu sunt deosebite fundamental de cele care apar în cărțile lui românești, publicate în România până în 1940. Din acest moment Cioran a intrat în atenția unui cerc destul de restrâns de cititori. Gallimard promova la data aceea scrisul de calitate. Și Cioran a și fost de altfel, după cum se știe, premiat în 1950, adică un an mai târziu, cu premiul Rivarol care era acordat scriitorilor de origine nefranceză care scriau și publicau în franceză. Ceea ce se știe mai puțin în momentul de față este că începând cu anii ‘50 Cioran a fost în mod constant solicitat de Jean Paulhan să publice în Nouvelle Revue Française. Revista a reapărut după război într-un format nu diferit, dar se numea La Nouvelle Nouvelle Revue Française pentru că La Nouvelle Revue Française păstrase acest titlu în vremea ocupației când redacția se schimbase și când la conducere venise un colaboraționist. Această Nouvelle Nouvelle Revue Française a publicat multe articole de Cioran. Înainte de a publica LaTentation d’exister, spre exemplu, care este al treilea volum din Franța, o bună parte din articolele scrise și publicate în Nouvelle Revue Française apăruseră în Franța. Deci era cunoscut de mediul scriitoricesc foarte bine. Dar nu și de marele public.

Marele public nu s-a interesat de Cioran decât târziu, începând cu 1986, odată cu apariția Exercițiilor de admirație. În acel moment, pe coperta cărților sale nu mai apăreau cele două inițiale, E. M., ci direct Cioran. Iar Aveux et anathèmes , ultima lui carte, se pare că s-a vândut în vreo 50 000 de exemplare ceea ce este o performanță. Putem spune că el a intrat în conștiința publică începând cu anii ’90. A existat ediția făcută de Yves Peyré la Gallimard, în colecția Quarto, a existat după aceea, ediția din 2012, din Pleiadă, iar interesul intelectualilor crește în ceea ce privește opera lui Cioran. Amintesc aici, de exemplu, pe un actor celebru, Fabrice Luchini, care este un mare cititor de Cioran. Philippe Sollers, de asemenea, îl citește și scrie despre el. Cioran a fost invitat să participe la Bouillon de culture de Bernard Pivot, însă el a refuzat pentru că, în general, refuza interviurile. Nu sunt multe interviurile pe care le-a dat în Franța. Mai numeroase sunt cele pe care le-a acordat unor intelectuali, jurnaliști din străinătate, Spania, Germania șamd. Deci putem spune că ne aflăm în momentul de față în cazul unui scriitor clasic, Cioran este un clasic al secolului XX. Iar ceea ce contează la el în primul rând este calitatea scriiturii.

Am răsfoit Cahier de L’Herne, numărul dedicat lui Cioran, unde Sloterdijk are un articol foarte frumos despre Cioran, în care spune că e un actor fără rol.

Așa cum spune Cioran despre sine, în Caiete, că este un tiran fără serviciu, fără slujbă. Sloterdijk a scris în vreo trei rânduri despre Cioran, are vreo trei articole despre el. Nu știu dacă se repetă, nu am fost foarte atent, dar le-am citit la vremea respectivă. Într-adevăr este un cititor și un intelectual, un filozof care-l apreciază mult pe Cioran. Și nu numai el, să știți. Mai există un scriitor francez care l-a cunoscut destul de bine pe Cioran. E vorba de Clement Rosset, într-unul din volumele lui, La Force majeure, care e o carte despre muzică, are un capitol despre Cioran, în care vorbește despre o extraordinară contradicție care există între scrisul lui și ideile pe care le promovează. Ideile sunt în totalitate negative, dar scrisul este jubilatoriu, spune el. Iar această jubilație este ceea ce contează.

Există și o anecdotă, nu știu dacă o cunoașteți. Clement Rosset se plimba prin metrou în compania lui Cioran, erau amândoi pe undeva pe la stația Bir-Hakeim, pe linia 6, și zice Clement Rosset, Dle Cioran trebuie să vă spun că eu nu sunt de acord, de fapt, cu ideile dvs., dar deloc. Eu sunt un filozof al bucuriei, al plăcerii de a trăi șamd. Însă, în același timp, nu pot să nu accept ceea ce spuneți. Există ceva în ceea ce spuneți care mă determină, mă obligă să accept ideile dvs. și felul de a le enunța. Iar Cioran, cu o voce de bătrânel, răspunde: eee, ăsta este adevărul. Într-adevăr, ne aflăm în cazul lui Cioran în fața unei serii de contradicții care sunt destul de dificil de rezolvat și pe care numai o perspectivă hermeneutică ne poate ajuta să le lămurim.

Am văzut în ultimii patru-cinci ani, au apărut foarte multe traduceri, mai ales în italiană și spaniolă, și-n engleză. Spuneați că aveți acum pe birou o carte abia apărută în Italia.

A apărut acum vreo doi ani de zile. Este o versiune a Raznelor, Divagazioni se numește, făcută de Horia Corneliu Cihortaș, apărută la editura Lindau, e meritorie pentru că se inspiră după textul românesc. Pentru că ce s-a tradus în italiană, Despre Franța, de exemplu, s-a realizat după versiunea franceză, ceea ce este, de altfel, o eroare filologică, nu merită un comentariu, nu se poate traduce dintr-o altă limbă decât din limba în care a fost scris textul respectiv.

Dvs. cum l-ați descoperit sau cum v-ați întâlnit cu scrierile lui Cioran? La ce vârstă? Pentru că, după aceea, toată viața dvs. a fost legată cumva de numele lui Cioran.

Este adevărat, da. L-am descoperit pe la 22 de ani. Întâmplarea a făcut că cineva mi-a făcut cadou Amurgul gândurilor, ediția din 1940. Și atunci l-am citit pe Cioran pentru prima oară. Sigur că auzisem vorbindu-se despre el, dar era un scriitor care nu putea fi găsit pe atunci. Iată ediția respectivă. După aceea nu numai că l-am citit, dar l-am și înregistrat pe bandă de magnetofon. Aveam un prieten nevăzător – la data aceea calculatorul nu exista, eram în anii ’70 – iar înregistrarea pe bandă i-a permis să-l asculte, iar mie mi-a făcut plăcere să fac această treabă. După aceea, un an sau doi mai târziu, cred că pe la 23 de ani, cineva mi-a împrumutat pentru câteva zile Écartèlement, ediție franceză, bineînțeles, pe care am citit-o pe nerăsuflate pentru că nu am avut-o în mâini decât două zile. Iar mai târziu, în anii ’80, cineva mi-a împrumutat Lacrimi și sfinți și Pe culmile disperării. Pe culmile disperării chiar l-am bătut la mașina de scris, am făcut un samizdat, într-un singur exemplar bineînțeles, pe care l-am utilizat până în ’90, când au apărut volumele Cioran la Humanitas. În ’90 am început o teză de doctorat la Universitatea din București, sub conducerea Irinei Mavrodin, despre Cioran, pe o temă care era legată de scriitura cioraniană. Lucru asupra căruia m-am oprit pentru primul an de bursă la Paris, la École des Hautes Études, Sciences Sociales, unde am pregătit o diplomă de studii aprofundate, se numea L’aventure fragmentaire. L’enjeu littéraire dans les écrits de Cioran, miza literară în scrierile lui Cioran, și se ocupa de scriitura fragmentară mai ales.

Noțiunea de fragment era de fapt concluzia la care ajungea această muncă de cercetare. Memoriul redactat atunci, la Paris, a fost condusă de Gérard Genette, cunoscutul critic literar, mai ales în mediul universitar, celebru pentru ceea ce a scris el despre Proust, pentru Figurile din anii ’70, ’60. Iar din ’93, am beneficiat de trei sejururi la Paris, câte 5-6 luni în fiecare an, pentru alcătuirea tezei, pentru scrierea ei. În ’93 mi-am schimbat orientarea, în sensul că mi s-a părut că ideea de melancolie este foarte apropiată de felul de a fi al scriitorului și al omului Cioran și că lucrul acesta poate fi pus în legătură cu fragmentul literar, prin fragment înțelegând, bineînțeles, o serie de practici polimorfe ale discontinuității, începând cu aforismul, maxima, sentința și apoi continuînd cu ideea de fragment modern, așa cum este ea practicată de romanticii germani, cu ideea de eseu, de asemenea, pentru că și eseul este tot un tip de scris fragmentar, primele eseuri, cele ale lui Montaigne, nu sunt tributare în niciun fel unei anume continuități, unui proiect filozofic definit, dacă vreți. Iar Cioran se află un pic în descendența acestui tip de gândire tocmai prin absența unei continuități a ideilor. El sare foarte ușor de la o idee la alta.

Cioran se asuma pe sine însuși ca fiind un melancolic? Își asuma această, să spunem, umoare?

Absolut. Sunt foarte numeroase textele în care el vorbește despre umoarea neagră. Mai ales în Caiete. Sigur că nu numai în Caiete. Și în restul cărților publicate în Franța, mai ales, ideea revine sub diferite forme. Vă dau un exemplu: el vorbește la un moment dat despre faptul că – prin anii 60 se întâmpla aceasta – până în acel moment, el nu gândise raportul dintre ideea de sinucidere și soare. Se află undeva la mare, cred că pe la Ibiza, în Spania, și este atât de cotropit de căldura și de lumina mediteraneană încât la un moment dat are idei suicidare. Și descoperă că există o legătură între soare și dorința de a se sinucide. Și apoi, în fragmentul respectiv, trage o concluzie de tipul următor: soarele este responsabilul pentru ideile mele negre. Cele care mă împiedică să fiu ceea ce aș vrea să fiu. Soarele este, spune el, cel care-mi trezește idei negre. Nimic nu invită mai mult la melancolie decât un peisaj inundat de lumină.

Gérard de Nerval parcă are o carte, Aurelie, în care soarele devine un element central pentru melancolie…

De Nerval, sigur că da. El vorbește despre le soleil noir de la mélancolie mai ales în celebrul său sonet, El Desdichado, absolut. Numai că acest soare negru este altceva decât soarele de pe cerul albastru. E o altă planetă, de fapt Saturn este planeta melancoliei, iar când melancolicii din Renaștere, mai ales, vorbesc despre soarele negru vorbesc despre Saturn și despre influența pe care o are planeta asupra celor care s-au născut în lunile decembrie – februarie, adică a capricornilor și a vărsătorilor. Este planeta care domină aceste două semne.

Puteti cumpara cartea de pe GiftBooks.ro

La Cioran e vorba chiar de soarele meditaranean…

Da, da. Pe acesta nu-l suportă el. Lumina solară. Există, spre exemplu, în Îndreptarul pătimaș, în partea întâi a Îndreptarului, un text foarte frumos, foarte poetic, despre cerul parizian. Și spune că cerul acesta se definește prin imposibilitatea de a fi albastru. Pentru că Cioran adoră norii și pentru că, într-adevăr, norii sunt omniprezenți pe cerul parizian. E foarte greu să găsești câteva zile pe an fără niciun nor la Paris. Lucru care în România se întâmplă frecvent, mai ales în perioada de vară. La Paris, chiar și în perioada de vară ai nori, ai ploi, întâlnești umbre, ceruri cu infinite tonuri de cenușiu. Lucrul ăsta era foarte agreat de Cioran, îi plăcea treaba aceasta. Iar el când pleacă la Dieppe, pe malul mării, acolo, bineînțeles, norii sunt foarte prezenți. Iar această atmosferă de cenușiu îi este agreabilă.

Știu că ați și predat Cioran la universitate, în București. Cum se poate preda Cioran?

Sub forma unui curs. Era un curs opțional pe care l-am făcut pentru Facultatea de litere. Eu predam franceză, mă ocupam mai ales de secol XIX, dar și de secolul XX, și am făcut la un moment dat, spre exemplu, în cadrul unui masterat, un curs despre scriitura fragmentară, iar drept curs opțional am ales Cioran. Era un curs în care fiecare ședință era consacrată unui aspect al melancoliei la Cioran. Aceasta se întâmpla prin anii 2002-2003, 2004.

Carnetul unui afurisit este cea de-a treia carte îngrijită de dvs.?

A patra. Pentru că eu am descoperit la Doucet și partea a doua a Indreptarului pătimaș pe care am editat-o în 2011, odată cu Despre Franța. Apoi, un an mai târziu, au apărut Raznele. Carnetul unui afurisit este practic a patra ediție făcută de mine din ineditele lui Cioran.

Prin ce se deosebește acest volum? El reia cam toate temele cioraniene. Sintagma aceasta, ”carnetul unui afurisit”, apare într-un pasaj care începe cumva erotic.

Așa cum bine ați spus, el se înscrie perfect în orizontul tematic al scrierilor lui românești de până la acea dată. Aceleași obsesii apar, legate de moarte, de inutilitatea existenței, aceleași interogații legate de Dumnezeu. Neantul este foarte prezent, și mai ales timpul, dar și dragostea. De data aceasta dragostea este mai bine ilustrată decât în cărțile anterioare. În cele de tinerețe, cum ar veni, începând cu Pe culmile disperării până la Amurgul gândurilor, tema este practic repudiată. Apoi sunt câteva pasaje interesante și-n Razne, și-n Îndreptar pătimaș – 2, dacă nu mă înșel – poate mai puțin pentru că Îndreptarul pătimaș este o scriere mult mai lirică. Lucru pe care Cioran l-a condamnat mai târziu. El s-a dezis de dispoziția lirică din cărțile sale, pe care le consideră ratate tocmai din această cauză. Carnetul unui afurisit aduce, pentru mine, în materie de noutate, această evocare a dragostei – care nu are nimic pozitiv în fond, să știți, nu este vorba de o exaltare a sentimentului amoros, în niciun caz, ci de o punere în raport a iubirii cu existența însăși. Ce înseamnă a iubi, ce înseamnă a fi îndrăgostit, a sluji la altarul dragostei, în raport cu ceea ce ești, în raport cu viața care îți este dată. Dar pentru mine, ceea ce este cu totul nou – poate că eu l-am perceput astfel în acest moment – ceea ce mi se pare uimitor este extraordinara subtilitate pe care el o pune în definirea timpului ca dat al existenței. Este, dacă vreți, o problemă filozofică, dar pe care el o judecă visceral. Nu se situează pe poziții kantiene, sau filozofice, sau legate de filozofia predecesorilor, în niciun caz. Pentru el ceea ce contează este felul în care percepția temporală ne permite să ne inserăm în existență. Și spune în mai multe rânduri lucruri extraordinare. Nu le am acum foarte clare în memorie, dar sunt pasaje, aș spune, uluitoare. Vă dau această scurtă definiție de la pagina 66 a Carnetului, în care el spune că “viața este o criză de fiece moment a eternității”. Ce înseamnă lucrul ăsta? O criză de fiece moment a eternității. Pentru că viața nu se înscrie în eternitate. Ea se înscrie în timp. Iar eternitatea este pusă sub semnul întrebării tocmai pentru faptul că existența este posibilă. Timpul avem tentația de a-l judeca în antinomie, în relație de opoziție cu eternitatea. Dar de fapt timpul nu se opune eternității, spune Cioran la un moment dat. El se opune neantului. Timpul este un subterfugiu pe care neantul l-a inventat pentru a ne da iluzia existenței.

Destul de Heideggerian, as spune…

Sunt lucruri absolut uluitoare în acest volum,dar, bineînțeles, trebuie să luăm totul cu infinită grijă. Cioran ar putea fi la un moment dat considerat destul de inegal. Dar există și altceva care se petrece aici. Există un travaliu al limbii care este extrem de elaborat. Și care reprezintă totuși o manieră de a se deturna de lirismul din Pe culmile disperării sau din Indreptarul pătimaș. Foarte rar este liric în aceste fragmente. În schimb, există o dispoziție către enunțul concentrat, către enunțul concis, foarte restrâns, dar plin de sens în același timp. De unde și o topică cu totul aparte pe care o putem găsi în acest volum. Există fragmente în care ordinea cuvintelor nu este cea normală. Am putea s-o punem pe seama scrierilor bisericești. Cioran povestește la un moment dat că in anii ’40, când era la Paris și mai ales în perioada războiului, neavând ce citi în românește, se ducea la biserica românească de acolo, din strada Jean de Beauvais, și împrumuta cărți religioase. Și citea literatură religioasă românească. Și-n felul acesta, zice el, am aprofundat cunoștințele mele de limba română. De unde o serie de termeni care sunt foarte puțin utilizați. Chiar și la vremea respectivă erau mai puțin utilizați în România. Precum și o topică care, la un moment dat, ar putea fi pusă pe socoteala acestor scrieri, dar care pentru mine aparține mai curând unui travaliu anume pe care îl face Cioran în materie de scris. El prospectează zone noi de expresie. Și pentru el este clar că nu aceasta este calea pe care trebuie să meargă. Se va vedea un an după aceea. Renunțând la română, opțiunea este cu totul alta. Iar drumul este de refăcut începând de la zero.

Spuneați înainte, Cioran scrie în fragmente, iar fragmentele sunt o caracteristică a romantismului german. Cum îl vedeți pe Cioran în raport cu romantismul? Avea lecturi din frații Schlegel, din Novalis? Era o raportare de genul acesta?

Da, era o raportare de genul acesta, pentru că eu stau și mă întreb dacă există ceva ce Cioran nu a citit. El a fost un cititor neostenit, începînd cu tinerețea lui și pînă la sfârșitul vieții. Nu avea multe cărți în casă, dar se ducea la bibliotecă, iar împrumutul de cărți în biblioteci este, după cum bine știți, gratuit aici, în Franța. În plus, frecventa și biblioteci specializate. Se ducea la Institutul Catolic unde avea acces la toate textele teologice, locuia nu departe de La Procure care era o mare librărie unde cartea religioasă este foarte prezentă, i-a citit si recitit pe mistici, pe filozofi, aceasta este limpede.Citeste tot interviul si comenteaza pe Contributors.ro