Relevanța cercetării arheologice în România de azi

Acum o jumătate de secol, John M. Fritz și Fred T. Plog spuneau: «We suspect that unless archaeologists find ways to make their research increasingly relevant to the modern world, the modern world will find itself increasingly capable of getting along without archaeologists». (2) Este o idee la care trebuie să reflectăm și de la care trebuie pornite discuțiile referitoare la rolul și relevanța arheologiei în societatea de azi. Sigur că puteam începe, în cheie pozitivă, cu niște truisme de tipul: preocuparea pentru trecut este una din trăsăturile definitorii ale umanității, care ne separă de regnul animal, că studierea, explorarea și gestionarea trecutului pentru uzul generațiilor prezente și viitoare este o obligație morală a oricărei societăți civilizate (3). Dar asta ar avea rolul să ne sporească încrederea în importanța disciplinei și meseriei noastre, să ne crească gradul de confort și să ne izoleze mai departe în turnul de fildeș al omului de știință care face cercetare de dragul cercetării.

Orice arheolog întrebat în public dacă își consideră meseria relevantă pentru lumea modernă va răspunde pozitiv. Suntem excedați de importanța ei pentru că așa am fost învățați de profesorii noștri, pentru că e o meserie aleasă din pasiune și făcută cu pasiune, aproape un hobby, pentru că pe măsură ce o practici se dezvoltă un atașament special față de vestigii și locul unde sunt acestea cercetate (anume șantierele). Această pasiune și atașamentul sunt firești și pozitive până la un punct: misiunea arheologului este să cerceteze vestigiile trecutului și să le prezerve nu pentru sine, ci pentru societate. Mijloacele, cercetarea arheologică în sine, nu trebuie să se substituie scopului, salvarea/prezervarea și valorificarea acestor vestigii, integrarea lor într-un discurs care să permită accesul lor, ca surse/izvoare, în narațiunile istoriilor generale din spațiul public și din manualele de gimnaziu și liceu.

Există azi în România două categorii de cercetare arheologică: sistematică și preventivă, cu ponderi și relevanțe diferite în societate. O să mă opresc aici doar asupra gradului de relevanță social a cercetării arheologice sistematice sau fundamentale. Generația veche de arheologi deplânge constant restrângerea activității sezoniere cunoscute sub numele de cercetare arheologică sistematică și acapararea spațiului public, sub presiunea investițiilor și progresului, de noua formă de arheologie, cea preventivă. Motivele invocate sunt mai multe: șantierul arheologic sistematic are un rol formator pentru tineri și este un șantier-școală pentru noi generații de arheologi, cercetarea sistematică se face în tihnă și cu metodă, cu înregistrarea detaliată a contextelor, doar aici putându-se vedea coloane stratigrafice complete spre deosebire de arheologia preventivă care se face în viteză, sub presiunea timpului și unde partea superioară a solului e decapată mecanizat. Sigur, trebuie adăugată o nostalgie paseistă de tipul où sont les neiges d’antan? Împuținarea șantierelor sistematice (mai puține în comparație cu ce epocă? ne putem întreba) s-ar datora lipsei finanțării, în condițiile în care autoritățile locale sau județene care patronează muzeele, ori universitățile și Academia nu mai sunt interesate în programe de finanțare a șantierelor arheologice sistematice. Singurul instrument prin care Statul român mai contribuie la cercetarea arheologică sistematică este PNFCA (Planul Național de Finanțare a Cercetărilor Arheologice Sistematice) prin care Ministerul Culturii acordă, pe baza unor proiecte anuale, contracte de finanțare pentru circa 30 de șantiere sistematice. Pe lângă faptul că suma totală alocată este derizorie chiar în comparație cu țări mici vecine, precum Bulgaria, în ultimii ani putem număra o sincopă, Planul Național nefiind pus în operă în anul 2015. În aceste condiții șantierele sistematice tind să se transforme în jocuri cu lopățica în nisip. Nefinanțate, fără colective funcționale, fără mână de lucru și, mai ales, fără rezultate. De unde rezultate? când se sapă o unitate de săpătură pe an, sau uneori aceeași casetă mai mulți ani la rând. Eu personal cred că sistemul actual de organizare a șantierelor sistematice este perimat sau, altfel spus, cercetare arheologică fundamentală în România este într-o criză profundă. Cred că cei care mai continuăm să săpăm sistematic o facem oarecum din inerție, că așa am apucat și ne este frică să renunțăm. Nu cred că se întâmpla nimic grav dacă ultimii arheologi «sistematici» renunță la jocul lor secund și își îndreaptă atenția spre nevoile reale ale țării noastre capitaliste, anume arheologia preventivă și de salvare. Socialismul s-a terminat de vreo 30 de ani și cu el și eroismele oamenilor noi produși de el, care își consumau vacanțele, banii, sănătatea numai să mai facă o groapă sistematică în plus.

Lăsând ironia la o parte nu putem să nu ne întrebăm de unde indiferența asta a Statului român și a instituțiilor de învățământ și cercetare vizavi de cercetarea arheologică fundamentală? Este o cercetare care nu produce efecte directe sensibile în economic și în social. Arheologii săpând o așezare nu vor găsi leacul pentru cancer sau vaccinul pentru SARS-CoV-2, în mod sigur. O asemenea cercetare poate să aducă noi informații pentru rescrierea istoriei patriei și reșaparea suprastructurii ideologice care rulează acum România modernă. Dar nu e o presiune urgentă, mai putem funcționa ca stat, o vreme, zic eu, cu metanarațiunile daco-românismului, chiar așa erodate cum sunt. Altfel spus, în economia societății moderne cercetarea arheologică sistematică este prea puțin relevantă.

Niciodată arheologii nu vor accepta că ei poartă vreo vină. Așa sunt vremurile, care s-au schimbat, vinovată este fatidica lipsă a banilor, autoritățile care nu-i consultă când fac Disneyland-uri pe siturile arheologice pentru atragerea turiștilor, asociațiile de reenactment istoric care fac spectacole și simulări simpluțe ca să popularizeze istoria (adică nenumăratele victorii ale dacilor asupra romanilor), dacomanii care nu citesc și nu înțeleg cărțile de istorie și arheologie etc. Singura vină pe care și-o asumă este că nu se face știință de popularizare, că nu se vine în fața publicului cu rezultatele imediate ale cercetării, că nu se sensibilizează autoritățile locale și nu li se explică importanța vestigiilor, într-un cuvânt că, noi, arheologii, suntem deficitari la capitolul arheologie publică. Sintagma este o traducere a celei de public archaeology prin care majoritatea arheologilor înțeleg doar că trebuie să facem zilele porților deschise pe șantiere, să vină copiii să dezgroape cu șpaclul niște cioburi din lada cu nisip.

Opinia mea este că arheologii înșiși, cei din trecutul apropiat și de azi, poartă o parte din vină pentru faptul că arheologia ca «dezgropare» a trecutului devine pe zi ce trece tot mai irelevantă pentru societate. Pentru a conștientiza asta trebui să încercăm să privim meseria din exterior, de sus cumva, pentru a-i vedea locul printre alte meserii. Mult timp după Revoluție nici nu a existat în nomenclatorul meseriilor, iar azi nu este în codul CAEN (Clasificarea activităților din economia națională), așa că nu poți oferi servicii de arheologie ca PFA (Persoană Fizică Autorizată), dar poti oferi legal servicii de astrologie și spiritism. Dacă întrebăm cetățenii din România cu un grad de instrucție mediu despre arheologie, vor remarca că e o meserie interesantă (nefiind întotdeauna siguri care e legătura cu dinozaurii), vor face referire la Indiana Jones (și pentru că noi ne prezentăm așa în publicitatea proprie), știu că patrimoniul blochează sau întârzie dezvoltarea infrastructurii și chiar construcțiile private, că e o muncă grea de teren, că se bea mult pe șantiere, iar arheologii cu pălăriile și hainele lor tehnice cu buzunare pentru ruletă și șpaclul Marshalltown au așa un aer boem. Și, cel mai important, că arheologii nu își publică decât cu întârziere și foarte greu cercetările, iar atunci când o fac, o fac în reviste de specialitate sau în cărți stil raport, într-un limbaj descriptiv-tehnicist care le face greu de digerat de către public larg consumator de carte de istorie. Arheologul este un specimen interesant, oarecum boem, care face o muncă ca un hobby, ca o distracție continuă, care nu are obligații stricte de a valorifica/disemina rezultatele, care sare de pe un șantier pe altul, ca și cum ar trăi într-o tabără de vară eternă. Acest personaj imaginar – arheologul român – există într-o oarecare măsură ca produs al imaginației opiniei publice, dar în principiu nu există prea mulți arheologi liberi profesioniști, freelancers, în România, care să-și practice așa meseria. În principiu, majoritatea celor care activează azi în teren, sunt angajați în muzee și, mult mai puțini, sunt cercetători în institute sau cadre didactice. Arheologii sunt deci muzeografi, cu obligații de gestionare și valorificare a patrimoniului mobil în perioada post-săpătură. Ca să parcurgă treptele profesionale trebuie să publice articole științifice, să participe la conferințe, să organizeze expoziții pentru public, să facă activități de pedagogie muzeală. Nu cred că există vreo instituție în România, autorizabilă să desfășoare cercetare arheologică, care să aibă angajați pe perioadă nedeterminată arheologi doar ca să participe la cercetarea în teren.

De ce nu reușim să publicăm mulțumitor rezultatele? Știe toată lumea că sunt șantiere cercetate integral de decenii ale căror materiale zac în depozitele muzeelor, iar arhivele sunt împrăștiate între instituții și moștenitori. Nu doresc să amintesc nici un nume, să nu jignesc memoria profesorilor noștri sau colegii mai în vârstă, dar multe asemenea cazuri sunt cunoscute tuturor în funcție de epoca de care se ocupă. Sigur că înmulțirea exponențială a săpăturilor reduce timpul petrecut pentru prelucrarea și interpretarea materialului, pentru studiu propriu-zis și valorificare științifică. La criza de timp se adaugă atașamentul special față de șantierul propriu (moștenit de la arheologii înaintași) și orgoliul descoperitorului. Șantierul devine aproape personal, un loc unde doar tu ai voie să te joci cu șpaclul, pentru că l-ai moștenit după o lungă ucenicie și ai fost confimat de un organism consultativ al Ministerului Culturii, adică CNA (Comisia Națională de Arheologie). Uităm că orice autorizație de săpătură sistematică se acordă doar anual, că este un simplu permis de săpătură acordat pe un proiect determinat pentru un an. Nici o lege azi nu dă cuiva exclusivitate pe un sit, că acesta este Histria, Cetățile dacice din Munții Orăștiei (de fapt, un complex de situri), Potaissa sau Micia. Responsabilii științifici de ieri și de azi au avut și au preeminență pe un șantier pe baza unor cutume, a unor obișnuințe cimentate de prietenii și respect reciproc. Orice arheolog trebuie să se obișnuiască cu ideea că nu este proprietarul de drept al niciunui șantier, ci doar îți desfășoară activitatea conjunctural acolo. Vestigiile descoperite în momentul când a fost titular de autorizație nu îi aparțin, ci intră în colecțiile muzeelor. Sigur, are drepturi științifice pentru publicarea lor și a contextelor din care provin, dar acestea ar trebui limitate la o perioadă rezonabilă de timp. Prevederi ale legislației actuale conțin reglementări referitoare la cinci ani de la descoperire, dar nimeni nu le-a adus vreodată în discuție. Cunosc multe săpături și materiale arheologice publicate la 50 de ani de la descoperire (chiar mai mult, cunosc unele nepublicate de 100 de ani și totuși cu drepturi științifice moștenite). Și în condițiile date ne mirăm că există această communis opinio cum că arheologii sapă mult și publică puțin, iar unii nu publică deloc.

Să revenim la cealaltă chestiune vinovată de scăderea relevanței arheologiei în societatea de azi, anume producțiile științifice inaccesibile publicului larg. Multe articole și monografii (unele rapoarte de descărcare de sarcină arheologică asamblate) păstrează exprimări de tipul «în S01, în caroul 2, Z1 intersectează Cx.1», detalii din etapa de lucru și de înregistrare care trebuie simplificate și traduse pe înțelesul publicului nespecialist în forma finală a publicației. Cunosc mulți oameni curioși, bine pregătiți în meseriile lor sau cu educație umanistă, care au capotat de la primele capitole în încercarea de a citi o carte rezultată dintr-o cercetare arheologică. Alți arheologi nici măcar nu pot să publice articole cu sens sau, horribile dictu, cărți. Sistemul actual obligă practicienii arheologiei să parcurgă următoarele etape: student – arheolog, apoi arheolog debutant, specialist și expert. Sistemul ar trebui simplificat prin recunoașterea situației de fapt: nu toți cei care încep meseria asta pot ajunge arheologi experți. Ca să promovezi la treptele superioare trebuie să produci articole, studii și cărți, adică să valorifici ce ai săpat. Acest sistem procustian crează o presiune inutilă pentru cei care nu pot și nu doresc să publice. Ar fi mai simplu ca, după ucenicia obligatorie în timpul studiilor, să existe un registru al arheologilor cu doar două categorii: tehnicieni de săpătură a căror misiune este cercetarea în teren și înregistrarea precisă a datelor și arheologi experți care să-și asume valorificarea prin studiu a rezultatelor (în echipe complexe pluridiscilinare, în care să fie integrați și tehnicienii, nu după modelul vechi al responsabilului care publică tot ce se găsește, se pricepe la toate și toate vestigiile și arhiva îi aparțin).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro