Sari direct la conținut

Moartea doamnei Pușcaș. De ce violența domestică nu a ajuns încă subiect de dezbatere reală în România

HotNews.ro
Violenta domestica, Foto: Profimedia
Violenta domestica, Foto: Profimedia

O femeie din Ilfov a fost ucisă cu un cuțit de soțul ei, deși avea un ordin de restricție. Este cea mai recentă știre de acest fel, însă cu nimic mai senzațională decât alte zeci și sute de alte cazuri, într-o țară în care sunt raportate, zilnic, aproape o sută de cazuri de violență domestică.

Mai mult, sunt aproape zece mii de ordine de restricție emise în 2019, asta în condițiile în care până în 2012 (România era deja stat membru al UE) victimele violenței conjugale nici măcar nu aveau la îndemână un astfel de instrument.

Teoretic, ordinul de restricție salvează vieți. Practic, însă, hârtia respectivă nu înseamnă nimic, dacă agresorul nu poate fi monitorizat de Poliție. Iar organizațiile neguvernamentale cer deja de ani buni brățări electronice, fără de care ordinul respectiv de restricție, fie și revizuit, nu ține pe nimeni, cu adevărat, la distanță.

Până când autoritățile române nu înțeleg că și o femeie ucisă e prea mult pentru o țară care se vrea europeană, România rămâne locul unde știrea că Daniela Crudu a fost snopită face senzație pe Internet și ne scoate din hibernare, să-i dea Ăl’ de sus sănătate și putere de muncă, că afară, în stradă, oricum unul din doi cetățeni e ok-ish cu violul. Iar unul din cinci consideră că nici măcar nu ar trebui să fie ilegal, așa cum reiese dintr-un eurobarometru de profil.

Pe șleau, pentru mulți dintre noi, dacă femeia e îmbrăcată provocator sau dacă s-a consumat alcool, atunci e clar că și-o cere.

Până nu ne trezim așadar, între femeia ucisă recent în Ilfov și orice poveste tristă din România ultimilor 30 de ani, nu există nicio diferență: în toate cazurile, statul a rămas spectator pasiv și s-a mânjit pe mâini cu sângele nevinovat al femeilor care îi cereau ajutor.

„Violența domestică este despre moarte. Nu este doar despre durere fizică și emoțională, ci despre moarte. Pentru că mor femei cu un ordin de protecție sau fără un ordin de protecție” – atrage atenția de fiecare dată când are ocazia Oana Băluță, activistă și conferențiar universitar doctor la Universitatea București.

Dispariția unei femei dintr-un oraș obscur din România anilor ‘90-2000 pare că nu mai spune foarte multe astăzi. Dar, în realitate, lucurile nu stau deloc așa, după cum o demonstrează chiar realitatea.

Activista pentru drepturile femeilor Oana Băluță (a treia din stânga), la un miting împotriva violenței domestice. Foto via pagina de Facebook a Oanei Băluță

Povestea doamnei Pușcaș: Vremurile în care femeile din România nu beneficiau de ordin de restricție

Într-un oraș mic de munte din Moldova, violența domestică e în continuare mai normală decât căscatul a sărăcie și plictis. Femeile care se mărită își adoptă de cele mai multe ori, distopic, soții. Nelu’ a lu tanti Lenuța, de exemplu: e omul ei și numai al ei, chit că o bate de o zvântă, o întinde și o batjocorește de familie și de toți răposații arborelui genealogic.

Îl iartă mereu pe al ei, însă o doare când se află și se-aude. Tare mult ar vrea tanti Lenuța să-și ia porția în liniște, pe silențios, doar că Nelu Alunelu are sânge fierbinte de muntean latin și se aprinde cam repede, ce să-i faci?

Bătaia e așa de obișnuită astăzi cum a fost și ieri și dintotdeauna, dinainte să fie atestat documentar târgul ăsta de munte. Cum altfel să fie, dacă una din cele mai duioase amintiri ale bunică-mii era despre răposatul ei Gheorghe, care o bătea, armonios, cu cureaua.

Și bunică-miu ăsta aprig ca apa minerală, prieten de pahar cu Nelu, nu se obosea nici măcar să-și dea jos șuba de pe el:

„O dată m-a lovit cu catarama peste cap. Atuncea m-au luat dracii și i-am dat și io vreo doo”, îmi povestea pentru a 57-a oară bunică-mea romanța vieții ei, capitolul Omul.

„Și apoi ce ați făcut?”

„I-am pus un blid de ciorbă în față și a adormit ca prostul cu capul pe masă.”

„L-ai iubit?”

„L-am, că era bărbat frumos.”

„Și când a murit?”

„Atuncea am rămas singură”… …și începea să bocească, iar eu rupeam ușa eliberat.

Bărbații se lasă așadar adoptați fără mari mofturi. Mai mult, când sar calul cu băutura și datul, lasă de la ei și se duc umili și pe la Biserică, să jure pe icoane că nu mai consumă. Când vezi o femeie gătitiă și voioasă în drum spre casa Domnului, alături de un soț călcat, spălat și smerit, să știi că de multe ori cam asta e în spate.

Omul lor uită repede regia, se abate de la script și scripturi și recidivează. Și ei, stâlpii casei roși la rosturi de alcool vorbesc cu „asta a mea”, doar că mai scapă la coadă printre dinți „japiță”, „mieliță”, „moară stricată”, „scroafă/balenă” sau „curvă”. Să se înțeleagă dreacu’ ce jivine păstoresc ei acasă și prin ce martiriu trec în viața asta de nimic dintr-un mic oraș de munte din Moldova.

O curvă, zicea lumea, era doamna Pușcaș. Și faptele aveau să o dovedească. A apărut ca meteoritul în viața mea de puști și a dispărut la fel de brusc, fără ca eu să o mai pot însă uita vreodată.

Personaje în povestea asta sunt doamna Pușcaș, Saveta (Vetuța), bărbații celor două, bunică-mea, eu, copiii de pe stradă, strada, cartierul și, într-un final, tot orașul.

Saveta era o femeie mică, fără gât, muncită ca-n mină, dar cumva cu un tonus bun. Făcea fitness cum știa: cu rufele în cadă, freca la chiloții lu bărbat-su’ de ieșeau toate petele lumești, freca la parchet și covoare, freca și Caleea Lactee cu clor, dacă îi cereai, ce să mai, era argint viu și pentru asta bunică-mea o admira nespus.

Nu știu când a năpădit-o îndoiala de partener și nici ce simțea în vara aia neobișnuit de caldă pentru depresiunea-căldare în care ni se frecau destinele unul de altul, pe ritmuri de Lambada și Azur.

Pe doamna Pușcaș nu o pot descrie. Am doar două imagini cu ea și în ambele e țeapănă și blurată. Bunica era bunica: femeie deja în vârstă, cu ochii mari și umezi, moață din Ardeal, fără carte, dar cu școala vieții.

Învățăturile bătrânei către nepoțelul ei, Andu:

„Bărbații sunt proști și ușor de prostit. Femeile sunt deștepte, dar diabolice, dar Dumnezeu le vede pe toate, dar nu are vedere periferică, dar popii sunt jepcari, dar bărbatul care nu bea e fătălău și altele, mai rele, dar și mai bune.”

Când Saveta a descins la noi în casă m-am speriat tare. Era roșie, tot fără gât și îndesată și urla că l-a găsit pe bărbat în casă, tolănit lângă doamna Pușcaș. Și s-au năpustit fiarele: Saveta atacant central, bătrâna mea șontâc șontâc, către locul crimei. Eu după ele, îmbătat de adrenalină și extaz. Soțul Savetei era leșinat pe pat, în cucul gol.

Țeapănă de beată, doamna Pușcaș își trăgea pereche de chiloți peste pereche de chiloți: în anii ăia, chiloții erau nepereche, un bun care, alături de furou, făcea o femeie să se simtă femeie. Îmi furi chiloții, curvă?!?! a tunat Savetuca și a început un tămbălău. S-au dat palme, s-a vorbit urât.

Doamna Pușcaș n-a ripostat cu vână, că și-o băuse și pe aia. Îngâna câte un “da ce daaai, draaagă?”, tristă și învinsă. Și nimic mai mult. Când s-a terminat totul, era deja seară, iar bunică-mea și tanti Saveta duceau chiloții la somn, împăturiți frumos. Apartamentul nostru a devenit apoi popular peste noapte: toți se îngrămădeau să audă cum fusese nenorocita prinsă în fapt și cum voia să prăduiască lenjeria intimă a Savetei, întocmai ca popii jepcari.

Întâmplarea a ajuns și la urechile domnului Pușcaș, un tip osos, îmbrăcat mai mereu cu o geacă lungă de piele, pantaloni verde pădurar de stofă și ciorapi albi. Omul a verificat informațiile și a făcut ce a crezut de cuviință, date fiind împrejurările.

Iar doamna Pușcaș a mâncat atâta papară, că a ajuns la spital, spre nenorocul celor doi copii pe care îi avea. Am mai văzut-o o singură dată, când tot așa, îmi bătea inima tare. Adrenalina dispăruse, dar a ținut bunică-mea morțiș să mergem la înmormântare.

La doar câteva zile după escapadă, doamna Pușcaș era țeapănă în coșciug, iar în jurul ochilor avea vânătăi cât casa.

România violenței domestice 20.20: între statisticile Poliției și învățăturile manelistului Dani Mocanu

La ani buni distanță de la momentul în care primul pumn se lansa voios spre fața doamnei Pușcaș, prevestitor de moarte, Poliția Română transmite statistici.

Și manelistul Dani Mocanu își face treaba și transmite învățături către toți boșii care nu vor să fie lache:

„O curvă dacă-ți iei, ține-o în locul ei

N-o lăsa să gândească, pune-i stop la idei

Să nu îi dai valoare, decât ca la un câine

N-o duce la restaurant, ține-o în cas’, pe pâine”

Abia la sfârșitul anului trecut, odată cu modificarea legii 217, a fost introdus în România ordinul de protecție provizoriu, pe care polițistul îl eliberează pe loc, după ce aplică victimei un chestionar și care îl obligă pe agresor să părăsească domiciliul. În 48 de ore de la acest pas, un procuror confirmă sau infirmă actul.

Opt mii de asemenea ordine au fost deja emise – în România lui Dani Mocanu în care una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual cel puțin o dată în viață și unde, din aproape 40 de mii de fapte de violență în familie, sub 4% ajung în instanță.

Înapoi în trecut: nu știu dacă doamna Pușcaș s-a gândit vreo clipă să își părăsească soțul abuziv. Într-un oraș mic, asta vine la pachet cu stigma și chiar și așa, dacă și-ar fi luat inima în dinți, nu văd ce l-ar fi oprit pe bărbat să se ducă pestea ea cu pumnii și picioarele.

„Rădăcinile noastre sunt următoarele: dacă o bați, știe ea de ce o bați. Noi venim dintr-o zonă în care bătaia este normalizată. Forme grave de violență sunt normalizate”, continuă Oana Băluță.

Mai mult, oamenii intervin în continuare rareori în cazuri de violență, că de cursuri în școli și prevenție oricum nu poate fi vorba:

„Sunt cazuri cumplite în care Poliția a constatat că victima fusese bătută atât de tare, încât jumătate din părul din cap îi fusese smuls. Femeia respectivă a țipat, dar cu toate că a urlat, vecinii nu au sunat la Poliție. Nu-i așa, pentru că violența se întâmplă în viața privată, nu este treaba noastră ce se întâmplă în viața privată a unui om”.

Ce ar fi însemnat un ordin de protecție pentru doamna Pușcaș? Și ce înseamnă astăzi, mai ales dacă trăiești în orașul ăla mic de provincie, unde bătaia e drept ancestral moștenit de bărbat de la strămoșii lui vânători?

„Un ordin de protecție poate să nu oprească un agresor nici într-un oraș mare. Sunt însă mai mari șansele ca în mediul urban să se știe despre faptul că Poliția poate să emită pe loc un ordin de protecție. În același timp e posibil ca la oraș, pentru că polițiștii au fost mai expuși și la criticile care au fost aduse de ONG-uri, să fie mai deschiși în a interacționa cu victimele și a-și înțelege propria responsabilitate și necesitatea pe care o asociem cu ordinul de protecție“, îmi explică activista Oana Băluță.

Nu crede că proiectul depus în Parlament are vreo șansă anul acesta.

„Nu poți să trimiți un polițist care să stea 24 de ore din 24 lângă un agresor și să se asigure că acel agresor nu se mai apropie de victimă. E nevoie de brățări electronice. A fost un proiect depus în Parlament, care odată aprobat, ar permite și achiziționarea și implementarea acestor brățări electronice. Din păcate 2020 este an electoral. Am îndoieli majore că acest proiect va trece în această legislatură parlamentară cu alegeri anticipate sau fără alegeri anticipate. Ce vedem în prezent este aceeași lentoare care însoțește orice fel de decizie care a fost luată în domeniul prevenirii și combaterii violenței.”

Soarta victimelor violenței domestice din România stă așadar în pixul oamenilor politici. Și probabil că acolo va rămâne, pentru că oamenii politici sunt de regulă ocupați cu definiri ideologice, comitete executive, congrese, moțiuni și altele, de oameni grei.

Săptămâna trecută guvernul Orban a căzut la moțiune și s-au înmulțit cazurile de coronavirus. Săptămâna trecută Donald Trump a fost achitat în Senatul american. A nins și s-a făcut frig. FCSB a pierdut la Cluj, dar a recuperat cu FC Voluntari.

M-a sunat o prietenă cât palma de firavă și mi-a povestit că s-a băgat între un soț abuziv și soția lui, pe care o caftea într-o stație de autobuz din Brașov, în fața copiilor. Săptămâna trecută n-a fost deranj pentru un soț nervos dintr-o stație de autobuz: le-a bătut cu public pe amândouă.

Alex Olaru este jurnalist al postului de radio RFI. Unele dintre numele personajelor din articol au fost schimbate pentru a le proteja familiile.

.

Alegeri 2024: Vezi aici prezența și rezultatele LIVE pe hartă și grafice interactive.
Sondaje, Comparații, Informații de la celelalte alegeri. Toate datele esențiale pe alegeri.hotnews.ro.
ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro