Cum verifica ANAF persoanele fizice: vor plange si bogatii?

La sfarsitul saptamanii trecute, ANAF a anuntat, cu surle si trambite, un mare pas inainte, respectiv inceperea unor verificari fiscale indreptate impotriva unor categorii de persoane cu o rezonanta spumanta pentru publicul larg si considerate pana acum un subiect tabu, cum sunt camatarii, manelistii si altii asemenea. Am apreciat acest demers al institutiei si, cu siguranta, il sustinem moral. Anuntul privind demararea acestor verificari fiscale nu poate reprezenta, pe fond, decat un demers corect, necesar si normal al organelor fiscale, valabil in orice tara civilizata.

Per ansamblu, dintr-un potențial număr de 14,4 milioane de persoane, s-a ales un prim eșantion de 300.000 persoane. Ulterior, s-au aplicat patru criterii de selecție, respectiv:

• asociați ai unor firme ce au împrumutat societățile cu peste 200.000 euro;

• persoane ce au achiziționat bunuri și case în valoare de peste 70.000 euro;

• persoane ce au achiziționat autoturisme cu prețuri mai mari de 25.000 euro;

• persoane ce au constituit depozite mai mari de 150.000 lei.

În urma verificării și acestor patru criterii, a rezultat o listă de 8.000 de persoane cu risc fiscal, din care 313 persoane sunt deja în lista scurtă pentru a fi supuși inspecțiilor fiscale într-o primă etapă.

La o primă vedere, criteriile de selecție și pașii de filtrare care au stat la baza identificării primului eșantion de persoane – ce urmează a face obiectul inspecțiilor fiscale – par a fi unele corecte și echilibrate, cu scopul de a surprinde eventualele discrepanțe ce pot apărea între situația patrimonială a unei persoane fizice și veniturile fiscalizate ale acesteia. Spunem la o primă vedere, deoarece ne este totuși neclar cum organele fiscale au putut identifica – spre exemplu – persoanele fizice care dețin conturi bancare de peste 150.000 lei. Iată o primă întrebare care poate apărea: în baza cărei legi ? În acest moment, ANAF nu are acces – în mod legal și direct – la conturile bancare ale persoanelor fizice; accesul la conturile bancare și posibilitatea ca băncile să comunice informații privind tranzacțiile bancare sunt permise numai ca urmare a începerii unor proceduri penale îndreptate împotriva unei persoane. Codul de procedură fiscală – în speță, instrumentul juridic prin care se reglementează inclusiv derularea inspecțiilor fiscale la persoanele fie fizice, fie juridice – nu permite verificarea conturilor bancare prin simpla solicitarea a ANAF. E adevărat, s-a încercat în toamna anului trecut introducerea unei astfel de reglementări în cuprinsul Codului de procedură fiscală, reglementare ce însă nu se regăsește în Monitorul Oficial, adică nu există.

În acest context, se pune următoarea întrebare: Cum se pot afla sumele din contul unei persoane fizice, în ce condiții și în baza cărei legi? Răspunsul este dat de art. 113 alin. (2) – art. 114 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Vă propunem să parcurgem împreună situaţiile în care se pot afla informaţii din conturile bancare ale unei persoane, conform temeiului amintit: ”Art. 113. (…) (2) Informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate, în măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii:

a). la solicitarea titularului de cont sau a moştenitorilor acestuia, inclusiv a reprezentanţilor legali şi/sau statutari, ori cu acordul expres al acestora;

b.) în cazurile în care instituţia de credit justifică un interes legitim;

c). la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii ori din oficiu, dacă prin lege specială aceste autorităţi sau instituţii sunt îndrituite, în scopul îndeplinirii atribuţiilor lor specifice, să solicite şi/sau să primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către instituţiile de credit în acest scop;

d). la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţa o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei;

e). la solicitarea instanţei, în scopul soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii.

f). la solicitarea executorului judecătoresc, în scopul realizării executării silite, pentru existenţa conturilor debitorilor urmăriţi.

g.) la solicitarea notarului, în cadrul procedurii succesorale notariale.

(3) În cererea scrisă adresată instituţiei de credit, conform alin. (2) lit. c), trebuie să se precizeze temeiul legal al solicitării de informaţii, identitatea clientului la care se referă informaţiile confidenţiale care se solicită, categoria informaţiilor solicitate şi scopul pentru care se solicită acestea. (…)

Art. 114. – Instituţiile de credit sunt obligate să furnizeze procurorului sau instanţei de judecată, la solicitarea acestora, informaţii de natura secretului bancar, dispoziţiile privind metodele speciale de supraveghere sau cercetare din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător.”

La o analiză superficiala – și, evident, gresită – prevederea de la art. 113 lit. c) ar putea justifica acțiunea unei instituții de a solicita unei bănci informaţii despre contul unei persoane. Însă această prevedere nu permite nici unei autorități să sorteze grosier conturile a milioane de cetățeni. În plus, dacă s-ar justifica un astfel de demers – prin prisma faptului că scopul instituției este corecta colectare a banilor la buget, iar evazioniști sunt foarte mulți, ce își etalează cu opulență veniturile neimpozabile – în acest caz demersul instituției trebuie făcut punctual și trebuie să aibă în vedere situația concretă a unei persoane. Să intelegem că au fost efectuate 14 milioane de analize, cereri si primite răspunsuri de la bănci? În practica de zi cu zi, conturile unei persoane suspectată de o infracțiune pot fi verificate doar ca urmare a deciziei instanței de judecată sau ca urmare a începerii procesului de urmărire penală. Băncile au ca practică să refuze cererea unei persoane, chiar cererea procurorului, dacă nu se menționează temeiul normativ în baza căruia se solicită informația și numărul dosarului penal.

Să nu uităm nici de prevederile Directivei 95/46/CE, care, în esență, se opun unor practici naționale prin care sunt verificate statistic – în mod global – active și conturi ale unor contribuabili, pentru a se determina veniturile impozabile. Și fenomenul descris în legislația națională este foarte clar, în sensul că dreptul de proprietate se prezumă, deoarece Comunitatea Europeană nu își consideră cetățenii infractori în masă.

Nu putem să nu ne întrebăm dacă verificarea cămătarilor și a maneliștilor nu este o perdea de fum și ce se ascunde în spatele acesteia ? Se dorește o sensibilizare a opiniei publice privind permisiunea ANAF în acest sens, permisiune primită prin lege – o lege evident viitoare, pentru că actuala nu există – de verificare a conturilor contribuabililor? Cine stie…Dvs aveți un cont bancar? Ce opinie aveti legat de acest demers?

Cred că vom fi în situația să analizăm derularea acestor inspecții fiscale în mod mai mult sau mai puțin emoțional, vor fi interpretări contradictorii și elemente justificative sau probante interpretate în orice direcție. Metodele de verificare sunt încă la nivel de teorie, cu mai puține valențe practice. Toate bune şi frumoase legat de aceste verificări fiscale perfect legitime, numai că – legat de consistenţa informativă a actualelor reglementări legale – trebuie să găsim cu toții răspunsurile adecvate și pertinente la câteva întrebări:

– are fiscul atribuţii în culegerea de informaţii, dincolo de analiza situaţiilor şi declaraţiilor fiscale ale contribuabililor şi aflate la dispoziţia sa? Iar aici avem în vedere, în special, acea verificare documentară prealabilă care se face “pe dibuite” şi fără notificarea contribuabilului vizat;

– are fiscul competenţa legală să reevalueze – în scopul stabilirii relevanței situației fiscale de fapt – valoarea reală de piaţă a unui bun imobil pentru care contribuabilul a declarat şi notarul a certificat că a fost achiziţionat sau vândut (după caz) la o anumită sumă?

– ce avere urmează a fi analizată de autorităţile fiscale? Cea scriptică, “din hârtii” (aşa cum rezidă din conţinutul semantic al textului de lege – “situaţia fiscală personală”) sau cea “afişată” (“bogăţia reală”, cam cum e prin ţările nordice)? Ce facem cu cei fără venituri, fără avere (“pe numele lor”), dar care folosesc în fapt bunuri cât se poate de palpabile, de o valoare considerabilă? E posibil ca, pe viitor, aceste bunuri să fie în proprietatea de drept (dar nu şi de fapt!) a unor societăţi pe acţiuni nu nominale, ci la purtător, înregistrate în paradisuri fiscale. Mai mult chiar, putem asista inclusiv la ceva modificări (perfect legale) în statutul de rezidenţă fiscală a unor întreprinzători sau la exit-uri spectaculoase din anumite afaceri (spre exemplu, în favoarea unor BV – uri din Olanda)…

Cu cât vor exista mai multe “de ce” – uri fără răspuns, aplicarea textului de lege în cauză devine cu atât mai subiectivă şi supusă unor interpretări contradictorii și unor practici discreţionare. Actualul demers apreciem că nu trebuie stopat, ci continuat, perfecționat și adaptat realității, în concordanță însă cu respectarea legislației în domeniu. Nu suntem adepții teoriei conform căreia în situații excepționale se impun măsuri excepționale și nu credem că trebuie pusă, din start, ștampila de vinovat asupra nici unei persoane fizice care va face obiectul acestor verificări fiscale. Vinovația va trebui probată de organele fiscale pentru fiecare caz individual în parte, nu prin apartenența la o categorie socio-profesională sau alta, utilizând – în toate etapele procedurale ale acestor inspecții fiscale – mijloacele legale și obiective de administrare și apreciere al probelor în domeniul fiscal, conform Titlului III Cap. 3 din Codul de procedură fiscală.

Dacă există anumite imperfecțiuni sau lacune legislative apreciem că acestea nu trebuie ignorate și să ne prefacem că nu există, ci trebuie analizate și corectate, tocmai pentru ca demersul fiscului să aibă o legitimitate nu numai morală, ci și una legală, și o finalitate pe care o așteptăm cu toții : fiecare contribuabil să-și achite obligațiile fiscale care îi revin în mod legitim și legal.

Notă: Autorii acestui articol se delimitează de orice actiuni politice sau propagandistice și nu doresc să susțină interesele nici uneia dintre părțile implicate, militând doar pentru o aplicare corectă, obiectivă și echidistantă a legislației fiscale.

N.red: Opiniile exprimate apartin exclusiv autorilor