VIDEO Cronica de film: "Noe" – A venit apa si l-a luat…

Nu va imaginati ca, daca a fost interzis in Orientul Mijlociu sau daca a starnit nemultumirea publicului crestin american (chiar si pe neve), filmul lui Darren Aronofsky e cel putin la fel de iconoclast ca „Patimile lui Hristos”. (Nici filmul lui Mel Gibson nu era atat de ingrozitor). Nu abaterile de la Biblie te irita, ci faptul ca ce incepuse bine esueaza intr-o schema dramaturgica sub nivelul formei.

Ca un facut, esuarea incepe odata cu potopul, adica in ultimul sfert al filmului, si se datoreaza faptului ca scenariul il pune pe Noe in fata uriasei dileme de a-si ucide nepotii pentru a indeplini vointa lui Dumnezeu care ii ceruse ca numai necuvantatoarele sa supravietuiasca. (Potrivit filmului, odata ajunsi pe Muntele Ararat, Noe si ai lui urmau sa se stinga fara urmasi, unul cate unul.).

De aici abaterile de la Biblie – dilema lui Noe (Russell Crowe) plus faptul ca in Biblie urca in arca insotit de nevasta, cei trei fii si cele trei nurori, pe cand in film se imbarca cu nevasta Naameh (Jennifer Connelly), cei trei fii, nora unuia dintre ei (al treilea oricum e minor), plus Tubal-Cain (Ray Winstone), care e antagonistul lui Noe si care se strecoara incognito.

Tubal-Cain e personaj biblic si a trait inaintea lui Noe, strabunicul lui fiind insusi Cain. Prin el, Aronofsky nu doar ca introduce personajul uman care sa il provoace pe Noe (n-avea el destule provocari?), dar readuce in ecuatie problematica raului din oameni, justificand nemultumirea lui Dumnezeu.

Fiul mijlociu al lui Noe, Ham, se intoarce si el impotriva tatalui care refuzase s-o salveze pe cea pe care dorea s-o ia cu el pe arca (e interesant cum cautarea perechii inaintea dezastrului e o chestiune atat de presanta). Urcandu-se pana la urma singur, Ham il va ajuta pe Tubal-Cain sa supravietuiasca, iar acesta – ca pereche simbolica, aproape il seduce, intorcandu-l impotriva tatalui.

Inca de la inceput, filmul te face atent. Nu semana cu ce ai mai vazut in materie de entertainment si, mai interesant, din decoruri si costume nu poti spune cu precizie cand se petrece actiunea. Peste peisajul desaturat si pustiu, printre ochiurile bluzelor tricotate ale personajelor, prin firele sobre din barba lui Russell Crowe pluteste un aer aproape abstract.

In schimb, viziunile lui Noe sunt in culori intense si scurtcircuiteaza fluxul ferm al constiintei eroului. Totusi, nu aflam decat din gura lui ce i-a spus Dumnezeu si nici asta in intregime. Accesul la firul scurt pe care il are cu Creatorul ne e interzis.

Acesta discretie pe care filmul o are fata de relatia protagonistului cu Dumnezeu il face pe Noe mai interesant dar, de la un punct incolo, si mai rigid decat am fi dorit. El nu prea comunica cu nimeni, de asta l-a si ales Creatorul sa-i puna planul in aplicare. (E inflexibil ca cel mai tare erou de superproductie americana.).

Deci mare parte din film incepe cu primele viziuni despre potop si se termina odata cu inceputul ploilor. Asteptarea catastrofei da un ritm interior filmului – arca se inalta, incep sa vina animalele (create pe calculator, de Industrial Light and Magic.). Ma rog, putin cam multe animale pentru o arca asa mica, dar sa zicem ca multe lucruri sunt relative in film.

In Bible construirea arcei a durat opt ani. In film, nu prea poti sa iti dai seama de curgerea timpului. Fiul cel mic, Iafet, nu creste deloc nici macar pe parcursul celor noua luni de sarcina acvatica ale cumnatei Ila (Emma Watson), unde mai pui ca nici nevestei lui Noe nu-i apare vreun rid, in ciuda stresului.

Filmul are un vadit aer ecologist, detectabil de la inceput cand Noe si baietii culeg doar atatea plante cate le sunt necesare, iar Naameh prepara potiuni, ca intr-un fantasy. Din fericire, ecologismul nu e supralicitat, alte chestiuni mai presante intervenind, dar rabufneste spre final.

Atunci relaxarea povestii inducandu-i oricum spectatorului o anume inclinatie spre gluma, gestul lui Tubal-Cain de a gusta dintr-un sarpe e intampinat cu mirare de Ham (cum, dezechilibrezi ecosistemul?!) si cu amuzament justificat de spectator.

Oricum, odata ce incepe potopul are loc o relaxare generala (explicabila psihologic), poate de aceea povestea incepe sa treneze pentru ca spre final ultimele secvente sa fie aproape bifate.

E cazul unui alt episod biblic, cel in care Noe, ajuns pe Ararat si stabilit acolo cultiva via, face vin, se imbata, iar fiul Ham ii vede goliciunea – si care e expediat in film la modul urmator (pentru cine nu stie despre ce e vorba): odata terminat potopul, Noe se apuca de baut pentru ca-i suparat ca nu si-a dus misiunea pana la capat. „Uite, s-a imbatat tata si s-a dezbracat…” Aerul abstract si sententios al filmului a fost spalat de ape.

Sem si Ila au avut in Biblie fii, nu fiice, dovada ca s-au si inmultit, dar in fine… In sectiunea de comentarii de pe imdb.com, la filmul lui Paolo Sorrentino, „La grande bellezza”, cineva intreba: „Trebuie sa vad inainte niste filme de Fellini?” In cazul lui „Noe” ar fi justificata intrebarea: „Trebuie sa citesc Biblia inainte?”

Acelasi raspuns merge pentru amandoua: „Nu e necesar”. Ca sa preintampine alte reactii negative, studioul Paramount (cu care Aronofsky s-a certat pe varianta finala, pana la urma izbutind sa se impuna) a dat recent un comunicat in care spune ca filmul pleaca de la Biblie, nu este o ilustrare a ei. Nu asta e problema lui, dar cand interpretarea lasa de dorit, e normal sa cauti nod in papura unde se poate.

Cu neimplinirile lui (a gresi e omenesc!), filmul merita vazut. Luati-l ca o radiografie a felului in care oamenii vad azi relatia cu Dumnezeu si a felului cum explica notiuni ca pacat, manie divina, pedeapsa, salvare. Intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin, cu totii ne regasim in el.

„Noe”/”Noah” – de Darren Aronofsky, cu: Russell Crowe, Jennifer Connelly, Ray Winstone, Emma Watson, Anthony Hopkins. Premiera romaneasca 28 martie 2014