Clive Owen pentru HotNews.ro: "Regizorul e cel mai important"

Ce ti-e si cu viata asta… De doua ori era sa fac interviu cu Clive Owen in anii trecuti, iar azi a picat din cer, pur si simplu, cand agenta de presa mi-a spus ca la interviul cu Guillaume Canet, regizorul lui „Blood Ties”, va veni si Clive Owen, care are rol principal. „Nu ma deranjeaza”, am facut eu pe isteata. Fata de Benicio del Toro, Clive Owen e mai putin amabil si mai putin miezos. Ma rog, incearca, dar se vede ca il irita interviurile. Si stiti ceva? Arata mai bine pe ecran.

Terasa Mouton Cadet, de la ultimul nivel al Palatului Festivalului, da spre mare, iar azi a fost si mai frumos pentru ca, din cauza vantului puternic, pescarusii mai ca stateau pe loc in aer aproape la nivelul nostru. Serios, vederea lor a fost mai spectaculoasa decat interviul comun Guillaume Canet – Clive Owen, prilejuit de premiera celui de-al doilea film regizat de Canet si primul film al sau turnat in SUA, „Blood Ties”.

Filmul e un remake dupa „Les liens du sang”, (2008) de Jacques Maillot, in care Guillaume Canet juca, dar este si un omagiu adus filmelor americane ale anilor 70 facute de Jerry Schatzberg sau Sidney Lumet, deoarece Canet a mutat actiunea din anii 80 in anii 70. Pe scurt, povestea se invarte in jurul a doi frati, unul politist – deci onest, altul abia iesit din puscarie – deci pervertit. „E aproape ca o tragedie greaca”, a spus Guillaume Canes, care a scris scenariul impreuna cu James Gray.

Afisul geme de vedete – Clive Owen, Billy Crudup, Marion Cotillard, Mila Kunis, Zoe Saldana, James Caan, Lily Taylor. Nu voi publica acum interviurile (ma rog, a fost aproape ca o conferinta de presa, pentru ca eram cam multi jurnalisti), ci le voi pastra pentru cand ajunge filmul in Romania, adus de Independenta Film.

Ma rezum la ce mi s-a parut mai interesant din ce a spus Clive Owen si la cateva notatii impresioniste.

In primul rand: Canet si Owen au intarziat putin, iar cand a intrat pe usa, Canet a spus. „Ne scuzati, ne-am blocat in lift.” Am avut un flashback: Anul trecut la Cannes, Clive Owen ne-a tras teapa la interviul pentru „Hemingway and Gellhorn” pe motiv ca s-a blocat in lift impreuna cu familia, fetita lui s-a speriat si a inceput sa planga, iar el a trebuit sa ramana sa-si calmeze familia etc etc.

Imbracat elegant, costum negru fara cravata si un ceas scump la mana dreapta pe carea il tine aproape ostentativ la vedere (o fi sub contract cu firma producatoare), Clive Owen a incercat sa pareze intrebarile prin glume mai mult sau mai putin reusite, la care jurnalistii au ras mai mult sau mai putin politicos (Pana la urma, la asa intrebare, asa raspuns: „Va plac rolurile in care trebuie sa trageti cu arma?”, „Imi place sa trag cu arma, dar numai in filme!”).

Nu te poti abtine sa nu te gandesti ca meseria de vedeta e, pana la urma, extrem de grea. E adevarat, esti imbracat din cap pana in picioare de mari firme, mananci lucruri rafinate, dar iti apartii in prea mica masura. Imi amintesc de criza de angoasa a lui Scott, personajul jucat de Matt Damon in „Behind the Candelabra”, de Steven Soderbergh (pe care l-am vazut azi), cand isi da seama ca relatia cu Liberace, care e o vedeta pe cand el un nimeni, presupune renuntarea la propriul sine. (Liberace il si pune la un moment dat sa isi faca o operatie estetica pentru a semana cu el).

Filmul lui Soderbergh, desi pana la urma plicticos in previzibilitatea actiunii, e o fabula despre succes si celebritate. Cat de mult esti dispus sa renunti la tine? Cat de bine iti asumi faptul ca intr-o zi vei fi dat de la o parte in lumea asta hiper-competitiva unde tot ce e nou e interesant?

Un festival cum e Cannes-ul face aceste trairi si mai intens vizibile. Si le simti nu doar ca jurnalist care prinde un interviu, ci invartindu-te 12 zile in aceasta lume cu hoteluri scumpe, interviuri in corturi private (azi am avut senzatia, pe terasa Palatului Festivalului, ca il vad pe Ryan Gosling). V-ati schimba viata cu cea a vedetelor? Eu, una, nu.

Fara prea mare chef de vorba, dar mimand voiosia, Clive Owen a recunoscut ca se intampla sa nu ii placa ce face pe ecran, iar cand l-am intrebat daca, atunci cand e nemultumit de cum a iesit un film, e sincer cu regizorul, a exclamat: „Sigur ca nu! Intervin atat de multe elemente in realizarea unui film… Nu depinde totul de tine, si atunci nu poti decat sa faci cat mai bine ceea ce ai de facut.”

Dar cel mai miezos raspuns a fost legat de scenarii si de rolul regizorului: „Mi-am inceput cariera in teatru, si acolo am invatat ca textul e totul, ca e cel mai important element dar, cu cat imbatranesc, cu atat imi dau seama ca, de fapt, regizorul e cel mai important. In teatru eu sunt cel care imi editez vocea. Daca am un monolog pe scena, il duc unde vreau eu. In film trebuie sa cedezi in fata regizorului.

Ii spui: Asa cred eu ca trebuie sa fie, dar el e cel care pune semnele de punctuatie. Daca nu faci acest lucru si nu il poti face, atunci ar trebui sa te apuci de regie. Sunt actori care se pun pe pozitii de putere cu regizorul, miscare care mi se pare gresita pentru ca regizorul e cel mai important.”

Am mai facut un interviu cu Johnnie To, ieri, dar a fost si el cam nesarat. Am avut aceeasi senzatie pe care o avea personajul lui Bill Murray din „Lost in Translation”, cand trebuie sa faca reclama la bautura: la o fraza interminabila a lui Johnnie To, translatoarea venea cu o traducere din doua propozitii.

Inchei azi cu niste notatii egotic-romanesti. Intr-o revista de stil pe care am primit-o zilele trecute pe strada, am gasit o pagina cu stiri din diverse tari, printre care si una din Romania: la Benesti, in Vaslui, hotul care a intrat intr-o casa sa fure a sunat la politie pentru ca a auzit ceva suspect si s-a speriat. De fapt, era pisica vecinilor.

(Apropo de pisica, „The Hollywood Reporter” sugera azi sa nu se mai dea Palm Dog, cum se da in fiecare an, si La Palme du Chat – pe care ar primi-o, fireste, Ulysses din filmul fratilor Coen.).

Al doilea accent romanesc menit sa ne umple de mandrie e o replica din „La grande bellezza”, de Paolo Sorrentino. Una dintre doamnele burgheze din inalta societate a filmului ironizata de Sorrentino, spune la un moment dat: „Sunt din Milano. Romanii mi se par insuportabili.”

Am incalecat pe-o sa si m-am dus la cinema!…