Despre perspectivele cresterii economice in Romania

Ca de fiecare dată, spre sfârșitul anului sporesc preocupările privind perspectivele creșterii economice în anul viitor. Chiar și o creștere foarte mică a economiei este mai bună decât recesiunea, deoarece înseamnă venituri mai mari. Totuși, cu o creștere mică sunt asociate două probleme. Prima, creșterea s-ar putea să nu însemne mai multe locuri de muncă. Fără măsuri inteligente de stimulare a creșteri economice, este chiar posibil ca economia să crească la rate modeste câțiva ani la rând, iar rata șomajului să nu scadă, ci chiar să crească. A doua, fără astfel de măsuri, este posibil ca pierderea de potențial de creștere economică pe care a produs-o criza să nu poată fi recuperată, cu consecințe pentru ocuparea forței de muncă pe termen lung.

1. Creșterea economică și locurile de muncă

Posibilitatea ca economia să crească încet, dar fără ca rata șomajului să se reducă este o consecință a crizei. Reducerea masivă a intrărilor de capitaluri a produs un deficit persistent de cerere, reflectând reducerea mai rapidă a ratelor actuale comparativ cu reducerea ratelor potențiale de creștere economică.

În prezent, la cinci ani de la debutul crizei, diferența dintre PIB actual și PIB potențial (gap-ul de producție, egal cu deficitul de cerere) este de aproximativ -5 la sută, iar ratele potențiale de creștere au scăzut de la 5,2 la sută înainte de criză, la aproximativ 2 la sută. De asemenea, este probabil că rata naturală a șomajului să se fi stabilizat la un nivel crecut comparativ cu cel de dinainte de criză.

Este aproape cert că în 2012 economia românească a crescut cu mai puțin de unu la sută, ceea ce arată că deficitul de cerere s-a accentuat. Atât timp cât ratele actuale de creștere economică vor rămâne mai mici decât ratele potențiale de creștere, gap-ul producției se va adânci. Având în vedere că nivelul forței de muncă este relativ constant, aceasta înseamnă că rata șomajului va crește odată cu creșterea producției, reflectând pierderea de locuri de muncă. În această situație, contribuția productivității la creșterea producției se va mări.

Invers, dacă ratele efective de creștere vor depăși ratele potențiale, gap-ul se va reduce, închizându-se cu atât mai repede cu cât mai mari vor fi ratele actuale comparativ cu cele potențiale. În acest caz, creșterea economică va produce noi locuri de muncă. Totuși, până la închiderea gap-ului, ratele șomajului vor rămâne relativ mari comparativ cu nivelul natural.

2. Se poate recupera pierderea de potențial?

Deși nu a scăzut, nivelul producției potențiale a rămas mai mic decât nivelul care ar fi fost atins dacă nu apărea criza, creând o pierdere de potențial. Deocamdată, rata potențială de creștere este mai mică decât rata potențială pre-criză, făcând ca pierderea de potențial să fie crescătoare. Aceasta afectează ocuparea forței de muncă pe termen lung și convergența cu nivelul de trai din UE.

Recuperarea pierderii de potențial s-ar putea face dacă rata potențială de creștere ar fi mai mare decât rata potențială pre-criză. În acest caz, destul de improbabil în următorii câțiva ani, rata naturală a șomajului ar tinde să scadă spre nivelul pre-criză. Dacă, însă, rata potențială de creștere se va stabiliza la nivelul pre-criză, atunci pierderea de potențial va fi cvasipermanetă.

În mod practic, creșterea potențialului de producție are loc prin creșterea volumului și calității stocului de capital, prin creșterea productivității totale a factorilor și prin creșterea forței de muncă și a calității sale. Cu alte cuvinte, pe termen lung, potențialul economiei depinde de creșterea economică efectivă. Iar aceasta depinde atât de propriile politici cât şi de contextul economic general din alte țări.

Înainte de a prezenta politicile de care are nevoie România pentru a evita o creștere economică negeneratoare de locurilor de muncă și pentru a recupera pierderea de potențial, vom analiza contextul în care oprează economiile dezvoltate, principalul furnizor de capital pentru România.

3. Situația celor care ne furnizau capitalul

Înainte de criză, capitalul a fost principalul contributor la creșterea economică. Capitalurile străine au venit în principal din economiile dezvoltate din zona euro. Înainte de criză, entitățile (gospodării, firme, guverne) care prin deciziile lor contribuiau, din aceste țări, la creșterea eonomică erau preponderente. Acum situația s-a schimbat.

Pe de o parte, criza a făcut ca o foarte multe entități care anterior luau decizii pro-creștere să fie nevoite să ia decizii care frânează creșterea economică. Pe de altă parte, atât timp cât gap-ul de producție este contracționist şi departe de a deveni neutru, guvernele pot, în principiu, adopta politici care să stimuleze puternic cererea agregată fără a crea inflație.

Totuși, la aproape cinci ani de la izbucnirea crizei, politicile guvernelor şi ale băncilor centrale, împreună cu deciziile microeconomice pro-creştere abia pot compensa efectele deciziilor microeconomice care frânează creşterea economică. Aceasta se explică în principal prin efortul de reducere a datoriilor, prin creșterea rezervelor de capital ale băncilor și prin creșterea preferinței pentru lichiditate a acestora.

3.1 Reducerea datoriilor(deleveraging-ul)

Deciziile microeconomice care au ca efect colateral o creştere economică redusă sunt luate pentru a elimina dezechilibrele mari care au apărut în urma crizei între stocurile de datorii și nivelul cash flow-urilor la nivelul gospodăriilor, firmelor, băncilor şi altor instituții financiare.

Deleveragingul, devastator pentru creşterea economică, este necesar pentru a elimina dezechilibrele dintre datorii și cash-flow-uri. Amenințate de spectrul deflației, firmele şi băncile din țările dezvoltate vând active pentru a-şi plăti datoriile cât mai rapid. O eventuală deflație ar creşte valoarea reală a datoriilor, o povară pe care multe entități nu ar putea-o duce.

În procesul de deleveraging există un paradox, o buclă inversă, autoalimentatoare: precauția exercitată de gospodării şi firme—necesară pentru a reveni la normalitate—amplifică stresul economiei în ansamblu. În principiu, pentru a reduce stresul general, guvernele intervin pentru a atenua scăderea cash-flow-urilor. Băncile centrale intervin pentru a substitui deleveragingul privat cu credit public până când sistemul se stabilizează.

Dar, în practică, guvernele supraîndatorate au trebuit să facă propriul deleveraging. Mai mult, după ce ratele dobânzilor au fost reduse la zero fără ca problema să fie rezolvată, relaxările cantitative ale băncilor au rămas printre puținele instrumente utilizabile pentru a atenua stresul gneral. Deleveragingul combinat al sectorului privat şi al guvernelor au mărit cererea pentru relaxări cantitative. Am subliniat în martie 2012 că această particularitate va mări necesarul de noi injecții de lichiditate ale băncilor centrale.

Din păcate, abia de curând BCE a primit undă verde pentru angajarea în astfel de politici într-un mod mai puternic, așa cum este necesar și cum au făcut Fed-ul american sau Banca Angliei. Relaxările cantitative explică în mare măsură de ce economiile dezvoltate nu s-au afundat în depresie, ca în anii 30.

3.2 Creșterea capitalului băncilor

Eliminarea dezechilibrului dintre nivelul înalt al datoriilor şi cash-flow-urile reduse de criză a a făcut necesară creşterea nivelului de capital al băncilor. Pentru a reduce dezechilibrul amintit şi costul capitalului, băncile au început un proces de creştere a capitalului. Viteza cu care acesta s-a derulat a fost însă accelerată de cerințele EBA privind creşterea capitalului. Probabil că această cerință a reglementatorilor a accelerat deleveragingul, reducând temporar creşterea economică. În cel mai bun caz se va vedea un efect în forma literei J asupra creşterii economice.

3.3 Cererea crescută pentru lichiditate

În sfârşit, dezechilibrul dintre datoriile mari şi cash-flow-urile reduse de criză au crescut preferința băncilor pentru lichiditate. Înainte de criză, preferința pentru lichiditate a scăzut pentru multe decenii la rând. Criza a mutat însă preferința pentru lichiditate a băncilor la niveluri nemaiîntâlnite. Această preferință se vede cel mai clar și sintetic, în raportul crescător dintre baza monetară și masa monetară în sens larg.

Acest raport arată că băncile preferă să țină la banca centrală nu numai rezervele pe care sunt obligate să le țină acolo, dar și rezervele pe care înainte de criză le dădeau cu împrumut companiilor, gospodăriilor sau altor bănci. Raportul dintre baza monetară şi banii în sens larg au crescut în economiile dezvoltate de 3-4 ori de la începutul crizei. Preferința pentru lichiditate este, în final, cauza lipsei creditului. Nu există semne că această preferință ar scădea de la nivelurile lor foarte înalte. De asemenea, randamentele au scăzut şi s-au aplatizat la niveluri joase, ceea ce nu stimulează investițiile.

4. Stimularea creșterii economice în România

Dat fiind nivelul de încredere economică, măsurile de stimulare a creșterii economice trebuie concepute pornind de la factorii de care depinde în general creșterea economică: capitalul, forța de muncă și productivitatea totală a acestor factori. Având în vedere dependența mare a economiei românești de capitalurile străine precum și participarea relativ redusă a forței de muncă, se pot concepe două seturi de măsuri.

Primul set conține trei măsuri cheie pentru atragerea de capital/fonduri străine: a) menținerea deficitului bugetar la niveluri compatibile cu creșterea economică pe termen lung, ceea ce ar îmbunătăți percepția despre risc pe care capitalurile străine o au referitor la România; b) identificarea și eliminarea barierelor în calea atragerii de fonduri europene; și c) privatizarea unor pachete din companiile atractive, ceea ce ar suplini lipsa altor fluxuri private de capital privat în perioada crizei.

Al doilea set cuprinde măsuri de creștere a productivității totale a factorilor și a participării forței de muncă. Între aceste măsuri se includ: a) creșterea accesibilității capitalului, inclusiv a celui de risc, direct legat de inovare; b) eliminarea barierelor care încă mai împiedică ieșirea/intrarea pe piață și concurența între firme; c) creșterea flexibilității pieței muncii, inclusiv prin eliminarea protecției oferite celor angajați în defavoarea celor care caută de muncă; d) prioritizarea investițiilor publice, pentru a reduce risipa; e) reducerea dependenței de ajutoare pentru a crește atractivitatea muncii și f) creșterea protecției schemelor de pensionare timpurie sau pe caz de boală împotriva fraudei etc.

Măsurile din al doilea set contribuie în mod direct la creșterea producțieie potențiale. În retrospectivă, constatăm că s-au făcut progrese vizibile doar în ceea ce privește reducerea deficitului bugetar. În timp ce este normal ca lucrurile să meargă mai încet în ceea ce privește cel de-al doilea set de măsuri, a căror proiectarea și adoptarea necesită timp, întârzierea unor privatizări și eșecul în atragerea fondurilor europene sunt cauze ale ratei scăzute a creșterii economice.

Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politica monetara al guvernatorului BNR, Mugur Isarescu