Rachete in ceata. Despre o falsa dezbatere privind scutul antiracheta

Furtuna de declaraţii diplomatice despre scutul antirachetă NATO continuă, la mai bine de un an de la un articol în care discutam situaţia similară cu cea de acum. Ori, date fiind limitările tehnice şi logistice ale sistemului, ajungem să ne întrebăm de ce atâta atenţie pentru această chestiune? Chiar este vorba de potenţiala destabilizare a unui sistem de securitate colectivă ce a funcţionat timp de aproape 40 de ani, sau totul este doar un alt joc diplomatic? Un joc pentru care scutul antirachetă este doar o scuză, o umbrelă folosită stângaci de diplomaţi cu agende încărcate şi puţin timp la dispoziţie?

De ce ar spune ambasadorul Rusiei la NATO, Dmitry Rogozin, că NATO arată perfidie în decizia de a continua cu amplasare noului scut anti-rachetă în România în 2015? De ce ar declara Michael McFaul, ambasadorul desemnat al Washingtonului pentru Federaţia Rusă, că el nu are niciun interes să dea vreo garanţie Kremlinului pentru ce face sau nu America alături de aliaţii săi? Dar mai ales, de când suntem aşa de siguri că acest scut este cu adevărat relevant în contextul actual?

Clarificări

La o analiză sumară întreaga dezbatere pare similară unei discuţii între câţiva bătrânei în staţia de autobuz. Tehnologia în sine, potenţialul ei defensiv (sau ofensiv), ameninţarea de care este proiectată să protejeze, interesul de a folosi această tehnologie şi mai ales (pentru noi) rolul aliaţilor SUA şi al NATO, toate aceste date ale problemei ar arăta un cu totul alt scenariu decât cel vehiculat de Rusia.

Să începem cu micile rachete protectoare în sine. Este vorba de un sistem comprehensiv de detectare, urmărire şi interceptare a unor rachete balistice lansate de potenţiali agresori. Sistemul conţine o mulţime de componente, cele mai importante fiind radarele de urmărire şi bateriile de rachete interceptoare în sine şi, date fiind vitezele mari atinse de rachetele balistice ce trebuie interceptate, necesită o coordonare complexă între diversele componente pentru a reuşi ceea ce este, din multe puncte de vedere, lovirea unui glonte cu altul. Nu este de mirare aşadar că rata de reuşită este pusă la îndoială de mulţi. Declaraţiile deputatului francez Jean Boucheron, vice-preşedinte al Adunării Parlamentare NATO, sunt un exemplu în acest sens, dar şi numeroase teste contrazic concluziile optimiste ale promotorilor tehnologiei.

Apoi, proiectarea rachetelor SM3 ne arată că ele nici nu sunt capabile (scrie „limited”, ce-i drept) să facă faţă unor rachete intercontinentale, adică grosul problemei ruse, fiind axate pe interceptarea de rachete cu rază medie şi scurtă de acţiune, limitate la număr, cum ar putea de exemplu să producă un stat ca Iranul.

Dar poate totul va merge bine şi tehnologia va avansa semnificativ, extrem de repede. Poate are loc un „break-through” tehnologic. Aşadar să ne imaginăm că până în 2015-2020, sistemul ar fi perfecţionat, şi nu ar mai da rateuri de niciun fel.

Cum ar fi dacă?

Suntem în anul 2018 şi în România există atât radare, cât şi baterii de rachete SM3b, nave americane NATO Aegis patrulează în Mediterana şi chiar în Marea Neagră cu permisiunea Turciei şi radarele din celelalte ţări NATO bipăie în sincronizare perfectă. S-a terminat cumva cu ameninţarea Rusiei? Suntem liberi să dăm telefon la Kremlin şi să glumim cu Vova despre Armata a 14-a?

Nu.

Sistemul NATO, în totalitatea lui, nu poate face faţă supărării lui Volodya. Cu numărul său de baterii şi potenţialul fiecăreia de interceptare a unui număr limitat de proiectile (între care nu se află rachetele ICMB), într-un timp limitat, chiar şi cu o rată de intercepţie de 100%, abia dacă s-ar simţi în norul de rachete pe care Federaţia Rusă are capacitatea să-l dezlănţuie. În special în nordul Europei, în ideea în care sudul şi mai ales România sunt în centrul acestui sistem de apărare (care oricum vizează obiective militare specifice şi nu se vrea o perdea impermeabilă). Iar asta ca să nu mai vorbim de focoasele nucleare ce ar putea fi livrate la destinaţie prin alte mijloace (rachete ICMB, bombardiere strategice, platforme de lansare marine, poştă şi telegraf). Potenţialul defensiv real al sistemului prevăzut de NATO este în mod evident limitat şi capabil să facă faţă numai unui atac limitat, eventual de către un Iran ce reuşeşte în 4 ani de embargo şi restricţii să îşi construiască suficiente ustensile de distrugere în masă pentru a fi o ameninţare pentru necredincioşii de peste Dunăre.

Scutul ca armă ofensivă

Dar poate, aşa cum spune Excelenţa Sa, Ambasadorul Rogozin, CPU-ul ce controlează sistemul central are o defecţiune şi un sistem ce se vrea defensiv devine ofensiv. Poate un hacker chinez pus pe şotii virusează iPodul unui ofiţer de gardă român ce vrea să încarce ultima melodie de Justin Bieber şi rachetele sunt lansate singure. Un norişor de rachete SM3 (aproximativ 500) zboară către est (sau mai degrabă sud-est), iar în lipsă de ţinte de interceptat, cad pe unde apucă. Care este riscul?

Slab. Vorbim de rachete de interceptare, proiectate să distrugă ţinta prin impact direct, a căror eficienţă se bazează pe forţa cinetică a aproximativ 31 de kg de TNT, iar când o bombă convenţională modernă are forţa a câtorva sute de kg de TNT, distrugerile provocate la sol de aceste rachete sunt extrem de limitate. Capacitatea lor de interceptare fără sprijin de la sol este iar limitată, deci nici avioanele din preajmă nu ar fi în mare pericol. Problema ar veni dacă sistemul rus ar interpreta greşit lansarea şi le-ar confunda cu rachete cu focos nuclear, dar asta înseamnă să subestimăm mult capacitatea părţii ruse de a diferenţia între două tipuri de proiectile complet diferite ca mărime şi tip, mai ales în contextul noului tratat START, ce le oferă ambelor părţi informaţii ample privind tipul şi locaţiile exacte ale armelor nucleare reale.

Să rezumăm. Nu numai că este evident că sistemul, în forma lui actuală, nu poate fi o ameninţare reală pentru Rusia, dar acest lucru reiese din surse pe care experţii ruşi le cunosc probabil cu mult înaintea publicului larg. Şi atunci? De ce este avantajoasă această tergiversare la infinit?

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro