Civilizatia, bunele maniere si regimul separatiilor (II)

O minte instruită ştie să deosebească. A gândi înseamnă a discerne. Un popor civilizat acceptă regimul separațiilor atât în domeniul moravurilor, în societatea civilă, cât și în corpul politic. Un bun legiuitor, judecător sau ministru ignoră „nevoile familiei” pentru a sluji o cauză mai mare decât el însuşi: binele comun.

Regimul separaţiilor are o importantă aplicare în urbanistică. Orice capitală civilizată din Occident îți spune că e intolerabilă plasarea unui sexshop lângă o troiță, o biserică sau un cimitir. Cu toate acestea, spațiul est-european tolerează asemenea anomalii.

Omul educat simte distanța între sfera intimității (cu opțiunile sale non-negociabile) și domeniul alterității (unde celălalt ne interpelează liber). Nu totul poate fi dat în vileag, nu totul e supus convenției sociale. Chestiunile personale nu se discută în stradă, după cum problemele de serviciu e bine să nu fie aduse mereu în casă.

Această ştiinţă a separaţiei se aplică foarte multor domenii: îmbrăcăminte, dietă, conversaţie, gestică interpersonală, viaţa comunitară. Intuiţia acestui adevăr o avea şi civilizaţia tradiţională ţărănească: „dacă te bagi în lături, te mănâncă porcii” spune un proverb atent la riscul confuziei genurilor.

Cum operează distincţia între sfera publică şi cea privată? Veşmintele sunt importante întrucât ele nu doar protejează termic un corp vulnerabil, ci instituie o relaţie simbolică între oameni. Hainele pot ascunde (într-un concert al civilităţii), după cum ele sugerează sau arată (într-un fin joc al seducţiei).

Raportul între goliciune şi îmbrăcare nu e niciodată întâmplător. Doar un mitocan s-ar putea înfăţişa într-un maieu sportiv la un dineu oferit de Casa Albă. La fel, elementele accesorii nu sunt gratuite. La Palatul Buckingham știm că o coroană, o vestă, o sabie, un papion, o lavalieră ori o cravată indică metonimic atât originile sociale, cât și aspirațiile unui anumit personaj public.

Dincolo de confortul vestimentar, un anume respect pentru simbolismul participării liturgice dictează o anume alegere pentru hainele de duminică (mersul la biserică) și hainele din timpul săptămânii (mersul la câmp, la piață, la fabrică, la birou, etc).

Separația între proprietatea publică și proprietatea privată sunt indispensabile la masă. Ştim că e nepotrivit să foloseşti cuţitul vecinului de masă ori să bei din paharul vecinului. Până astăzi, în Occident, restaurantele de protocol impun departajarea între stradă şi casă: gazda te primește într-o ținută elegantă și, din primele momente, te invită la reciprocitate.

Coregrafia ospitalității nu se reduce doar la oferta meniului de mâncare. Pe lângă hrană, elemente precum zâmbetul chelnerului, micul repertoriu retoric, lumina, muzica ambientală sau distanța dintre mese contribuie la reușita unui act de civilizație.

Evident, plăcerea mâncatului nu se exprimă frust, prin zgomote dezagreabile, ci eufemistic: se aduc complimente bucătarului altfel decât prin onomatopee, sorbituri, plescăieli sau eructații. Când un răzgâiat dom’ Goe se irită şi refuză corsetul politeţei, el comite păcatul egolatriei. Tot ceea ce contează este plăcerea lui autistă – aşadar o mică satisfacţie trăită în dispreţul gălăgios față de ceilalţi.

Vulgaritatea poate fi definită, aşadar, încălcare a unei elementare logici a distanţei. Să analizăm arta conversaţiei şi patologiile acesteia: mai întâi, tutuiala îndrăzneaţă a neştiutorului care iese la intimidarea adversarului. Când un profesor universitar îşi tutuieşte studenţii el introduce un riscant element de familiaritate (mai ales pe axa relaţiei bărbat-femeie). Când un chelner îşi tutuieşte clienţii el poate tăia acestora pofta de mâncare.

La fel de supărătoare poate fi practica întreruperii: aceast tip de violenţă simbolică e omniprezent astăzi în platourile de televiziune. Englezii, bunăoară, simt diferența de ton între exclamaţia „what?” și „I beg your pardon?” În Parlamentul din Westminster, liderul opoziţiei se adresează primului-ministru prin formula: „the right honourable lady / gentleman”. La noi, bădărănia verbală se traduce printr-o hărţuire de tip pugilistic a interlocutorului. Un dialog lipsit de auto-control sfârşeşte într-o desăvârşită hărmălaie. Gâlceava seamănă cu o intersecţie fără semafoare în care toate maşinile claxonează şi se tamponează de la spate.

Neatenția la regimul separațiilor încurajează și limbajul buruienos. Sudalma face referire – cu puține excepții – la părțile ascunse ale corpului. Discursul pornografic smulge trăirile sferei intime (proprie doar celor patru pereți) pentru a le livra sub ochii tuturor. Slobozită în condiții de stres, înjurătura poate avea o anume justificare psihologică. Utilizată comod, într-o stare de perfectă relaxare, înjurătura denotă primitivism și nesimțire. Când e proferată în fața copiilor, a doamnelor și a oamenilor în vârstă, mitocănia atinge proporții penale.

Pe lângă îmbrăcăminte, dietă sau conversaţie, mai există componenta gesticii interpersonale. A ști când și cum să dai mâna sau ușoara înclinare a capului în fața unei autorități – iată elemente concrete care susțin coerența vieţii comunitare.

Să aibă oare declinul moravurilor și neîndemânarea noastră endemică ceva de-a face cu apusul spiritualităţii? Prințul etiopian Asfa-Wossen Asserate (refugiat în Germania după invazia comuniștilor în țara natală) glosează într-o carte devenită clasică (Manieren, 2003, trad. rom.: Monica-Maria Aldea, Bunele maniere. Mic tratat de supraviețuire în societate, Ed. Nemira, 2007) pe marginea raportului secret dintre religie și bunele maniere: spațiul sacru ne oferă, spune el, o unică pedagogie.

Credinciosul care intră într-o biserică tradițională învață câteva gesturi fundamentale: rugăciunea în şoaptă, închinăciunea la icoană, aprinderea unei lumânări, un discret salut frățesc acordat celorlalți participanți la slujbă, disciplina corporală, tăcerea, vorbirea şi gestica discretă. Reverența datorată oamenilor în vârstă se deprinde mai ușor într-o mănăstire decât într-un postmodern campus universitar.

Necugetat e omul care își întrerupe sau își bruschează aproapele în sfera intimităţii: toaleta corporală, pâinea cea de toate zilele, dar şi acte precum rugăciunea, lectura sau contemplaţia artistică. Țârâitul telefoanele mobile într-o bibliotecă, într-o sală de concert sau la operă reprezintă o dublă mojicie: mai întâi, el atrage atenția în mod gratuit asupra ta (anulînd virtutea decenţei). Apoi, zgomotul abate mintea celorlalți din sfera cunoaşterii către o simplă trivialitate. Nu ne miră faptul că în Anglia ori Statele Unite s-a introdus conceptul de silent coaches (vagoane de tren care impun regula strictă a tăcerii).

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro