Privirea pe care n-o poți uita

Oamenii își pot intersecta privirea direct sau oblic, fix ori din mișcare, față-către-față sau umăr-lângă-umăr. Cel mai adesea, n-o fac decât rapid și cu vizibilă dificultate. Contemplarea frontală a celuilalt e o experiență fulgurantă. Ea presupune intimitate și cere o anumită acomodare.

Îndrăgostiții se sorb din priviri printr-un acord al reciprocității. Nici urmă de asceză sau distanță. Dimpotrivă, un bolnav își scrutează doctorul pentru a sesiza gravitatea diagnosticului. „Îmi ascunde ceva medicul?” – se întreabă pacientul. Aici, privirea acoperă intervalul angoasei și așteaptă un verdict definitiv. Există apoi uitătura polițistului care-și interoghează insistent suspecții. O conștiință vinovată se manifestă prin mișcări agitate și priviri piezișe. Cel vânat sau urmărit de sentimentul rușinii își contractă pupilele și caută să-și piardă urma. Nu poate fi uitată nici holbătura vulgară sau insidioasă a voyeur-ului. Chiar refuzat, acesta cerșește mai departe atenția. Dimpotrivă, copilul iubit își privește mama cu ochii larg deschiși: confortul psihologic și sentimentul ocrotirii îl invită la sinceritate. Privirea spune totul. Ea ascunde sau dezleagă misterul persoanei.

Merită poate să ne întrebăm: cu ce ochi a privit Hristos lumea? E întrebarea la care au încercat să răspundă icoanele bizantine, reprezentările de tip acheiropoieta, tablourile religioase occidentale – de la Fra Angelico până la Caravaggio („chemarea Sf. Matei”) –, giulgiul din Torino ori cinematografia de secol XX (mai ales prin Franco Zeffirelli, Paolo Pasolini sau Mel Gibson). Evangheliile canonice nu oferă o descriere fizică a chipului lui Iisus. Doar printr-un efort de reconstrucție literar-teologică putem aproxima conturul prezenței lui Hristos printre contemporani. Știm că Iisus din Nazaret a creat stupori, a mișcat inimi, a scandalizat autoritățile, a schimbat destine, a stârnit indignarea. De ce însă cuvintele şi privirea lui Iisus rămân şi astăzi greu de uitat?

Întâlnim în viaţă ochi goi și priviri rătăcite, lipsite de semnificație. Recunoaştem cu uşurinţă căutătura care tulbură, care otrăvește, care înveninează sau care poate chiar ucide. Știm că există însă și ochiul curat care, vindecat de concupiscență sau pofta curiozității, pătrunde în tainele morții, ale suferinței și ale iubirii. În cuvintele lui Jean-Luc Marion „a iubi nu constă trivial nici în a vedea, nici în a fi văzut, nici în a dori, nici în a trezi dorinţa, ci în resimţirea încrucişării privirilor”. Or, taina icoanei lui Hristos se află tocmai aici. Pe Cruce, Iisus și-a îndreptat privirea către cer, în rugăciunea către Tatăl; apoi a coborât plină de compasiune către tâlhari; s-a înfățișat filial Mariei, Maicii Domnului; s-a adresat lui Ioan, ucenicul cel iubit. Puțini, în schimb, l-au putut privi direct în ochi la ceasul mutilării, al batjocorei și al abandonului de pe Golgota. Deși vii și pătrunzători, ochii lui Hristos erau acoperiți de răni și de sânge. Răstignit pe lemn, Hristos nu privea lumea cu ochii oamenilor obișnuiți: n-a cerut nimic la schimb (pentru dezlegarea de suferință); n-a făcut calcule strategice (pentru evitarea morții); nici măcar n-a pretins de la apostoli obolul recunoștinței.

Iisus nu privește lumea cu obiectivitatea unui observator astronomic, nici cu subiectivitatea pătimaşă a seducătorului. Ferestre către iubirea Tatălui, ochii Fiului receptează suferinţa infinită a lumii. Acolo unde noi întoarcem privirea, îngroziţi de spectacolul mizeriei, al neputinței sau al descompunerii, Iisus intervine ferm sau consolator, oferind vindecare. Ochii săi nu judecă moralist, dar nici nu se delectează pătimaş cu plăcerile cărnii. Pasiv în aparenţă, Iisus acţionează în virtutea unui scenariu providenţial. Privirea lui Hristos se deschide sacrificial către semeni. Iconică şi afirmativă, ea invită la purtarea reciprocă a sarcinilor (Galateni 6, 2). Astfel interpelaţi, muritorii de rând simt că însăşi existenţa lor nu mai poate fi un dar întâmplător sau opera unui plagiator. Unicitatea Fiului autentifică unicitatea fiecărui om în parte.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro